Cenaclul Pavel Dan

Cenaclul Pavel Dan are o vechime de 52 de ani. Nu îmi vine acum în minte nici un scriitor timişorean – sau ex-timişorean – care să nu fi fost paveldanist.

Probabil că pînă acum optzeciştii s-au remarcat cel mai bine: M. Bîrsilă, A. Derlea, I. Monoran, E. Bunaru – care conduce şi astăzi întîlnirile noastre şi care ne-a ajutat pe fiecare în parte şi pe toţi în grup să ieşim la “hîrtie”, D. Vighi şi ceilalţi.

În momentul de faţă cenaclul numără peste 15 membri activi. Plus vreo 15 care vin mai rar. Dintre care vreo 10 “veterani”. (Să zicem 5-5, de dragul simetriei – adică vin des sau rar). Alexandru Potcoavă, Marian Oprea, Alexandru Colţan, Ariana Perhald, Dafina David, subsemnata etc.  

Cred că şi în formula actuală “Pavel Dan-ul” e unul din cenaclurile de rezistenţă din ţară. Sigur, nu am în vedere aici cenaclurile care de la o şedinţă la alta aduc invitaţi. Adică dacă unii tineri au fost asociaţi cu cenaclul “Euridice”, nu putem să nu recunoaştem formula diferită a acestuia. Sau nu o să spunem că cineva e “blecherian” fiindcă a citit la Komartin.

Grupajul de faţă îi cuprinde pe unii dintre cei mai tineri paveldanişti, începînd cu Nicoleta Papp, care la doar cei 16 ani surprinde prin poeziile sale, pînă la Beatrice Serediuc – ce îmi pare a fi senioara grupului prezentat.

Ioana Duţă, Ana Puşcaşu şi Octavia Sandu, colege la Litere şi la cenaclu, cu formule diferite de scris, se remarcă diferit. Dacă Ioana încearcă să îşi adîncească stilul propriu, iar Octavia Sandu se recompune de la un an la altul pe formule noi, Ana Puşcaşu vine cu un scris deja matur şi o tehnică stăpînită, ceea ce putem observa şi în poeziile Elianei Popeţi – poate cele mai voit anticalofile ale grupajului. Eliana lucrează şi la un roman despre poliţistul corupt şi ratat, scris conservator, clasicist, în care miza e nu pe tehnică, ci pe subiect.

Aleksandar Stoicovici şi Marius Aldea – intraţi mai recent în cenaclu – au avantajul unui drum bătătorit cu ani înainte de întîlnirea cu Pavel Dan. Manuscrise în lucru şi cărţi deja publicate.

La proză, în afară de Octavia Sandu, care – alături de Eliana – pare să ocupe toate spaţiile de referinţă, îi avem pe Alex Condrache şi Bogdan Cazacu, ambii studenţi, dar cu căutări diferite. Dacă Bogdan, student la Litere, e preocupat mai mult de stil şi construcţie, Alex, ca unul de la Filosofie, e chinuit de marile crize şi aporii ale lumii în care încearcă să supravieţuiască prin ironie şi auto-ironie, creionînd portretele din jur cu o tărie care îi desfiinţează personajele ca apariţii istorice. Sinteza între cei doi, îmi pare mie, se observă la Beatrice Serediuc, care tocmai “scapă” de un master de Creative Writing.

 

Sunt Moni Stănilă (referent literar la Cenaclul Pavel Dan) şi vă salut :P

Alex CONDRACHE

Marea conspiraţie                                                       

            Se făcea că eram în apartamentul meu proaspăt închiriat, afară ploua, în casă ploua, aşa că am urcat în pod cu scopul precis de a convinge ploaia să nu mai îmi umfle parchetul cu stropii ei cristalini. Dar, ca să vezi, cine ar fi crezut că în pod sunt  porumbei, şi vii şi morţi şi dinăia ce cresc pe lângă fast-food-uri de arată ca zombi.

            Dragii copii, nu e o poveste cu final fericit. Cînd am deschis trapa de la pod, m-am umplut de rahat (la propriu), atunci am înţeles ce înseamnă să ai o viaţă plină de rahat. De fapt el e peste tot! Ne trece pe sub picioare cînd curge prin canalizare, e prin iarbă, în staţiile de tramvai, ne trece prin pereţi de fiecare dată când vecinii de deasupra trag apa. Eu stau la patru aşa că sunt un pic mai ferit. În schimb eu trăiesc sub un munte de căcat de porumbel. Mă apasă în fiecare noapte, se chinuie să se infiltreze prin pereţi, să îmi invadeze gura, urechile, să îmi omoare prietena şi să îmi spurce mâncarea. E viu, e în valuri, porumbeii complotează, sunt răi, stafii şi graşi. Sunt cohorte întregi.

            Ce poate fi mai rău de atât? Vecinii. Ei te ajută, îţi ţin scara să urci la monştri şi apoi te lasă printre ei. Eşti doar tu şi colegul tău, amândoi mici şi speriaţi de porumbeii vii, de cei proaspăt morţi, morţi de mult şi de cei în descompunere. Ei şi noi, noi şi ei şi rahatul lor. Oricât aş striga vecinul meu nu îmi va ţine scara din nou, a fugit.  El nu vine iar noi nu suntem curajoşi, ne schimonosim, scuipăm şi ne îmbiem reciproc să coborâm. Între timp, au apărut în scenă şi gândacii: mari, urâţi şi ameninţători. Iar noi suntem atât de tineri...

            Totul e o mare minciună!

            Cine ar fi crezut că păsările astea nu sunt aşa cum par? Noi îi hrănim, ne lăsăm odraslele să-i fugărească, să-i mângâie, să-i pupe, îi eliberăm din cuşti pe la nunţi. Dar ei nu sunt aşa cum îi vedem noi! Trăiesc în praf, în propriul găinaţ, se bat pe mâncare şi nici nu le pasă când unul dintre ei moare. Nu ai să vezi nicioadată patru porumbei cărându-l în cioc pe al cincilea ca să-l arunce într-o apă, sau pe un foc. Nu! Îl lasă unde crapă, nu-i deranjează că putrezeşte lângă locul unde ei îşi clocesc ouăle, nu-i deranjează că puii lor se plimbă prin viermii vecinilor sau rudelor. Vă spun eu, sunt date dracu’ animalele astea.

            Despre porumbei le ştie şi nea Matei pe toate. El stă în faţă la Leonardo, în centru, şi pune la dispoziţie contracost un cântar. E foarte grijuliu cu ei, le aduce de acasă seminţe şi apă. Porumbeii nu se fersec să i se urce-n cap, să se uşureze pe lângă el. Nu poţi să-ţi dai seama dacă e o strategie de marketing pentru a sensibiliza trecătorii, dacă sunt o pasiune a lui, sau el o fi vreun fel de rege al lor care îi ghidează prin podurile blocurilor unde ei îşi fac de cap găinăţându-se şi murind în voie.

            Printr-un noroc chior, nea Matei e cerşetor liber profesionist pentru că nu aparţine nici unui şmecher. Câştigurile lui pleacă de la 10 la 50 de lei pe zi, doar când e vreme rea lucrurile merg mai rău. El îşi face sandwich-uri, se spală, ai putea spune că e plătit de primărie să distreze populaţia, însă – şi pentru el – tot ce contează e să facă bani. Sau poate stă în centru ca să fie mereu cu porumbeii, dar în scârbele astea nu poţi avea niciodată încredere, nu poţi risca să te ataşezi de ele.

            Regele porumbeilor are ceva milităresc în el: e mereu ras, iarna poartă bocanci, e drept, solid, iar formele feţei sunt dure şi acoperite cu un strat generos de carne. Cu siguranţă ar putea să câştige bani lucrând ca paznic, dar aşa e mai profitabil, mai lejer şi unde mai pui că aici e locul principal de întâlnire al micilor bestii. În fond, Nea Matei intră în legătură cu căpeteniile porumbeilor. Doar ei vin şi mănâncă în centru, doar lor li se cuvine să doarmă în podurile imense de la operă, Dom, Macdonalds şi altele, doar ei se uşurează în capul slinoşilor de la mesele din centru. Porumbeii mai sărăcuţi, de altfel majoritari, se mulţumesc cu zone ca Şagului, Soarelui, Traian etc. Lor li se cuvine doar tomberoanele, resturile din pieţe şi cojile împărţite de babele singure si semidepresive. Ei au datoria să se uşureze în capul majorităţii populaţiei, dar nici într-un caz în capul unui proprietar de Audi 6. Domnul Matei ştie şi asta. E clar că ştie, prietenii lui i se aşează pe mâini, pe cap, îl privesc în ochi. E evident că îi spun multe.

            Acasă la cerşetorul nostru, stau cei de fast-food. Unii oameni povestesc că nea Matei doarme cu ei, le face cuiburi printre farfurii şi în dulapuri, îi ajută să iasă din ou şi e în pragul depresiei când moare unul.

De fapt nu e aşa. Ei  au locul lor în pod unde duc lupte crâncene cu şobolanii. Cei din pătura mijlocie a societăţii nu s-ar încumeta la aşa ceva, însă cu totul altfel reacţionează porumbelul de Fast-Food. Reprezentantul Fast-Food  e un fel de oaie neagră în rasa lui. Are ochii roşii, tulburi şi bulbucaţi, e necumpătat – ba chiar cu tendinţe de sinucigaş (de unde şi curajul de-a înfrunta şobolani), are penele adunate în mici smocuri cleioase de parcă s-ar fi tăvălit în petrol. Cum a ajuns aşa? E simplu: dependenţa. Îşi administrează zilnic doze şi supradoze de chebab, şaorma, hamburger, sosuri şi cartofi prăjiţi. Sunt cei mai răi, nu respectă reguli şi nu se feresc de la nici o fărădelege. Un porumbel obişnuit şi întreg la cap nu s-ar încurca niciodată cu aşa un animal. Nea Matei îi găzduieşte pentru că îi plac ciudăţeniile, dar cine ştie ce motive ascunse mai are pentru că relaţia lor ascunde cu siguranţă ceva necurat.

            Nea Matei are şi el ciudăţeniile lui. În centru mănâncă după moda anilor nouăzeci, felii de pâine babane, tăiate prost, unse din belşug cu margarină şi presărate cu vegeta. Îşi permite şi altceva, dar asta impresionează trecătorii şi apoi, devine nostalgic când simte gustul cauciucat al margarinei, combinat cu coaja proaspătă. Parcă anii de după revoluţie ar fi amestecaţi cu sandwich-ul său. Cine îl mai cunoaşte, ştie că în perioda aia lucra la Elba, era cu o tipă şi „mai făcea embargoul” la sârbi.

            Ne-am putea întreba de ce nu mănâncă porumbei dacă tot are atâţia acasă. Situaţia e neclară: pe de o parte l-am putea bănui că îi iubeşte, pe de alta poate ştie şi el că supa e greu de înghiţit, ca petrolul, iar carnea ţi se lipeşte de cerul gurii ca ciocolata Wynni din Profi. Dacă totuşi s-ar încumeta să-i mănânce, cel mai la îndemână i-ar fi porumbeii de fast-food însă s-ar putea îmbolnăvi de cancer sau poate i s-ar năclăi şi lui părul, i s-ar înroşi ochii şi s-ar apuca să fure, să sară prin copaci, să schingiuiască mâţe şi să violeze babe.

             E destul de greu să ne gândim la nea Matei ca la un violator de babe, văzut de la locul lui din vitrina de la Leonardo, ţi se pare că te uiţi la nişte ochi proaspăt scoşi din frigider încălziţi poate, doar de un strop de răutate. E şi el un om, a avut nevastă, e drept că gurile rele spun că era un fan al băuturilor spirtoase, şi că din cauza ei eroul nostru a ajuns în halul în care e, însă asta ar putea fi subiectul unei telenovele. Cu adevărat important este relaţia deosebit de suspectă pe care acesta o are cu micile bestii.

Aleksandar STOICOVICI

 

peştele din Iagodărie

 

cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an

începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens

pescarii veneau în sat şi se jurau la fiecare sfârşit de liturghie

că peştele-i acolo şi urcă tot mai repede spre cer

 

alţii povesteau că ba mai mult

dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte

poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele

cum îl înalţă în proptele de aur

 

la scurt timp tot satul vorbea numai despre peştele din Iagodărie

toţi îi spuneau acum peştele-pod

asta pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc

şi ajungea până la noi în sat

 

de Buna Vestire s-au strâns mulţi oameni

(în zilele călduroase de primăvară slujbele se ţineau

sub părul din curtea Bisericii)

stăteam aşadar pe vârfuri lângă poartă şi încercam să înţeleg

când popa a ridicat în pumni coada uscată de peşte

să şi-o aranjeze după gât în loc de patrafir

toţi oamenii au îngenunchiat în iarbă cu ochii înlăcrimaţi

 

după slujbă toată lumea se înghesuia sub coada peştelui-pod

copiii erau întinşi pe burtă căutau pere

bătrânii adormeau cu solzii pe sub piele

strângând în mâini aceeaşi tavă de argint

pescarii făceau planuri – la fiecare cuvânt îndesau câte o cruce mare

 

după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an

începuse să meargă vorba prin sat că în Iagodărie ar creşte un peşte imens

m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă

prin apa tulbure am văzut copiii bătrânii pescarii

împingând animalul cu palmele şi am încercat să înţeleg

 

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi

 

 

 

 

denie

 

noaptea e o felie de lubeniţă prin care se văd mamele

cum îşi spală copiii pe umerii dospiţi

cu apa limpede ridicată din fântânile de fildeş

 

(sfinţii încălzind raiul cu încheieturile mâinilor

ca în ziua împărtăşaniei când trebuie să treci dintr-o barcă în alta

ca să ajungi la altar)

 

noaptea e o felie de lubeniţă prin care se văd bătrânii

ce-şi caută oglinzile puse la sărat sub şeile cailor

şi nu găsesc decât bucăţi de cer mustind a păcate

 

(apa tulbure predicată peşte cu peşte la denie

clopotele de vată în care am ascuns cândva sâmburii numerotaţi

gândindu-ne că într-o zi ne vor surprinde din nou)

 

noaptea e o felie de lubeniţă prin care îmi voi revedea copilăria

la strigarea Dunării în cer

 

 

 

 

Frida

 

* Frida. cactuşii înfloriţi

 

masa de examinare era fixată în Piaţa Libertăţii

pe liniile de tramvai

nu ştiam nimic şi mă mutam de pe un scaun pe altul

mă uitam la persoana de lângă mine

bănuiam cam ce ar putea să-mi spună 

şi treceam mai departe

 

Frida se muta după mine. îşi dădea ochii peste cap

(într-o mână avea două pensule

iar în cealaltă o pânză udă prin care se vedeau cactuşii înfloriţi)

 

întorceam din când în când privirea şi mă gândeam

ce bine îmi face mie pânza. ce bine îmi fac mie cactuşii

îmi clăteam cuvintele de păcură

apa curgea iar eu vă arătam cu degetul lucrurile importante

(cele mai multe erau împodobite cu mosoare de aur)

 

mă apropiam apoi de voi. vă ascultam ore în şir

vă mângâiam catedralele dintre omoplaţi

şi treceam mai departe

 

 

 

 

** Frida. Leda

 

cineva mi-a făcut un semn

m-am oprit brusc pe un scaun şi mi-am tras giulgiul de carne

peste degetele de lemn

 

Frida s-a uitat lung la mine m-a complimentat

(mi-a spus ceva extraordinar de frumos. o combinaţie între sânge şi colibri

pe care îmi pare nespus de rău că nu mi-o pot aminti)

apoi a băgat mâna în cana cu lacăte şi a scos cu vârful degetelor

linguriţa de împărtăşanie

 

nu ştiam nimic şi mă mutam de pe un scaun pe altul

când am ajuns pe ultimul scaun mi-am dat seama că de fapt

aş putea foarte bine să zbor

aşa că am legat pânza udă de spătarul scaunului şi mi-am subţiat oasele

(în aer îmi vedeam doar degetele de la picioare

ca nişte clopote trase în turla cerului)

 

mă ridic din pat şi mă uit în oglindă

pupilele se măresc şi se micşorează

la fel ca lumea întreagă atunci când apuci să-i atingi un capăt

(în camera de lângă

Leda netezeşte pereţii oului cu palmele)

 

 

 

Săpânţa blues

 

Sunt o grămadă de babe dispuse să dea Cina cea de Taină jos din ştergar

pentru o copie Guernica

încreţită şi pixelată

dar care se vede ireproşabil de la distanţă

 

O grămadă de moşi ce ţin urzici sub tălpi când bat lână în piuă

am văzut cu ochii mei.

La cântecul cocoşului - uşa şi zăbrelele sunt puse

cum se ridică puţin soarele

Leul îmblânzit iese singur din calota pălăriei

 

Dimineaţa

popa taie prescura şi se întreabă dacă s-o fi preschimbat apa

ăia mici trag lanţul cădelniţei la biciletă

lungesc spiţele de grâu

 

Într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană

stătea un fier de călcat

veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se încinta brusc

 

(urlă până îţi trec coastele prin piele

urlă cât poţi în urechea lui Van Gogh

toate lucrurile ţipate în disperare

le voi bate în cuie pe crucea de ploaie)

Ana PUŞCAŞU

 

patru şi şapteşpe dimineaţa

 

în spatele meu huruitul fabricilor de bere

din care ies oameni mirosind

puternic a drojdie

 

cu cât mă îndepărtez mai mult

fabricile de bere cresc se multiplică

se subţiază prind conturul unui bărbat

bărbos care cântă la vioară

 

şi la celălalt capăt sunt eu

după câteva ore de dormit prin trenuri

am coborât

la patru şi şapteşpe dimineaţa

încerc inutil să îmi scot bani

de la bancomat şi cineva

care păzeşte terasa mă priveşte buimac

 

abia am ajuns în oraş şi

autobuzele cu primul schimb de subteran

încep deja să se mişte

dube înalte umplute până la refuz

 

aş vrea doar să mă opresc

şi să vomit cu fruntea sprijinită

de suprafeţe reci

asta ar fi cu adevărat liniştitor

 

nu pot să fiu proastă acum

doar de atât curaj am nevoie

vânzătoarele ies să măture troatuarul

acasă mă aşteaptă ei

sau poate nici nu ştiu că ajung

 

mă gândesc brusc

ce bine ar fi să ne întâlnim

din întâmplare într-un oraş din sud

şi acolo să petrecem împreună

o după-amiază întreagă

numărând pisicile care străbat piaţa

 

 

 

ultimele zile

 

 

exersez tot mai mult în ultimele zile

urmăresc la televizor scurtmetraje

las să pătrundă în cameră

dâre de soare ca un fum gros ce

miroase aproape mai mereu a castane coapte

 

firicele de praf se lipesc

de ecranul laptopului sau

mi se aşază pe degete

 

exersez tot mai mult

în ultimele zile

anticipez cu exactitate izbucnirea

alarmelor în parcare sau

atingerea costumelor ignifuge

de pereţii scărilor de bloc

în mijlocul zilei

 

pot să rămân aşa ore în şir

în apartamentul astă nearisit

până să mă ia de-a dreptul frica

 

s-ar putea să faci cancer la ovare

şi să mori

bună’ta tot cancer la ovare a avut

cancer sigur sau o să înnebuneşti

ca mă’ta să le moşteneşti pe amândouă

îmi spui şi îţi iei pastile

cu câteva înghiţituri de ceai

 

îmi strigi să plec să te las naibii în pace

să mă duc să fac bani mai bine şi să tac

apoi îmi ceri din nou o lingură de supă

 

 

 

poţi să tragi din ţigările lor

 

nu am curajul să strig aşa cum ar trebui

frica nu trece când din stomac îţi ies paie

şi ştii cât de aproape eşti

de cealaltă margine a acoperişului

 

ai alerga de la un capăt la altul al oraşului

într-o singură noapte

şi acolo la capăt te-ai opri

bărbaţi ar ieşi în stradă

s-ar strânge în jurul tău

şi te-ar privi

te-ar obliga să tragi din ţigările lor

să bei din paharele lor

şi apoi te-ar lovi peste faţă  

 

mă baţi prieteneşte pe umăr şi pleci

e ca şi cum până la inima mea

s-ar fi trasat sute de dâre subţiri

de benzină

şi la capătul celălalt

cineva m-ar privi în ochi aşteptând