AnimaTiuk!

Michael FRIEDRICH

Dormitorul şoarecilor

Se dedică motanului birmanez Dodo –

în semn de sempiternă afecţiune

şi gratitudine de dincolo de cuvinte.

I

Dorm şoarecii în culcuşul lor subteran,

micuţi patrupezi cu blană sură,

înghesuiţi cu toţii unul într-altul,

unul cu altul

şi unul către altul,

de parcă cu toţii la un loc

ar fi doar unul –

deşi sunt puzderie

iar când ies pe câmp

toamna, în vreme de amiază,

întregul lan e-un zbucium cenuşiu

şi iute mişcătoare par roadele sale.

E vremea şoricitului,

a plinătăţii de şoareci,

de gri, de cozi subţiri

şi de incisivi ascuţiţi.

Da, hotărât lucru, atunci

totul este plin de şoareci,

de rozătoare ce abia au ieşit

din dormitorul teluric

spre a-şi ronţăi mulţumiţi

cucuruzul lor

cel de toate zilele.

II

Mai înainte de foame e somnul.

Jos, în adâncuri, firicelele

blăniţelor şoriceşti gri-albăstrui

se mişcă ritmic

în chiar ritmul suflării

vietăţilor moţăitoare,

suflare ce le mişcă pe toate –

deşi fiecare îşi menţine

cu sfinţenie locul,

fiind în fond imobile –

amestecate şi întrepătrunse

firişoare de păr de şoricuţ

întru alte firişoare de păr

mătăsoase, unduitoare,

trăgânduşi în întregime seva

din viaţa şoriceilor adormiţi.

Rotund e dormitorul acela,

călduros, asemenea sacrului uter

ce le conţine pe toate,

şi greu de văzut din afară.

Ce-i drept, nici dinăuntru

înspre în afară, în câmp deschis,

defel nu se vede.

Iar şoarecii stau ori în dormitor,

ori afară.

Altfel nu se poate.

Sălăşluiesc fie într-o confraternă căldură,

unul în altul,

sau afară în frig,

complet dezbinaţi,

mişunând după prea-necesara mâncare

şi după puit.

Căci numai ieşiţi în afară

fac şoarecii sex.

Printre căpiţe, prin stoguri de fân,

peste tot câmpul răsună doar

chiţcăit de galeşă şoricioaică

ajunsă la orgasm

şi gâfâit de şoarece costeliv.

Chiţ! Chiţ! Chiţ! Chiiiiţ!

Numai gestaţia şi apoi naşterea

au loc în dormitor.

La căldură.

Căci totul se naşte înăuntru,

spre a ieşi mai apoi la lumină,

după mâncare şi sex

şi tot aşa mai departe

într-o inexorabilă

spirală a vieţii.

III

Dar moartea?

Unde mor şoarecii?

Se întâmplă oare grozăvia

aceasta în dormitor,

mor şoarecii în somn,

fericiţi, beatificaţi,

ori afară,

poate când stau la masă

şi ghiftuiţi le plesneşte,

oarecum aşa, din senin,

burta burduşită cu

boabe galbene de porumb?

Ei bine, pentru întreg

neamul şoricesc

moarte nu există.

Ba chiar, niciodată n-a răsunat

vreun chiţcăit de şoarece

despre aşa ceva.

Iar şoarecii nu mint.

În orice caz, nu ca ei, oamenii.

Peste tot se vede doar viaţă,

o infinită viaţă continuă.

Drept este, unii şoareci mai pleacă

uneori, atunci când se înnoptează,

de li se văd siluetele cu cozile lungi

sau poate doar umbrele acestora,

pierzându-se undeva, departe,

înspre marginea câmpului ruginiu,

presărat pe alocuri

cu grâne ori cu boabe de porumb.

Dar dimineaţa ei sunt găsiţi înapoi,

în dormitorul lor circular,

mai bine zis sferic,

ascuns dedesubt

de priviri indiscrete,

înspre miezul pământului,

acolo unde-i cald şi bine.

Atunci ei par, doar par privirilor, mici,

minusculi şi roz –

se vede că le-a căzut blana

de bătrâni ce sunt.

Ceva destul de ciudat

se întâmplă atunci,

căci, treptat, odată cu ieşirea

în sus, înspre verdele câmpului,

blăniţa le creşte la loc,

ca şi cum şoarecii

nu ar fi plecat niciodată

într-o romantică plimbare nocturnă

şi nu s-ar fi trezit brusc dimineaţa

în dormitor, mici şi goi, rozalii.

IV

Privită prin ochi căprui de şoarece

încăperea aceea de taină înseamnă acasă.

De acolo se pleacă

şi într-acolo se întorc cu toţi cenuşiii,

negreşit, de fiece dată.

Numai acolo e bine.

În întunericul său sclipitor

se vede mai bine decât oriunde

altundeva, pe câmpul steril

întins pe deasupra.

Acolo se simte o căldură

benefică şi o linişte sepulcrală.

În pacea dormitorului subteran

niciun rău nu se mai poate întâmpla.

Oricare şoarece poate chiar

să se întindă voluptos

atât cât îi pofteşte inima,

să se expandeze

în toate cele patru părţi deodată,

cu toate cele patru picioruşe

cenuşii, ca patru bucăţi de aluat

prea mult ţinute la cald.

La limită, şoarecele se poate chiar

lipi de pereţii calzi,

pulsând de viaţă,

ai camerei aceleia obscure,

sferice şi moi,

făcută din materie,

din mamă-materie etern unduitoare,

de către un tată constructor

nu de forme, de idei,

ci de seminţe ale lor,

de limite întrepătrunse

toate într-una.

Între mamă şi tată,

limitaţi între materie şi faptă,

se află ei, şoarecii cenuşii,

micii şoareci gri dominaţi

de un spirit gregar,

născuţi în dormitorul abscons,

patrupezi durdulii

ce nu au altă grijă

decât aceea de a se lipi mai bine

de pereţii camerei, deodată,

din toate părţile

şi pentru totdeauna,

în speranţa îndelung tăinuită

de a şi-i face pe toţi ceilalţi şoricuţi,

fraţi şi surori laolaltă,

să fie doar unul.

Meditativi se roagă dinţoşii

să-i facă trogloditul părinte

o burtă mare în care

să-ncapă cu toţii,

ca boabele de porumb

ori cele de grâu auriu, bine copt,

dar vii, cu toţii,

plini de viaţă şi calzi.

Lăsaţi să fie micuţii,

la grămadă ca unul,

să treacă de tatăl lor harnic,

să-i treacă pragul

într-o neştiinţă atotştiutoare

de dincolo de cuvinte.

Medeea IANCU

Sub luna plină

Într-o dimineaţă ne-am trezit şi Adorlf fluiera ca ieşit din sărite. Eu dormeam pe o laviţă învelit într-un palton pe care mama îl luase de la o moartă iar mama lîngă mine chircită strîngîndu-mi picioarele în braţe.
Adorlf a intrat buzna şi a strigat marş afară.
M-am speriat şi am sărit de pe laviţă şi Sam mi-a căzut din braţe.
Atunci l-am văzut pe Adorlf cum îl ia de după gît aşa ca pe o rîmă nu ştiu ce am vrut să fac atunci mi-a dat prin cap să am la mine pistolul cu care împuşcam păsările da nu-l aveam pentru că pistoalele le ţinea Adorlf la el în departament unde nu intra nimeni nici conducătorii ci doar pe cine avea el chef lăsa…
Mama s-a pus în faţa mea şi a început să zică să lase animalul că
Numai ce a auzit asta Adorlf că şi a întins-o afară din adăpost

ţinea mîna aşa în sus la vedere şi copiii se strînseseră la gardul de ghimpi şi priveau.
Unul băgase capul printre sîrmele de ghimpi să vadă mai bine.
I se vedea chelia albă, lucioasă cu vene vineţii.
Adorlf s-a uitat în jur şi s-a dus cu Sam la nişte saci în care erau hainele strînse de la morţi, l-a aşezat între saci.
Atunci Sam a vrut să fugă, dar nici nu a apucat să ridice lăbuţa că Adorlf a şi scos pistolul de la curea şi a tras.
O dată
Şi de mai multe ori
Pînă ce s-a făcut praf în jur
Da.

Nu ştiu cum au plecat toţi ce au zis dacă au zis ceva nu ştiu unde era mama ce era mama cine era Adorlf.
Am rămas în locul acela nu puteam să mă apropii nu puteam să întorc spatele.
Nu vedeam ce rămăsese nu ştiam ce să cred dacă e sau nu un coşmar.
Mă dureau picioarele începuse să mi se vadă umbra peste sacii cu haine de fapt încă mai simţeam căldura lui sub flanelul meu
Cum îşi scotea capul şi pufăia în aer şi cum torcea cînd biţuşcă îl mîngîia.
M-am întors şi am văzut-o pe mama în faţa adăpostului cu paltonul în braţe şi cu ochii plînşi.
Mi-era frică. Dacă mama plîngea mi-era frică. O vedeam acum pe mama plîngînd şi nu ştiam de fapt că mama plînge.
M-am simţit dintr-odată foarte nenorocit fără nimic fără căldura care mă făcea să fiu sigur nu voiam să cred că e adevărat nu voiam să fiu acolo
dar degeaba m-am apropiat nu foarte aproape şi peste sacii cu haine era împrăştiat Sam. Mama m-a luat în braţe dar voiam să-l am din nou pe Sam
blăniţa lui albă ochii îi erau larg deschişi ca atunci cînd vedea ceva şi îi plăcea şi voia să se joace
dar mama nu putea să-l învie
i-am atins lăbuţele erau încă calde
atunci mama s-a dus şi a luat lopată şi a început să sape o groapă chiar acolo
a săpat mama şi eu nu o mai vedeam
săpam şi eu cu mama şi eu l-am învelit pe Sam în flanelul de pe mine
l-a luat mama bucăţică cu bucăţică şi l-am înfăşat
Sam părea viu doar capul i se vedea cu mustăţile arcuite de frică
l-am pupat pe bot
totul a durat o veşnicie şi atunci au apărut şi Dodoaşcă şi Biţuşcă
erau la gard cu nişte feţe înrăite
Dodoaşcă nu mai semăna cu Dodoaşcă pe care îl cunoscusem înainte
nici Biţuşcă nu mai semăna cu Biţuşca Anna
în spatele lor era Nicolcioiu nu ştiu cum îl mai cheamă
el era chior şi avea o poreclă
toţi raşi în cap şi albinoşi
ochiul lui Nicolcioiu ochiul cel chior era strîns tare şi sub gene avea o dungă roşiatică.
s-au aşezat jos pe pămînt şi mi-au pus printre sîrmele de ghimpi
chiorul a pus o păpădie
Dodoaşcă a pus un ou
Biţuşcă a pus o păpuşă dintr-o basma de la o moartă
o basma portocalie înfăşurată cu sfoară

am luat toate obiectele şi le-am aşezat în groapă
mama a aprins un chibrit l-am aşezat pe Sam
şi mama a început să cînte sub luna plină

sub luna plină
cînt uşurel
mă simt ca o pană
care cade în secret
sub luna plină
sub luna plină

cînt şi ascult sunt încîntat
un cor de copilaşi
sub cerul înstelat
sub cerul înstelat

cînt tot mai puternic
mă simt un leu
care fără să spună
vrea să plece
vrea să plece

cînt uşurel
mă simt ca o pană
care cade în secret
sub luna plină
sub luna plină

Leo BUTNARU

BESTIARUL

 

 Către umbra lui Guillaume Apollinaire


 Motto: Un chat passant parmi les livres.

  Apollinaire

 

 CLINICA ZODIACULUI


 

În clinica veterinară a Zodiacului

Plasată undeva-n cerurile dintre

Vladivostok & New York

Se cam lecuieşte

Băbeşte –

Porcii sunt trataţi cu untură de peşte

Iar peştii

Fireşte

Cu untură de porc.


 

BROASCA ŞI CASCA

 

Antică de când potopul,

Nerăzboinică e ţaţa –

Nu aţâţă lupta, focul,

Paşnică ducându-şi viaţa,

Dar poartă cască – nu pe cap,

Ci de-a-ntregul, pe tot corpul.


 

RINOCERUL

 

Un european integru

Alias turist fălos

Zice către ghidu-i negru:

„E zefir şi e frumos!”

„Ba păzea!” cu voce-aţoasă

Ţipă-al Africii fecior.

„La un pas de-al d-voastră dos

S-a dezlănţuit, monseur,

Respiraţia vântoasă

A rinocerului nărtos!”


 

FURNICILE

 

După necăjita-i constatare

Că lumea ce-a zidit-o-i cam debilă

Domnul pune preţ pe furnicare

Cu specimene-alese, de prăsilă.


 

CENTAURUL

 

Pân-astăzi, din antichitate, hăt

Reizbucnind în toate ale vieţii

Trupul mitologic dă în freamăt

Crispând cenzura, inspirând poeţii.

 

...Şi-i de-nţeles ist caz aventuros

De omo-iapă-n eros fioros!


 

POTENŢIALUL MĂGAR ZBURĂTOR

 

Măgarul de aur îşi zice

Că nu e deloc exclus ca

Vreun sucit de scriitor alde

Apuleius

Să creadă că proverbialele-i urechi mari

Iniţial fost-au proiectate

Să devină aripi.


 

CĂMILE

 

Ameţit de văpaie, ca şi cum somnambul

Vântul învârtejeşte nisipuri sterile

Născătoare de dune ce-ncruntă pustiul

De nu-l pot descreţi nici blândele

 & hazliile cămile.


 

MUSTANGII

 

Un bisturiu rubiniu crestează

Orizont de prerii ce vălurează sipici

În zori, când ceaţa înşeuează

Buiestre herghelii de cai sălbatici.


 

VEVERIŢA

 

Gonind, gonind în toba rotitoare –

Îţi ia ochii, spiţă după spiţă! –

Spre a-şi întrece coada arămie

Se revanşează biata veveriţă

Încretinându-ne prin voioşie.


 

 

HIPOPOTAMUL

 

 1

 

Într-adevăr, precum remarca cineva

Hipopotamul nu e decât o seducătoare ipoteză de lucru

Mie unuia, să zicem, înfăţişându-mi-se

Asemeni unui podmol de plastilină la care

Mai e, mai e mult de modelat, până

Să ajungă, în sfârşit, la vreun chip explicit de

Oarecare animal...

 

 2

 

Clătinător din multa sa hoitină

Stânga – dreapta

 dându-şi burduhanul

Ideolog de speţă androgină

Mări-politician, hipopotamul.


 

OAIA ŞI COSMONAUTUL

 

...dat fiind că deocamdată

nu s-a găsit vreo legătură plauzibilă între

oaie şi cosmonaut

şi pentru o mai bună ordine la cosmodrom

dar şi la stână –

fabula cu tot cu morală

nu se contramandează

ci

doar se amână

unde mai punem că

în această burniţă ciobănească

pare să ajungă deja

şi la mintea oii: totdeauna ea

bârsana

nu va fi decât

la fundul ploii.

 

18.III.2003/ 14.09.06

 

II

 

meticulozitate nemţească –

la cine credeţi? – la

balcanica ploaie ciobănească

 

17.VIII.2005


 

* * *

 

când

într-o clipită de supremă revelaţie

conştientizezi ceea ce de fapt

ştiai

însă într-o formă şcolărească –

şi anume

că toate personajele fabulelor

sunt oameni

îţi dai seama că deja

nu vei mai trece poarta vreunei menajerii

pur şi simplu privind mai atent

în jur

 

15.09.06


 

După E. Evtuşenko

 

Eşti dat naibii

de bun ce eşti

răule! Eşti

adică

cel mai grozav câine.

Însă ce păcat că

din vreme în vreme

nu poţi ciocni şi tu

un pahar cu mine...

 

3.X.06


 

HIPOPOTAMUL ŞI PĂPĂDIILE

 

Se ştie că hipopotamul

(tam-tamul fiarelor)

e un – cum să spun mai exact? – protoanimal

mare mătăhălos

neîndemânatic nedus la capăt

în timpul genezei

 

dar situaţia o mai modifică oarecum faptul

că pe ape

pe urmele sale (în urma

scufundării)

apar delicatele păpădii

ale înspumării

 

„ştiobâlc!” –

şi mai apăru un pâlc!

 

26.VIII.2005


 

* * *

 

în fiece dimineaţă

de la balconul vecin răsună

un „vjic!–vjic!” – e

papagalul frizeriţei după

ce stăpâna îi pleacă la serviciu

 

20.VIII.2005


 

* * *

 

o roşie

văzând un cartof

îi zice:

la ce ţi-ar folosi ţie

atâtea burice?...

 

 21.VIII.2005


 

* * *

 

curtea plină de orătănii:

păsări degradate de la aviaţia

la infanterie

 

21.VIII.2005


 

PARTICULARITATE

 

În menajeria de la curtea regală

nu poţi deosebi lumea bună

de lumea animală.

 

21.VIII.2005


 

 

DESPRE NĂRAVUL HARPIILOR

 

Rar de tot

dar se mai întâlnesc şi harpii în stare

să se resemneze. Una

supusă ca un câine devotat

venise spre mine

gudurându-se

cu aripile pe vine...

 

23.VIII.2005


 

 

FOTOCABALINE

 

fotografii

în profil

en face

se caută un cal:

Pegas

 

23.VIII.2005


 

RÂMA

 

râma joacă tare

nu face figuraţie – se

metamorfozează nervos în

toate semnele de punctuaţie

 

24.VIII.2005


 

RECITIND POE

 

atât de mult am citit

recitit Edgar Poe

încât deja am impresia că

de mai revin la poemul Nevermore

corbul ar putea striga: Car-car-clar – iar But-na-r!

 

24.VIII.2005


 

 

FIARA CERULUI

 

fulgerul

fiară de foc

se vânează pe ea însăşi

asasinându-se prin

stingere

 

2.IX.2005


 

* * *

ajuns în primăvară

zice tânărul răţoi

abătut

sau speriat

(îi fug prin părţi ochii):

–... Păi eu sunt

cam tot ce a mai rămas

din practica proverbului

„Toamna

se numără bobocii”...

 

29.VII.2006


 

CÂT A MAI TRECUT!...

 

 naiv şi pseudoliric

ca în primul meu „poem”

iată

şi-n astă toamnă zboară

unghiul (bineînţeles, – cum altfel? –

unghiul!) de cocoare...

 

dar Doamne

ca lipsă de dar

ce mult timp mai trecu

de la adolescentinul meu poem

primar-metaforic

până la (j)unghiurile („postmoderne” zic

păşuniştii) ale

gripei aviare...

 

12.XII.2006

Liviu Ioan STOICIU

Singurătate cu o ţestoasă dată de trei ori peste cap

Trebuie să consemnez că nu mai e o coincidenţă în ceea ce voi reda azi, aici. Dacă o consemnez în scris, o uit, reintru în normal. Altfel nu mai scap de această constatare făcută în 2010, şi o tot răsucesc pe toate părţile în gând. Am observat că de câte ori consemnez un gând trăsnit, care ajunge să mă obsedeze, sau un vis ieşit din comun, sau de câte ori explic în scris (în jurnal sau într-un vers sau într-o frază dintr-o proză) de ce sunt supărat, mă calmez „ca prin farmec”. E o întâmplare adevărată: ţestoasele bat la mine la uşă! Chiar! De regulă eu dorm dimineaţa (mai nou, noaptea actualizez cu ştiri Jurnalul de Vrancea Online, ştiţi), mă culc la 6 şi… Nu e greu de dedus că somnul meu de dimineaţă e vai de capul lui. Am zile când nu mai rezist de oboseală şi la miezul nopţii cad la pat. Cum spun, dorm dimineaţa cu uşa închisă la dormitor. N-o să credeţi, dar în ziua când li se face foame, ţestoasele bat la uşă înainte de ora 9, să mă trezesc să le dau de mâncare! Nu glumesc. Am două ţestoase, aduse în apartament de mici, erau cât o monedă de 50 de bani, de fiul meu, Laurenţiu (la 34 de ani, fost ziarist, absolvent de Drept, specializat în IT, toată ziua şi noaptea stă pe Internet). Oare în ce an le-a adus? Nu mai ţin minte. Ne-am trezit cu ele, de atunci au intrat în peisaj. Acum ţestoasele au 15 centimetri (de la cap la coadă) şi circulă liniştite, libere prin apartament. Preferă să stea în bazinul cu apă, dar le-am făcut pante pe care să coboare din bazin (în bazinul cu apă am pus pietre mai mari; în bazin mai e un filtru electric de apă şi un acoperiş mobil de plastic, sub care ele se retrag atunci când dorm) şi să urce, să se întoarcă în bazinul cu apă, de câte ori au chef. Bazinul e instalat în sufragerie, pe covor, sub un birou. Nu am idee de unde provin aceste două ţestoase, nici dacă sunt fată şi băiat (deşi aşa i-au fost vândute fiului), dacă au în genă patru anotimpuri, Laurenţiu are impresia că se trag din Florida. Crescând, fiul s-a debarasat de ţestoase, a scos bazinul cu apă din camera lui (unde fusese iniţial instalat) că-i mirosea a baltă cu peşte, degeaba schimbam apa şi spălam bazinul. În plus, mâncarea (cumpărată din magazine speciale; viermişori şi ouşoare) e exclusiv cu miros de baltă cu peşte… M-am trezit că mi-a dat mie în grijă aceste ţestoase, el fiind complet dezinteresat de soarta lor. Ce să fac? Fiul locuieşte cu mine în apartament. Dar are viaţa lui, prietenii şi iubitele lui, programele şi proiectele lui, ne spunem „Bună, ce faci?” şi ne vedem de ale noastre, separat. Doina Popa e la Focşani, îşi îngrijeşte mama, asta e situaţia, degeaba dau de gol acest inconvenient acum, vine la două-trei săptămâni pentru două zile la Bucureşti, să ne lase mâncare gătită (nici eu, nici fiul nu ne pricepem să facem mâncare; eu am încercat să fac în câteva rânduri, dar de fiecare dată am eşuat lamentabil, nici eu nu-mi puteam mânca „produsele gătite”, aşa că am renunţat, prefer să cumpăr mâncare gătită de la alimentare, deşi e o afacere proastă). Aşa că mă consider singur în apartament. Ascultând de sfaturile fiului (care a citit pe Internet că ţestoasele n-au nevoie decât o dată pe săptămână de mâncare), le dau celor două ţestoase mâncare lunea – când ud şi plantele în apartament, se leagă una de alta, au intrat în reflex. Aţi reţinut, ieri m-am culcat dimineaţă (după o noapte albă). Cu o zi înainte ţestoasele, amândouă, părăsiseră bazinul şi nu se mai întorseseră în el, eram alarmat că a doua zi trebuia să le dau de mâncare, de unde să le iau? Se ascund atât de bine, că nu le mai găsesc. Noua iubită a fiului s-a speriat când a auzit că ţestoasele nu sunt noaptea în bazinul lor cu apă, dacă le calcă? Am asigurat-o că noaptea dorm şi ele, acolo unde s-au ascuns, nu se plimbă prin apartament, şi că, oricum, au o carapace care le apără, nu e nici o problemă… A doua zi, aud bătaia în uşă la dormitor, înainte de ora 9! Previzibil deja pentru mine (luând seama că se repetă povestea, în fiecare zi de luni; au un calendar perfect), am deschis uşa şi am salutat somnoros ţestoasa – că o fi fost femela, că o fi fost masculul, n-am idee, nu le pot deosebi nicicum. Perechea ţestoasei care a bătut sau s-a izbit de uşă până am deschis-o, era lângă bazinul cu apă, cuminte. Natural, le-am dat să mănânce „două feluri” şi am spălat filtrul electric de apă. Anul acesta, pentru prima oară am observat că ţestoasele au năpârlit: s-au desprins cojiţe de pe burta carapacei, mai exact solzi mari cât o monedă de 50 de bani, găsesc de la o vreme mereu cojiţe în bazinul cu apă (ba am găsit şi pe covor; îmi închipui că se agaţă în ele până se desprind cu totul, că „le mănâncă” desprinderea acestor cojiţe, dar cine să le scarpine?)… Ce spuneţi? Ţestoasele nu numai că au inteligenţă primară, niciodată negreşind drumul spre bazinul cu apă în care dorm, în orice parte a apartamentului ar fi, dar îmi bat şi la uşă de câte ori le e foame! Nu e nici o coincidenţă… Supravieţuim împreună, ele tac de câte ori ne întâlnim când ies la plimbare prin apartament, mă privesc în ochi, eu le mângâi carapacea. Or fi vrând să-mi spună ceva şi eu nu le aud? Aşa dau senzaţia, că vor să-mi spună ceva de câte ori ne întâlnim… Ce-o fi în capul lor (că în capul meu ştiu ce e; „ai tărâţă în cap, unde te gândeşti când te întreb?”, cum îmi spuneau profesorii)? Nemaipomenit e că ţestoasele vor trăi 200 de ani şi că eu am să le pierd la un moment dat din vedere… În seara de luni le spăl bazinul, pun apă nouă (păstrată o săptămână în alt bazin, apă de la robinet), le spăl şi pe ele în cadă cu apă rece (fireşte, nu cu săpun; n-am dat încă în mintea copiilor). Convieţuim. A rămas ca într-o zi să se împlinească prorocirea Doinei Popa, că una din ţestoase (normal, femela) se va da de trei ori peste cap şi se va transforma într-o domnişoară frumoasă, frumoooooaaaassssăăă… Nu de alta, dar atâta ce mă plâng de singurătate, că într-o zi s-o sătura şi ţestoasa să mă vadă tânjind şi tânjind… Surâdeţi? Din nefericire, eu sunt deformat de literatură: imediat pun în aplicare o asemenea metamorfoză a ţestoasei date de trei ori peste cap (să ştiţi că nu o dată am văzut ţestoasele dându-se de trei ori peste cap; ba când traversează un obstacol înalt şi se dezechilibrează, ba când se aruncă din bazin; poate nu sunt ele ţestoase fermecate) şi constat că domnişoara cea frumoasă de origine din Florida are un miros de baltă cu peşte accentuat... Şi cum eu nu mă omor după peşte, strâmb din nas. Aşa că mai degrabă ratez întâlnirea din povestea de dragoste cu domnişoara-ţestoasă căreia i s-a făcut milă de singurătatea mea. Dar nu e timpul pierdut să simt într-un vis că-mi pierd capul în faţa unei domnişoare-ţestoase…

www.liviuioanstoiciu.ro

Iulian FRUNTAŞU

* * * * * * *

zilele cînd muream de pe un acoperiş pe altul săreau

ghearele mă gîndeam

casele de nisip curg peste mine şi pisica roşcată pe care

o ţin în braţele de lemn

ascultă cum mi se zbate inima ca o ciocănitoare ţicnită

ştie cu certitudine cum se termină poveştile de felul ăsta

ochii ei ca pastilele de relaniu ca

roţile bicicletei pe care fetiţa vecinilor o conduce strigînd:

bicycle, bicycle în ritm cu Freddie – preferatul verişorului care

stă lîngă fereastra deschisă cu o boxă pe pervaz şi priveşte

afară, fumînd

zilele cînd vedeam lucrurile despre care povestesc murind cu o

pisică în braţe

ştiam că fotografia pe care o va face fotograful criminalist

îl va pensiona pe comisar care pînă la sfîrşitul vieţii se va

întreba

ce ţinea pisica roşcată în gură lîngă corpul neînsufleţit