Antologie Tiuk!

Ioan Es. POP

banchetul

 

aşa a fost mereu în casa noastră:

trei paturi prin care trebuiau să treacă

pe rînd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a

urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege

şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

 

noi sîntem ultimii născuţi. celor nou născuţi

li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.

sîntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem

că în casa asta mai sînt şi alţii. lumea noastră

e doar patul luminat de sub fereastră.

 

trec ani buni pînă băgăm de seamă că părinţii

stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat,

la care lumina ajunge cu mult mai greu.

ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mult mai încet decît noi.

dar trec ani buni pînă să înţelegem asta.

 

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul

cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat

şi cînd aflăm încetăm să mai rîdem –

noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume

şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni

nu-l ia în seamă,

mi se spune doar: acolo este bătrînul casei, este tatăl tuturor.

deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.

apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea

îl auzim pe cel din colţ cum gîfîie neplăcut –

dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

 

îmi locuiesc încă patul de lîngă fereastră dar nu mai rîd

de cel care gîfîie în colţul opus,

în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.

şi cînd este scos într-o zi afară, e scos din încăpere

cu umbră cu tot şi pentru noi rămîne un mare necunoscut.

mi se dă voie doar să pipăi scîndura nouă a sicriului.

 

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece

cu umbră cu tot în patul celui plecat,

eu trec în patul lui, o carne tînără ocupă patul meu dinainte.

 

dar totul se petrece încet şi dintr-un

pat în altul se trece după multă aşteptare, a cîştiga

următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,

a unei încleştări lungi şi ascunse.

 

cei din primul pat tînjesc deja la al doilea, se

vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt

mînat noaptea de-o rîvnă grozavă să-i iau locul

celui din al treilea pat, care gîfîie acum

tot mai neplăcut în colţul lui întunecat.

 

şi într-o zi, patul al treilea este iar uşurat şi

cel de acolo este scos afară şi bine vîrît în patul al patrulea

peste care se pune capac, să nu se întoarcă cumva, pentru că

patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi năpustit ceilalţi

şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud

cum cineva începe să gîfîie-n patul din fund şi acela sînt chiar.

 

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

Constantin ACOSMEI

ODĂ LA VIAŢA MEA

 

 (să nu te dezveleşti

să nu ţii becul în ochi

să nu pui mîna pe mîţă

 

dacă ieşi în ogradă

şi aprinzi o ţigară

şi trezeşti găinile -

nu va fi viaţa mai

          frumoasă

 

mai bine să deschizi uşa

şi să pui limba

pe clanţa îngheţată

 

ori să te învîrteşti

în mijlocul casei

cu mîinile în buzunare

cu ochii pe var)

Cristian Robu-CORCAN

Cînd vine vremea gîştelor sălbatice

(roman)

 

            Încăperile.

            Port în mine această dimensiune. De multe ori, tirania unei realităţi păleşte în faţa evocării acelei realităţi într-o încăpere. Într-o anumită încăpere.

În casa din strada Călugăreni, unde m-am născut, exista o cameră oarbă. Nu avea nici o fereastră. Doi dintre pereţi erau comuni cu pereţii altor două camere. Ceilalţi doi formau colţul casei. Accesul se făcea printr-o uşă gri, masivă. Nici uşa nu avea geamuri. Acolo, în acea cameră, a rămas tot ce poate fi povestit din copilăria mea. O stare. Un şir lung de senzaţii puternice înlănţuite una de alta.

Intrând în centrul vechi, pe străzile de piatră ale Brăilei, toată bezna dintre cei patru pereţi ai copilăriei năvăleşte cu putere peste mine. Nuanţe şi ritmuri, unele rostogolindu-se în flash-uri succesive, altele bubuind în surdină. În acest oraş ai putea să-ţi pierzi minţile. E plin de case care au o cameră oarbă. Sunt înşirate de-a lungul străzilor ce duc spre port. Şi spre faleză. Călcând pe piatra cubică, cu ochii în sus, spre balcoanele dărăpănate, te poţi lesne împiedica. De aceea, bătrînii privesc numai în jos, atenţi, articulând paşii după o îndelungă chibzuinţă. Şi e greu de înţeles, pentru că tentaţia de a ridica ochii pare de neînvins.

„Pentru că bătrânii au în ei înşişi o cameră oarbă, spuse Celălalt. O poartă cu ei. Nu mai au ce să vadă afară. Pentru ei nu mai există tentaţii. Şi dacă totuşi un bătrân vrea să dovedească ceva, nu face altceva decât să se rememoreze pe sine.”

Într-un fel, şi eu mă rememorez pe mine. De câte ori ies pe stradă, mă simt un străin. Casele, străzile, scuarele prinse în chingi de granit, ogivele sau coloanele masive ale Bisericii Greceşti îmi sunt cunoscute, dar parcă dintr-un vis. Şi îmi trebuie timp să mă reaşez în realitate, cu greutate, cu mişcările încete şi îndărătnice ale memoriei, repetând la nesfârşit scene şi piese muzicale, sau reconfigurând case, trecând prin toate stadiile devenirii lor, de la forma şi expresia întipărite în mintea mea de la prima întâlnire cu ele şi până la evocarea unor amănunte din cele mai bizare: baticul în roşu ţipător al unui muncitor reparând o cornişă, o găleată plină de var uitată în faţa porţii pe care scrie cu alb „isus” sau schele de construcţie încărcate de sute de porumbei. Iar în spatele acestora, ca nişte martori neadormiţi, se află camerele oarbe. În ele se prefigurează tot ceea ce, în lumina soarelui, capătă formă, devine realitate. E ca şi cum omul s-ar fi născut din propria-i umbră, umbra aceea misterioasă care ne însoţeşte peste tot, se apleacă odată cu noi, îşi prinde capul în mâini, aleargă, izbeşte pereţii sau se lasă peste o altă umbră.

„Încăperile”, spuse Celălalt.

Poarta în faţa căreia m-am oprit este de fier. Balamalele sunt fixate pe colţul casei, în zid, ceea ce dă o senzaţie stranie. Pare că, deschizând poarta, intri direct în casă. Gardul, făcut din cărămizi, e străbătut de fisuri adânci care pleacă de jos, din soclul de piatră, şi ajung într-un vişin uriaş, cu crengile mult aplecate în stradă. Bat încet în numărul căzut, rămas într-un singur cui, dar zgomotul mi se pare asurzitor.

Celălalt râse.

Îmi deschide cel care ar trebui să fie domnul Goldberg. E foarte bătrân, gârbovit. Din figură nu i se disting decât două lucruri: nasul coroiat, gigantic şi ochii explozivi, care te hipnotizează.

- Sunteţi domnul Goldberg? l-am întrebat.

Tăcu o clipă, privindu-mă intens, apoi mă întrebă răstit:

- Mi-ai adus mentă în ciocolată?

- Sunteţi domnul Goldberg?

- Da, şi nu avem ce discuta până nu vii cu menta în ciocolată. Five o”clock se numeşte. Sunt nişte cutii verzi, cum sunt cele de ceai chinezesc.

- Dar eu...

- Nu avem ce discuta.

Şi-mi închise poarta, nu înainte de a mă avertiza pe un ton scăzut:

- Menta în ciocolată, şi după aceea...

Am plecat cu Celălalt în grabă şi nici un moment nu m-am îndoit că trebuie să caut menta în ciocolată şi să i-o aduc de-ndată domnului Goldberg. Mai trăisem asemenea momente în care, nejustificat şi fără vreo raţiune plauzibilă, am fost convins că trebuie să fac un anumit lucru fără să-mi pun prea multe întrebări.

Domnul Goldberg era renumit pentru talentul său de a reconstitui figurile unor oameni dispăruţi, ghidându-se după descrieri sumare şi combinându-le cu anumite trăsături psihilogice, dacă ele puteau fi extrase de undeva. M-am gândit, în timp ce întindeam banii şi primeam cutia cu mentă în ciocolată, că poate fotografia bunicii mele, veche şi aproape ştearsă, cu pete de cafea pe ea şi firimituri de pâine pietrificate, va fi de ajuns. Poate domnul Goldberg, după ce va fi mâncat vreo două, trei bucăţi de mentă trasă-n ciocolată, mi-o va reda pe Mira aşa cum era în realitate.

„Dar cum era Mira în realitate?” întrebă Celălalt.

Părea sincer, dar nu am fost contrariat, la fel ca atunci când eram convins că trebuie să fac un lucru fără să-mi pun prea multe întrebări.

Trecu alergând o femeie tânără şi mi se păru că are sânii goi, neacoperiţi de nimic, aşa că am grăbit pasul.

Domnul Goldberg mă aştepta în faţa porţii.

- Cutia cu menta în ciocolată...Unde e?

I-am întins-o.

- Intră, mă îndemnă.

Am străbătut o curte lăsată în voia copacilor şi a tufelor şi am intrat în casă mai mult împins de la spate, încât nu am observat decât mozaicul de la intrare, ornat cu motive orientale. După ce am străbătut un hol lung, am ajuns într-un salon mobilat sumar, cu o masă pe mijloc şi un singur scaun în capătul ei. Într-un colţ, mai era un fotoliu jerpelit. Domnul Goldberg mă apucă şi mă trânti în fotoliu, apoi se aşeză pe scaunul din capătul mesei şi se apucă febril să deschidă cutia cu mentă. Gustă cu precauţie din primul biscuit de mentă trasă în ciocolată, şi mestecă încet, atent, neslăbindu-mă o clipă din ochi. Următoarele două bucăţi le devoră rapid. Părea un expert în aşa ceva.

- Sfântul Unic, spuse, binecuvântat fie El, a încuviinţat să fie făcută menta trasă-n ciocolată ca bătrânii ca mine să scoată strigăte de mulţumire.

Am încuviinţat din cap. Salonul mi se părea din ce în ce mai familiar.

„Încăperile”, spuse Celălalt.

Da, încăperile, m-am gândit. Încăperile te anunţă cu mult înainte de a se întâmpla ceva, dacă ştii să te laşi cuprins de ele. Priveam pereţii şi aveam senzaţia că mai fusesem acolo, cândva, demult. Mirosul dulce, de mucegai, şi felul cum intra lumina prin ferestre, umbra alungită din spatele mesei şi fotoliul cu arcurile rupte pe care stăteam, toate astea mi se păreau cunoscute.

- Şi tot Sfântul Unic, adăugă bătrânul, binecuvântat fie El, a hotărât ca tinerii să nu se holbeze pe pereţi, ci să stea cuviincioşi cu capul în jos până ce bătrânii ca mine îşi termină menta trasă în ciocolată, ca să poată scoate strigăte de mulţumire.

Am lăsat capul în jos.

Auzeam ticăitul unei pendule.

„Fiecare secundă care trece îţi străbate carnea”, spuse Celălalt.

Încăperile te pot subjuga. Dacă te laşi sedus de mirosul lor, dacă închizi ochii şi te trăieşti pe tine însuţi odată cu generaţiile care au respirat în ele, încăperile intră în tine. Le vei căra toată viaţa şi în orice moment se pot deschide în faţa ta, când, de pildă, tocmai ai avut senzaţia că a trecut ceva prin faţa geamului. Şi, întorcând capul speriat, intri direct într-o cameră pe care credeai c-ai uitat-o sau pe care credeai că n-o cunoşti, şi vezi cât este de vie.

- Acum poţi să-mi spui de ce ai venit, menta a fost tare bună, iar glazura de ciocolată tocmai potrivită, nici prea groasă, nici prea subţire.

- Am o fotografie a bunicii mele...

O clipă am fost tentat să renunţ.

- ...nu se mai distinge nimic. A murit de curând, dar pur şi simplu nu mi-o mai pot aminti.

- Ai iubit-o ?

I-am întins fotografia. O luă, însă nu se uită la ea. Mă privea serios şi aştepta răspunsul.

- Nu ştiu.

Se uită la fotografie. Doar o clipă şi o lăsă pe masă. Apoi mă privi iarăşi şi mi-am dat seama că trebuie să dau o explicaţie.

- Ea m-a crescut, am spus încet, şi cu toate astea nu ştiu nimic despre ea, am sentimentul că nu o cunosc. Nu ştiu dacă am iubit-o sau nu.

Domnul Goldberg oftă. Se ridică de pe scaun şi mă invită să fac şi eu la fel.

- Vino cu mine, te rog!

Mă duse într-o cameră ai cărei pereţi erau înţesaţi de portrete. Unele erau făcute din fotografii vechi, retuşate cu creionul prin accente mai vagi sau mai pregnante, altele erau desene în cărbune. Erau şi cîteva fotografii recente, nemodificate, suflate cu un lac special care le dădea profunzime şi o anume eleganţă. Bărbaţi, femei, copii şi o pisică tărcată. Dacă priveai atent, puteai regăsi aceeaşi persoană în mai multe fotografii, la vârste diferite: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe.

- I-am cunoscut pe toţi, spuse domnul Goldberg. Dacă te uiţi atent, nu sunt mai mult de patru. Sunt părinţii mei, un frate şi o soră. Habar n-am dacă m-au iubit cu toţii sau doar unii dintre ei. Şi dacă m-au iubit, cum m-au iubit? Dar pot să spun: iată cum am iubit-o pe mama, am iubit-o în portretul ăsta, în cel de acolo, în alte două de dincolo...ştii, dacă faci socoteala, mai rămân vreo câteva, şi eu nu ştiu să-ţi răspund dacă mă întrebi. La fel şi cu tata, cu fratele meu, cu sora mea. Tot timpul rămân portrete în plus.

- Camera aceasta îmi pare cunoscută, îmi scăpă fără să vreau.

- Nu am locuit aici de când mă ştiu. Casa a fost a unui grec ortodox căsătorit cu o româncă protestantă. Pisica tărcată a fost a lor. Îmi vânduseră casa şi plângeau. Nu ştiau ce să facă. Plecau în Anglia şi pisica rămânea pe drumuri. Eu am luat-o în braţe, am mângâiat-o şi i-am dat să mănânce. Plecaţi liniştiţi, le-am spus. Şi el s-a repezit şi mi-a zis: Sfîntul Unic să te aibe în pază. Iar ea a şi completat: binecuvântat fie El. Apoi şi-au făcut cruce. Mi-au dat lacrimile. În seara aceea, am dormit fericit cu pisica pe piept şi nu înţelegeam de unde ştiu toate zgomotele, toate scârţâiturile. Apoi a doua zi, când m-am trezit, mă gândeam că eu sunt de mult timp în casa aceasta. Şi pisica torcea...te rog să iei puţină mentă trasă-n ciocolată, glazura e numai bună.

Celălalt părea emoţionat.

Am gustat şi gura mi se răcori instantaneu. Atunci am râs şi m-am simţit dintr-o dată uşor, eliberat de plumbul din vene. Domnul Goldberg părea foarte încântat, nasul nu-i mai era parcă atât de mare şi de coroiat, iar ochii i se catifelaseră.

- A fost drăguţ din partea ta să-mi cumperi această cutie.

Îmi fredonă apoi două cântece hasidice, bătând din palme şi iradiind o bucurie care mă contamină pe dată. Salonul mă sorbea încetul cu încetul. Masa, scaunul şi fotoliul deveneau din ce în ce mai somptuase. „Baţi din palme”, spunea Celălalt, şi eu nu ştiam ce fac, şi Celălalt bătea şi el. Era o bucurie pe care nu o mai cunoscusem. Căci totul se transformase. Afară se înserase şi lumina din cameră devenise solidă. Pereţii se relaxaseră la adăpostul umbrelor care-i acopereau cu forme din cele mai neaşteptate: fragmente de peisaje pitoreşti, perspective marine ce clipoceau sub mişcarea curenţilor de aer ce atingeau pânzele de păianjeni din colţuri, un cap de rinocer, cu ochii privind în depărtare, şi un cocoş care apărea şi dispărea.

-Pentru că iubirea, dragul meu, este o promisiune.

Se ridică de pe scaun răsuflând greu.

- Am să ţi-o redau pe bunica ta şi atunci o să ştii dacă ai iubit-o sau nu.

Mă conduse spre ieşire.

- Locuiesc singur. Rar văd pe cineva. Vreau să-mi promiţi ceva.

Am încuviinţat din cap.

- Sâmbătă dimineaţă te rog să vii la mine. Vreau să plecăm într-o scurtă călătorie, nu departe, prin împrejurimi. Mergem până la Lacul Sărat. Seara suntem înapoi.

- O să vin, am spus.

Am plecat singur prin curtea cufundată în întuneric.

- Cum te cheamă? am auzit. Care-i numele tău?

M-am întors. Eram aproape de poartă.

- Alexandru.

Domnul Goldberg stătea nemişcat pe treptele de la intrare. Părea şi mai bătrân acum. Stătea puţin aplecat, chinuindu-se să mă zărească prin beznă.

- O să vii? mă întrebă, şi glasul lui părea răguşit.

Celălalt îmi făcu semn că inima îi bate cu putere. Alerga când spre domnul Goldberg, când spre mine. Ca un câine care nu se putea despărţi nici de unul, nici de altul.

- O să vin, am spus, şi am ieşit pe poartă.

Celălalt o rupse la fugă pe Danubiului, în jos, spre port.  L-am urmat imediat, nu înainte de a observa cu coada ochiului cum femeia cu sânii goi, cea care îmi tăiase calea, stătea aplecată peste balconul unei case. Celălalt se oprise derutat în dreptul Căpităniei Portului, privind spre terasa Marinarul, şi am înţeles ce vroia.

„Hai!”, i-am spus.

Terasa era pustie. O singură masă era ocupată. Un tip jerpelit şi foarte beat abia îşi ţinea capul pe umeri. Părea atât de trist încât, nu ştiu de ce, m-am aşezat lângă el. Se trezi deodată la viaţă, se încordă şi strigă puternic în liniştea nopţii:

- Vă îngrop pe toţi în bani, mă nenorociţilor. Am bani să vă cumpăr cu tot cu strănepoţii voştri.

Mă privi o clipă derutat:

- Tu ce bei? mă întrebă.

- Coniac, i-am răspuns.

- Cinci sute de sticle de coniac pentru prietenul meu, urlă spre ospătar. Şi ce mai vrei?

- Un aparat care să mă facă fericit şi pe care să pot să-l montez în ureche, aşa cum se pun cerceii.

- Cinci sute de aparate pentru urechea prietenului meu, urlă iarăşi.

M-am lăsat uşor în scaun.

Priveam Dunărea.

Niciodată n-am înţeles de unde vine atâta şi atâta apă.

 

(Va urma)

Răzvan ŢUPA

zâmbetul meu cretin&îndrăgostit de 15 ani (ce vrei nu am decât 30) ţi se confesează

 

pe tine nu te-am futut niciodată şi pe tine te iubesc cel mai mult

şi dacă ne-am fute tot la fel de mult te-aş iubi

şi dacă mi-ai fute toate aşteptările mi-ar părea puţin rău şi te-aş iubi mai departe

 

când ştiu că te fuţi cu altcineva nu am orgasm dar bucuria mea se lipeşte de tine

când ştiu că ochii îţi rîd şi poţi să fii fericită

asta mă face să cred că

viaţa merită să fie trăită măcar ca să-mi arăţi tot ce poţi

 

până când o să respir printr-un aparat care hârâie încet

n-o să mai ştiu dacă ne-am futut sau nu & o să zâmbesc tot la tine