O apărut

Florin DUMITRESCU

Încîntece

Ed. Vinea, 2010

 

 

Cînd profa spune sex

 

 

În nor de praf e soarele

În clase profesoarele

predau predau agale

ştiinţe naturale

dezvăluind gameţilor

secret secretul vieţii lor

 

În praf şi scîrţ de cretă

ce voce-anahoretă

trimite să răsune-n

pavilioane june

ureche de ureche

de cum se împereche

gorile vrăbii cai

scrumbii şi nu numai

 

În praf de coş şi-acnee

se umflă se descheie

secrete şi secreţii

tac fete tac băieţii

privindu-se perplex

cînd profa spune sex

cu glas indiferent

cu ochii-n paviment

ce desmorţit fior

în aer simţi uşor

atavic alergen

 

I-un praf de fard de ten

purtat de vînt din nord

de pe-un obraz de mort

dus la capelă-n Bellu

cînd sună clopoţelul

sfîrşitul orelor

şi startul vieţii lor

purtat de vînt din sud

cînd dangăte se-aud

de dincolo de gard

 

Fir-ar el fir de fard

furat de-un vînt funest

din est ori dinspre vest

se-aşază lin se-aşaz’

pe-al profei supt obraz

în ochii-ntregii clase

ce pîn-atunci căscase

şi-acum întîiaşi dată

atenţie-i arată

şi pentru o secundă

ea simte-se fecundă

vorbind de procreaţie

celor ce recreaţie

au şi uitat să ia

uitîndu-se la ea

 

 

 

Roza frigurilor            

 

 

La golul nord polul ud

ţi-e tundra tandră

de copilandră

sudul zălud

 

La polul surd bolul orb

verde priveşte

prin umbre peşte

pe unde sorb

 

Din olul copt vălul nud

simt cum răsare

limfa din sare

nimfa din dud

 

Din solul crud mîlul pur

zvîcnet zvîntat

simţi dintr-o dat’     

ruj împrejur

PAUL GOMA

NEL SONNO NON SIAMO PROFUGHI

Traduzione di Davide Zaffi

Keller editore

Titolo originale: Din calidor

Traduzione dal rumeno di Davide Zaffi

 

La veranda della casa dei miei genitori a Mana e l’ombelico

del mondo.

Mi piaceva tutto di laggiu e di allora, e tutto ritorna, dopo

ampie deviazioni perfettamente circolari, dopo partenze definitive

– laggiu e allora.

L’ho definita una veranda, affinche s’intenda di che si tratta. In

realta la casa aveva quel che aveva, ma quella cosa non veniva

chiamata veranda, ne prispa, ne pridvor (slavismi da contadino);

la casa non aveva un cerdac, con un eventuale giamlik (turcismi da

mercato). La nostra casa di Mana, signori, aveva un calidor.

Benche papa mi avesse dottamente spiegato, da maestro di

campagna qual era, “da dove e per quali vie la parola era giunta a

noi” (dai francesi, tramite i russi), e benche piu tardi, all’Universita,

avessi accettato l’evidenza filologica – il francese corridor era

divenuto, in russo, karidor, ed era poi passato in questa forma

nella Bessarabia russificata, dove il rumeno l’aveva… ammorbidita

– l’etimologia proposta dalla mamma, la prima che avessi mai

sentito, era tanto piu seducente delle altre, da dover essere necessariamente

anche quella vera:

Calidor, vale a dire: bella nostalgia”.

...Vale a dire: il greco kalě (bella) e il rumeno dor (nostalgia),

s’incontrano per strada, alla fontana, si vedono, si piacciono, si

prendono, si sposano (come la mamma della mamma, la greca

che ha sposato Popescu il rumeno, mio nonno) e dalla loro unione

scaturiscono non solo la mamma e suo fratello Niculae, ma

anche la nostalgia cantata, sospirata, lamentata fra Nistro e Prut

dopo il 1812, piu che in qualsiasi altra terra rumena caduta e

tenuta sotto il giogo straniero: bella nostalgia, quella particolare

nostalgia che ti prende, comprende, straprende quando (dall’alto,

dal calidor) con lo sguardo annebbiato dal dolore vaghi laggiu,

verso occidente, dove avverti il Prut, fiume fatale che ci ha tagliati

in due, ha separato fratelli e sorelle, ha amputato il giardino –

da quando i moscoviti maledetti, i russi voraci, gli ortodossi pagani

ci hanno fatto a pezzi il paese, rubando una meta del Principato

di Moldova e battezzandola: Bessarabia...

Troppo poco tempo e solo durante qualche avvenimento decisivo

sono stato per davvero nel calidor (ma poi: come puo calidor

venire dai francesi, visto che a loro manca il fondamentale – e

dolce – verbo stare?) e tuttavia ritorno sempre, senza pause e senza

sforzo verso quel medesimo punto di partenza: il calidor.

Certo: la pittura, la letteratura e specie la poesia – hanno

dipinto, cantato, consacrato un altro punto di-partenza, di-osservazione:

la finestra. Da detenuto l’ho conosciuta e frequentata e,

a modo mio, celebrata – ma il calidor… A misura di quanto me

ne allontano, da quel punto-di-partenza, mi avvicino al punto-diarrivo,

essendo per me il tempo come il cammino, circolare.

Come quasi tutti i bambini di sesso maschile, sono sempre stato

piu legato alla mamma, con il cordone ombelicale intatto. Forse

e per questo che il luogo del mio ritorno non e l’interno vero e

proprio, come per i non-ancora-nati, ma il calidor, quel vestibolo

aperto sui due lati, quel fuori ravvicinato e non definitivo, quel

luogo all’aria e alla luce e all’ombra e al caldo interiore, esposto

alle aggressioni – ma mai mortali: puoi sempre fare un passo

indietro, al riparo – riparo rifiutato, ad esempio, a Rilke, Poeta-

Figlio di Pieta “Ora che stai riverso, sul mio grembo / ora non ti

posso piu partorire”.

Mia mamma non mi ha messo al mondo, mi ci ha portato:

non mi ha espulso, mi ha accompagnato, per mano. E quando

poi se ne e andata, si e ritirata, quando e rientrata lei per sempre

dentro sua madre, proprio mentre toglieva la sua mano dalla mia,

10

con l’altra mano mi metteva, nell’altra mia mano, la mano di mio

figlio Filip. Dopo tredici anni di agonia il corpo della mamma si

era rimpicciolito, il volto le si era concentrato, riavvolto, assumendo

i tratti di un neonato; tredici mesi piu tardi mi arrivo

Filip con un volto da vecchina, come tutti i neonati – ma non con

uno qualsiasi, proprio con quello della mamma mentre se ne

andava.

Cosi, per mano, da, nel e verso il calidor della casa di Mana:

ombelico del mondo. Ossario del mondo.

LA CASA

Ho detto: “la casa dei miei genitori” benche essa non fosse di loro

proprieta ma dello Stato, del Paese, in quanto costituiva un’ala

della scuola. Avrei dovuto dire “casa natale”? No, neppure cosi:

sono nato all’alba del 2 ottobre 1935, “in un altro luogo”, circa venti

metri piu in la, verso la strada, in una capanna di terra, ricoperta

di paglia, comprata assieme al terreno per la scuola. Di conseguenza

la casa paterna non apparteneva ai miei genitori e neppure

era la mia casa natale.

E tuttavia e a causa della nostra casa che papa ha indugiato e

non si e unito alla prima ondata di profughi diretti oltre il Prut,

all’indomani di quell’infausto 28 giugno 1940, quando sono state

cedute ai russi la Bessarabia, la Bucovina ed Herta. Ha perso un

sacco di tempo, non ha saputo decidersi... fino a che si e fatto

troppo tardi. Quando siamo arrivati al Prut, i cielovechi (rimanessero

tutti ciechi!) avevano gia chiuso la nuova frontiera. Come

diceva nonno Jacob: “Neanche avete messo i piedi nel Prut-Giordano

che gia vi avevano battezzati: sovietski grajdan, cittadini

sovietici! Io e la mia vecchia almeno non abbiamo sudato per

strada: il grajdan ci e caduto in testa…”

≪Papa, perche non siamo partiti subito con i primi profughi,

quelli del ’40?≫ gli ho chiesto appena sono stato in grado di fare

11

una domanda cosi. ≪Non sapevate quel che ci aspettava sotto

l’Occupazione? Sotto i bolscevichi?≫

Papa si gratta a lungo sotto il cappello – non l’ha mai portato,

ma come l’avrebbe portato bene!

≪Per sapere, lo sapevamo, ma una cosa e sapere per sentito dire

e un’altra e provarlo sulla propria pelle. Sapevamo a sufficienza,

non solo da quel che riferiva chi era venuto a rifugiarsi qui, da

questa parte del Nistro, specialmente all’epoca della carestia in

Ucraina verso il ’32-’33, ma sapevamo anche quel che non avevamo

dimenticato noi del posto. Dove credi che abbiano iniziato i

russi la loro rivaliutzia?≫

≪A Pietrogrado – l’incrociatore Aurora, il Palazzo d’inverno –

e poi avanti e poi lotta, come dice...≫

≪Se fosse stato solo questo, solo laggiu… Il brutto e che quando

e iniziato il terremoto, parlo di quello del febbraio, una parte

del loro fronte era in Moldova. Quando i moscoviti hanno sentito

che l’epoca dei boiari, dei borghesi, dei pope e degli zar era finita

e che presto avrebbero ricevuto la terra…≫

≪…hanno abbandonato le trincee e ci hanno lasciato di fronte

ai tedeschi con decine di chilometri di fronte scoperto…≫

≪Diciamo dieci, a esser buoni… ma credo che fossero centinaia.

Ma come puoi fargliene una colpa? Perche Ivan di Tambov o

di Simbirsk dovrebbe dare il suo sangue per Iaşi e Falticeni? Pero,

abbandonando il fronte, potevano andarsene subito a Simbirsk e

a Tambov dai loro borghesi e dai loro boiari… Invece hanno

cominciato a instaurare la giustizia secondo il nuovo stile bolscevico

qui in Moldova… Dovevamo abbattere il re e fare una

repubblica… sovietica! Solo questo ci mancava… In Moldova

c’era miseria, depredazioni russe e il tifo… Quel che hanno fatto

da noi, in Bessarabia… Non era un depredare, come in guerra,

ma come in tempo di pace russa: bevevano vino, vodka fino a che

annegavano nelle locande allagate e poi sparavano su tutto quello

che capitava a tiro… Insomma dei veri russi!≫

Chişinău, 7 aprilie

Teatru-document

Piese de: Irina Nechit, Mihai Fusu,

Dumitru Crudu, Constantin Cheianu

Ediţie îngrijită de Andreea DUMITRU

cuvânt înainte de Doina JELA

Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“

Revista Teatrul azi (supliment)

prin Editura Cheiron

Bucureşti, 2010

 

Notă asupra ediţiei

Cu toată proximitatea în timp şi spaţiu, e tot mai limpede

(şi trist) că aici, în dreapta Prutului, puţini îşi amintesc ce s-a

întâmplat

cu un an în urmă la Chişinău. E drept că relatările acelor

zile – reportaje, apeluri în presa scrisă, pe internet, la televiziune –

au creat senzaţia unei victorii pe muchie de cuţit, exaltarea martorilor

fiind adesea dublată de teama şi deruta lor…

Ni s-a părut admirabil, în aceste condiţii, impulsul unor intelectuali

basarabeni – deopotrivă jurnalişti şi oameni de teatru –

de a se apleca asupra unei materii încă nedecantate, complexe,

dureroase. Ca martori direcţi ai evenimentelor, Irina Nechit, Mihai

Fusu, Dumitru Crudu şi Constantin Cheianu au scris despre 7 aprilie

„la cald“, cu implicare – nicidecum distanţat; palpabil, nuanţat –

nicidecum abstract; problematizând, şi nu judecând sumar. Fără

a fi strict documentare (dimpotrivă, ficţiunea lucrează aici ca un

bisturiu necruţător), aceste piese sunt cu certitudine un document

al stării de spirit de la 7 aprilie şi al nevoii stringente de solidarizare

întru adevăr. Nu în ultimul rând, faptul că trei dintre cele

patru texte au fost deja montate pe scene din Chişinău ar putea

prefigura

un multaşteptat reviriment al teatrului basarabean.

Cartea de faţă nu este o antologie de dramaturgie, ci face

parte dintr-o serie editorială distinctă a Fundaţiei noastre. Serie

consacrată istoriei recente şi modului în care întâmplările ei ne

marchează viaţa, fortificându-ne ori, dimpotrivă, deturnându-ne

în absurd.

Piesele prezente în volum ţin, aşadar, de un context pe care

ne simţim datori să-l punem în lumină. De aceea, ele apar însoţite

de argumentele confesive ale autorilor, de o succintă cronologie

a evenimentelor şi, mai ales, de contribuţiile a doi redutabili publicişti,

cărora le mulţumim încă o dată. Redactor-şef al prestigioasei

reviste Contrafort de la Chişinău, scriitorul basarabean Vitalie

Ciobanu ne-a încredinţat un articol exemplar, de reacţie civică,

scris chiar atunci, în aprilie 2009, pentru Observator cultural. Iar

Doina Jela, cunoscută în egală măsură pentru importanta colecţie

de istorie recentă pe care o girează la Editura Curtea veche,

semnează un emoţionant cuvânt înainte, privind din perspectiva

anului scurs de la protestul anticomunist al tinerilor basarabeni.

Teatrul, ca revelator al schimbărilor trăite, dar nu întotdeauna

şi conştientizate, teatrul, ca pergament al memoriei suferite şi

împărtăşite, reprezintă, în mod explicit, pariul acestui volum.

Andreea Dumitru

 

 

Cuvânt înainte

Doina JELA

Lecţia Basarabiei

 

De câţiva ani, colegii mei din AZIR şi cu mine ne luaserăm

obiceiul

de a sărbători Ziua Libertăţii Presei împreună cu colegii

noştri de la Chişinău. Într-o zi apropiată de data oficială – 3 mai –,

în funcţie mai ales de disponibilităţile lor, dar, nesmintit, împreună

cu ei şi acolo. Asta în primul rând pentru că, la Bucureşti, evenimentul

civico-monden îşi pierduse obiectul – deja de multă vreme

nu lipsa de libertate fiind problema presei în România –, în timp ce

în Basarabia el încă avea o miză. Dar nu numai pentru asta.

Cândva, în urmă cu vreo zece–cincisprezece ani, când ochii

noştri erau aţintiti spre Occident şi ne întorceam de acolo cu sufletul

ars de umilinţa descoperirii decalajului, o vedetă a acestor manifestaţii

civico-mondene mă sfătuise: „Dacă te bântuie depresia

asta, dă

o fugă până la Chişinău. Vei resimţi, la întoarcere,

Bucureştiul viu,

opulent şi trepidant ca Parisul.“

Nu depresia şi nu decalajul mă duseseră pentru prima dată în

capitala necunoscută a Basarabiei. Publicasem de curând un document

răvăşitor, indicibil, insuportabil, Cartea foametei, de Larisa

Turea şi, la foarte puţin timp apoi, volumul coordonat de Monica

Heintz, Stat slab, cetăţenie incertă, cu studii antropologice, sociologice,

istorice şi politologice, având drept obiect această rană vie

din trupul românităţii, care este Basarabia sovietizată.

Gheaţa pe şira spinării stând la coada pentru obţinerea vizei,

la Consulat, bubuiturile inimii la controlul de la frontieră, minciuna,

uitată dar intrată în sânge, vreme de cincizeci de ani, şi la

noi, şi şoptită cu cel mai umil glas: „Câteva cărţi, cadou pentru

gazdele

şi rudele noastre, şi obiecte personale…“ Erau, în realitate,

o sută bună de cărţi, care de care mai subversive şi aşteptate cu

aviditate de prietenii noştri. Fiindcă da, asta a fost descoperirea,

după ce am trecut înfioraţi şi de tancul sovietic care străjuia şoseaua

de pe vârful unei coline, după ce, doar vag neliniştiţi din cauza

numărului românesc al maşinii, am admirat neverosimil de blândul

peisaj moldovenesc, după ce am ajuns la hotel şi am putut descărca

triumfători, ca pe un transport de marijuana, trofeul salvat:

în Basarabia totul avea încă o miză şi un sens.

Şi toată experienţa mea basarabeană, de-a lungul anilor care

au urmat, mi-a confirmat descoperirea asta. Am mers de câteva ori

împreună cu Aneta Grosu, care făcea în condiţii neînchipuit de

grele Ziarul de gardă, la congresele noastre internaţionale, unde

s-a luptat din răsputeri pentru ca AEJ (numele asociaţiei internaţionale

de care aparţinem) să-şi învingă reticenţele şi să-şi asume

ca atribuţie şi apărarea libertăţii, dacă tot o celebrează anual.

Am însoţit-o la întâlnirile cu studenţii ei, pe care îi învaţă acelaşi

jurnalism riscant, de guerilă. Tot ce făceau ei, acolo, la Chişinău –

cursuri, dezbateri, lansări de cărţi, achiziţii şi donaţii din România –

avea o miză şi un sens. Şi meritau din plin admiraţia noastră, de cu

totul altă natură decât cea cuvenită opulenţei trepidantelor oraşe

occidentale care ne obsedau atât.

Pentru ca, în dimineaţa de 6 aprilie 2009, Aneta să-mi trimită

acest mesaj, în care-i auzeam aproape vocea stinsă: „Nimeni, nici

chiar comuniştii, nu au aşteptat un asemenea rezultat. Au stat la

putere opt ani şi să mai stea acum încă patru?…“ Citisem cu o zi în

urmă, în Le Monde, interviul lui Florent Parmentier despre iminentele

alegeri din Republica Moldova, îl cunoşteam ca specialist

în probleme moldoveneşti din cartea coordonată de Monica

Heintz, pe care am invocat-o mai sus. Văzusem şi rezultatele

preliminare:

la ora 1 noaptea, comuniştii lui Voronin apăreau cu

35%, iar cele 15–16 formaţiuni de opoziţie aveau împreună

40–45%. Pentru ca, apoi, la 8 dimineaţa, comuniştii să aibă ceva

peste 50%, iar opoziţia

– restul.

A urmat, în faţa afrontului neruşinat, revolta disperată.

Mobilizarea prin internet a celor 15 mii de tineri manifestanţi,

din 6 aprilie, care au declarat „Zi naţională de doliu“ această zi

a tuturor deznădejdilor.

Apoi: comunicarea prin telefon întreruptă, accesul la presa

on-

line blocat, unităţile administraţiei locale şi ale celei centrale

deconectate de la internet, pentru ca funcţionarii statului să fie

protejaţi de ştirile despre proteste, reţelele de telefonie mobilă blocate

şi ele. Tehnică cominternistă – veche cât Cominternul şi cât

toate tehnicile ei de represiune cu soldaţi trimişi în Cehoslovacia,

care credeau că se află în Germania lui Hitler – încă neînvinsă…

Şi da, incredibil: televiziunea naţională din Republica

Moldova, în seara de 7 aprilie, când peste 30 de mii de oameni

tineri împânziseră Piaţa Marii Adunări Naţionale şi piaţa dintre

Parlament şi Preşedinţie, dădea… desene animate. Ca pentru

o populaţie, nu doar dispreţuită, ignorată, ci infantilizată şi

„protejată“,

de asemenea, conform cu vârsta care i se atribuia.

Reuşesc să primesc în 8 aprilie un nou mesaj scurt de la Aneta

Grosu: sunt arestaţi peste 700 de tineri, redactorul-şef al Jurnalului

de Chişinău, Rodica Mahu – arestată, iar spitalele – pline de răniţi.

„Anunţă pe cine poţi că nu vrem să murim“, îmi spunea Aneta.

Iar în 10 aprilie, Larisa Turea îmi scrie: „Către ziua sfântă

a intrării

Domnului în Ierusalim, peste Basarabia se lasă de nepătruns

întunericul. Rugaţi-vă pentru noi.“

Din fericire, întunericul de nepătruns nu a mai fost posibil.

În ciuda declaraţiilor lui Vladimir Voronin şi ale oficialilor ruşi

despre

amestecul României, care doreşte să destabilizeze

Republica Moldova, şi chiar despre complicitatea Occidentului,

organizaţiile civice din România, în special cele studenţeşti, au

organizat mitinguri de solidaritate la Bucureşti, Iaşi, Timişoara,

Craiova, Cluj, Constanţa. Ziariştii străini au fost alertaţi şi s-au

deplasat în Moldova, parlamentari europeni au demontat mecanismul

înscenărilor menite să justifice represiunea şi au contestat

corectitudinea alegerilor, care, în final, s-au repetat, câteva luni

mai târziu. Zeci de secvenţe despre brutalităţi, fotografii şi liste de

răniţi, apeluri ale bravului primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă,

au împânzit spaţiul virtual. Statul român a avut şi el, în ciuda acuzelor

de ingerinţă, o reacţie fermă împotriva violenţelor.

Noi înşine am comemorat Ziua Libertăţii Presei, de data asta

însă la Bucureşti, cu participarea, în locul Anetei Grosu, a Stelei

Popa, curajoasă şi decisă, şi a unor ziarişti, scriitori, membri de

organizaţii civice şi chiar reprezentanţi ai unor ambasade străine.

Tot aşa, la o dată apropiată, 28 aprilie. Basarabenii rămaşi la

Bucureşti au povestit până târziu în noapte ce s-a întâmplat acolo,

iar presa a scris.

Ne-au povestit. Suferinţa, însă, a rămas încă o dată, toată, pe

umerii, spinarea, capetele şi trupurile întregi ale tinerilor basarabeni

şi ale basarabencele: omoruri, bătăi, violuri, dispariţii,

delaţiuni

şi vânătoare de oameni în sate îndepărtate, în şcoli, licee,

universităţi. Nu am putut împiedica nici crimele împotriva tinerilor,

nici neliniştea părinţilor când îi căutau, când întrebau de ei,

nici neputinţa lor de a-i trage la răspundere pe cei vinovaţi de

aceste crime. Îndemnul blând al lui Radu Filipescu, prezent acolo:

„Părinţii trebuie să întrebe autorităţile de soarta copiilor lor. Nicio

frică nu justifică tăcerea asta.“

Cui îi aparţine o ţară? În mod normal, cetăţenilor ei. În mod

normal… O ţară, cea mai săracă din Europa – în care venitul mediu

nu depăşeşte 250 de dolari, iar fiul preşedintelui statului este unul

dintre cei mai bogaţi oameni din lume, cu două miliarde de euro

în conturi, o ţară în care amintirea foametei cu canibalism nu bântuie

vârstnicii decât sub forma fricii de a-şi apăra copiii dornici de

a trăi demn, în care propaganda sovietică a făcut mai atrăgătoare

apartenenţa la statul care i-a canibalizat decât apartenenţa la

Europa democratică, în care aproape 50% din populaţie votează

regimul comunist mafiotizat, iar opoziţia nu reuşeşte să depăşească

fărâmiţarea în 15–16 formaţiuni – nu aparţine cetăţenilor ei.

Şi mai cu seamă nu tinerilor ei.

Iar aceştia o părăsesc, plecând rând pe rând spre ţinuturi care

le promit o viaţă mai demnă. Dar o părăsesc cu sufletul ars de dor

şi îngreunat de amintirile nemărturisite ale înaintaşilor. E adevărat

că acolo unde se duc, totul are pentru ei o miză şi un sens.

Iar dacă locul unde se opresc este România, aceasta este

pentru

România o şansă extraordinară. Şansa de a se curăţa într-o

măsură măcar de igrasia bagatelizării a tot şi a toate, a băşcăliei şi

a superficialităţii vesele şi de a învăţa să dea sens şi miză actelor

sale cotidiene. Ca o zestre de suferinţă în numele libertăţii, pe care

românii au trăit-o la rându-le, aproape fără să ia act de ea. Mai

rămâne însă ca România să fie interesată de o asemenea împovărătoare

zestre.

Bucureşti, 9 martie 2010

Savatie BAŞTOVOI

Capitol din romanul “DIAVOLUL ESTE POLITIC CORECT“,

Ed. Cathisma, Bucureşti, 2010

D i a l o g   î n   s a l a   d e   f i t n e s s

Cu două zile înainte să se abată urgia lui Dumnezeu asupra Paradisului bătrînilor, lordul Richard se afla împreună cu Preasfinţitul Agathanghel la sala de fitness. De la reşedinţa Preasfinţitului pînă la sală erau cam cinci minute de mers pe jos. Preasfinţitul, la cei optzeci şi patru de ani ai săi, făcea acest drum în douăzeci de minute. După ce cobora treptele de marmură albă, o lua pe cărăruşa pavată cu granit roşu, îngustă cît să încapă doi oameni care merg la braţ. Cărarea, amenajată de arhitecţii insulei, cobora printre stîncile sălbatice, pe care fuseseră sădiţi pomi şi arbori exotici. Sprijinit de sluga sa, Preasfinţitul urca şi cobora acest drum zilnic cu aceeaşi detaşare bătrînească cu care îşi lua pastilele şi primea vizitele medicului. De fapt, toate drumurile din Paradisul bătrînilor fuseseră concepute ca nişte remedii curative, presupunînd urcuşuri şi coborîşuri lente, atît cît să pună în mişcare sîngele amorţit al boşorogilor obsedaţi să-şi prelungească viaţa cît mai mult.

– Eu am terminat, zise gîfîind lordul Richard, făcîndu-i semn lacheului să-l dea jos de pe bicicletă. Mă duc să beau un whisky. Preasfinţite, poate îmi faci companie?
– Încă un minut! gîfîi Preasfinţitul.
– Cu un minut sau fără, oricum vei muri! Ha, ha! Bunicul meu nu a făcut fitness niciodată şi a trăit nouăzeci şi patru de ani. Dar a băut whisky!, glumi lordul, aruncînd lacheului prosopul cu care tocmai îşi ştersese faţa asudată.
– M-ai convins, gîfîi grav Preasfinţitul, coborînd singur de pe bicicletă. Continui mai tîrziu…
– Întotdeauna am fost impresionat de zelul tău, Preasfinţite! Sînt sigur că pentru acest minut pe care mi-l dăruieşti o să te pedepseşti acasă. Sper că nu ai obiceiul să te autoflagelezi? Ha, ha!
– Întotdeauna ai fost un porc, my lord, replică Preasfinţitul dorind să-şi exprime dezaprobarea faţă de gluma lordului Richard.
– Hai, nu te supăra, ştii că îmi place să glumesc!
– Glumele pot fi diferite. Eu prefer glumele bune.
– Waw, waw! Credeam că te-ai obişnuit cu umorul englezesc! Dar, bine, pot să mă abţin în faţa unei feţe bisericeşti, ha, ha!

Lordul izbucni în rîs şi-l lovi pe Preasfinţitul peste umăr, astfel încît acesta trebui să facă cîţiva paşi ca să nu cadă.
– Dacă mai faci asta o dată să ştii că nu mai beau cu tine! Ţi-am zis că mă enervează cînd mă împingi… Te porţi ca un puştan!
– Mă iertaţi, Preasfinţite… Am uitat că nu vă place să fiţi împins… Ha, ha!

Preasfinţitul Agathanghel nu agrea glumele deşucheate ale bătrînului lord. Îl dispreţuia pe acesta şi pentru că era homosexual. Întotdeauna i se părea că lordul îi face avansuri şi asta îl scotea din sărite. Însă, în lipsa altor prieteni, îşi petrecea uneori timpul în compania acestui boşorog pervers şi rău de gură. Uneori, ce-i drept, lordul devenea grav şi amabil, vorbind pe teme diplomatice. Făcea asta mai ales după ce gafa, dorind parcă să-i convingă pe toţi că are şi o altă faţă. La dinee se comporta impecabil, lăsînd întotdeauna o impresie bună celor ce nu îl cunoşteau mai îndeaproape. În general, persoanele din Paradisul bătrînilor, dincolo de ursuzenia proprie vîrstei, se purtau tot timpul de parcă ar avea ceva de ascuns. Preasfinţitul, deprins de-a lungul vieţii să fie aclamat de mulţimile de credincioşi, care de îndată ce-l vedeau săreau să-i pupe mîna şi hainele, acum suferea de singurătate, fiind bucuros să-şi împartă timpul chiar şi cu un pervers nesuferit ca lordul Richard.

– Preasfinţite, demult voiam să vă întreb…, începu lordul pe un ton ministerial, în timp ce-şi punea gheaţă în paharul cu whisky. Ce părere aveţi despre sfîrşitul lumii?
– E obligatoriu să am o părere?
– Păi, ca faţă bisericească, mă gîndesc că ai studiat problema mai îndeaproape.
– Dă-mi voie să mă aşez. Sau preferi să vorbesc din picioare?
– Ah, da, desigur… Mă scuzi, credeam că între nişte bătrîni prieteni nu-şi mai au rostul politeţurile… Pune-ţi cît vrei… Ia şi gheaţă de aici…

Preasfinţitul îşi turnă în pahar, apoi se aşeză comod în fotoliu.
– Biserica nu are un răspuns clar în această privinţă. E o taină pe care numai Dumnezeu o ştie…
– Hai, lasă! Ştiu şi eu asta cu „nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul…”, dar vreau să-ţi cunosc părerea. Nu cred că nu te-ai gîndit niciodată la asta şi că nu ai şi tu, ca om, o părere a ta… Sper că nu e nimic „anticanonic” în a avea o părere despre sfîrşitul lumii?
– Depinde…
– Depinde de ce?
– Auzi, Richard, ştii că nu-mi place filozofia. M-ai chemat să bem un whisky sau să ne certăm iar?
– O, nu! Voiam doar să avem o discuţie. Dacă vrei, aş putea să-ţi spun părerea mea despre sfîrşitul lumii.

Preasfinţitul sorbi din pahar şi l puse pe masă. Apoi îi făcu semn chileinicului:
– Adu-mi o salată de fructe. De acuma ştii ce trebuie să conţină. Pe urmă poţi să mergi la bazin sau la aparate… Eşti liber pînă termin discuţia cu lordul Richard.

Lordul dădu paharul peste cap şi şi turnă iar.
– Părerea mea, Preasfinţite, este că însăşi ideea că lumea va avea un sfîrşit ne-a avantajat pe noi foarte mult…
– Pe noi? Adică pe cine?
– Pe noi, Preasfinţite… Ştii bine la cine mă refer… Ne-a avantajat din toate punctele de vedere şi ne-a dat front de lucru.
– Nu te prea înţeleg. Dar, mă rog…
– Mă înţelegi foarte bine. Guvernul Mondial nu ar fi fost posibil dacă în Biblie nu s-ar fi vorbit de sfîrşitul lumii. Înţelegi? Şi noi citim Biblia…
– O citiţi după cum vă place, replică Preasfinţitul nemulţumit.
– Nu contează, important este că oamenii cred în Biblie. Credinţa aceasta a lor e atît de puternică, încît orice plan la nivelul umanităţii nu poate fi realizat decît dacă urmează Biblia. Trebuie să-i faci pe oameni să creadă că Biblia se împlineşte tocmai cu ei şi că orice împotrivire e zadarnică. Nu este oare sfîrşitul lumii o fatalitate? Mai contează oare cînd şi cum va fi? Creştinismul i-a făcut pe oameni să fie mai preocupaţi de sfîrşitul lumii decît de propriul lor sfîrşit. Iar noi am ştiut cel mai bine să folosim această angoasă a sfîrşitului în folosul nostru. Şi ştii ce am făcut? Am înscenat un sfîrşit al lumii înainte de a-l hotărî Dumnezeu. Sfîrşitul lumii este opera noastră! Priveşte în ce s-a transformat lumea în ultimii patruzeci de ani! Am redus numărul populaţiei planetei de la şase miliarde la două! Poţi să mă convingi că nu acesta e sfîrşitul?
– Da.
– O, da! Îmi vei spune că nu am fost decît unelte oarbe în mîna lui Dumnezeu? Cum să nu! Poate că şi Dumnezeul tău a făcut parte din Parlamentul Britanic acum jumătate de secol, cînd s-au dezbătut proiectele de reducere a populaţiei! Sau poate că Dumnezeu a luat parte nevăzut la şedinţele noastre secrete şi ne-a şoptit cum să fabricăm viruşi şi să provocăm cutremure în urma cărora oamenii mureau cu zecile de milioane? Ai trăit vreodată satisfacţia de a o lua înainte lui Dumnezeu, de a-I strica planurile divine? Să ştii un lucru, Preasfinţite, Diavolul e formidabil tocmai pentru faptul că, ştiind planurile lui Dumnezeu cu lumea, o ia întotdeauna înainte. Iar voi, voi, voi, voi!, creştinii, aţi fost unealta noastră cea mai eficientă atunci cînd am masacrat omenirea. Voi i-aţi convins că totul e o fatalitate, că orice rezistenţă este zadarnică! Şi, cu atît mai formidabil, i-aţi convins pe toţi că totul se întîmplă prin voia lui Dumnezeu! Pe toţi, dar nu pe mine şi pe cei ca mine, care ştim că tot răul în lume e opera Diavolului!
– Eşti un mincinos! ripostă Preasfinţitul, vrînd să se ridice din fotoliu. La fel ca şi tatăl tău, Diavolul!
– Diavolul este corect. Joacă întotdeauna după reguli. E adevărat că îşi face regulile singur. Şi ştiţi care e greşeala voastră, Preasfinţite?
– Nu vreau să continui această discuţie!
– Ba trebuie s-o continui, replică lordul, dînd pe gît paharul. Greşeala voastră este că vă place să trăiţi după reguli. Întreaga voastră viaţă nu este decît reguli, reguli, reguli! Deşi, la drept vorbind, orice reguli, oricît de aspre şi categorice ar fi, alcătuiesc pînă la urmă un joc. Un joc trist sau vesel, depinde cine l joacă. Iar Diavolul este un jucător! Şi, ca orice jucător, atunci cînd nu trişează, ştie să folosească regulile adversarului în favoarea sa… Apropo, Preasfinţite, credeţi că Diavolul este un adversar sau un partener?
– Întreci măsura, lord Richard! Toată viaţa mea mi-am închinat-o lui Hristos, luptînd împotriva Diavolului…
– A fost o întrebare retorică, amice… Ştiu că eşti episcop, dar îmi place să te şicanez.
– Cred că e timpul să plec…
– Preasfinţite, bea-ţi paharul şi o să te relaxezi. Uite la mine! Îmi mai torn unul, pentru că-mi face bine. Nu te-ai săturat să trăieşti în minciună? Ştii la ce mă gîndesc uneori? Mă gîndesc că o să mor şi nu am zis niciodată ce gîndesc. Sînt un mason bătrîn şi consider că mi-am slujit crezul cu devotament. Dar ascultă-mă pînă la capăt…
– Bine… Să zicem că m-ai făcut curios, zise Preasfinţitul, dînd paharul peste cap şi reaşezîndu-se în fotoliu.
– Ziceam că Diavolul este un jucător corect, în sensul că joacă întotdeauna după reguli. E adevărat că tot timpul propune reguli noi, dar nu fără acordul adversarului. Preasfinţite, ai acceptat vreodată regulile Diavolului?
– Mă simt încurcat… În sensul dacă am păcătuit sau nu? Sigur, ca orice om, sînt supus greşelii, dar nu cred că am făcut vreodată jocul Diavolului… E prea mult…
– Iar eu îţi voi spune că simplul fapt că te afli aici este un joc al Diavolului.
– Ajunge! Mă jigneşti, lord Richard! Am fost tot timpul un om corect, nu am făcut rău nimănui!
– Oare?
– Dumnezeu mi-e martor!
– Atunci să-mi spui, Preasfinţite, de ce te afli aici, în această insulă plină de tirani, de corupţi şi ipocriţi?
– Îmi îndeplinesc slujirea! Oare toţi aceşti oameni trebuiau să rămînă fără biserică, fără şansa de a se întoarce la Dumnezeu?
– Te minţi singur pe tine, Preasfinţite. De ce nu recunoşti că eşti aici numai pentru că te temi de moarte, că te-ai ascuns, plătind bani, în timp ce credincioşii tăi sfîrşesc eutanasiaţi la şaizeci şi cinci de ani?
– Această lege e o nedreptate! Oamenii trebuie să trăiască atît cît le e dat de la Dumnezeu!
– O! Îmi place să te aud, Preasfinţite! Chiar îmi place! Dar oare de ce îmi zici asta mie acum şi aici, şi nu ai protestat cînd erai episcop al bisericii oficiale? Oare de ce a tăcut biserica atunci cînd se purtau dezbateri în jurul acestei legi, care, fără îndoială, este una demonică? Da, demonică! Iar biserica a tăcut şi odată cu ea ai tăcut şi tu, Preasfinţite! Şi ştii de ce? Pentru că aţi intrat în jocul Diavolului! Iar el s-a dovedit a fi un jucător mai bun ca voi!

Preasfinţitul se întinse după sticlă, dar lordul i-o luă înainte.
– Lasă că-ţi torn eu… Îmi face plăcere.
– Mulţumesc…
– Aşa că, la drept vorbind, înaintea lui Dumnezeu sîntem la fel de vinovaţi, Preasfinţite. Am ucis împreună sute de milioane de oameni. Eu şi cei ca mine v-am propus o lege a Diavolului, iar tu şi cei ca tine aţi acceptat-o. E un joc cinstit, nu?
– Dumnezeu ştie că eu nu am dorit aceasta. Dar, oricum, părerea mea nu contează. Totul se hotărăşte în Sfîntul Sinod… Eu singur nu pot nimic…
– Eşti extraordinar, Preasfinţite! Lasă să-ţi torn eu…
– Mulţumesc…
– Mai spune-mi aia cu „n-am vrut să fac sminteală şi de aceea n-am mers împotriva Sfîntului Sinod”, ha, ha! Totul e un joc, Preasfinţite, pe care voi îl jucaţi cu toată seriozitatea! Cînd ai citit ultima dată Biblia, Preasfinţite?
– Ce întrebare-i asta? O citesc des… Chiar ieri am citit… Citesc…
– Am citit-o şi eu. Recunosc că nu am înţeles mare lucru. Dar am reţinut cîteva momente care m-au marcat. Ţi-aduci aminte scena ispitirii lui Iisus?
– Sigur, cum să nu?
– Şi cu ce L-a ispitit Diavolul pe Iisus?
– Cum cu ce? Cu pîine… Cu bogăţii… Cu slava deşartă…
– N-ai înţeles nimic, Preasfinţite!
– Atunci spune tu…
– Cu Biblia, Preasfinţite! Cu Biblia! Cum şi-a început Diavolul ispitirea?
– „Scris este”…
– Şi cum i-a răspuns Hristos?
– Tot cu replici din Scriptură… Bine-nţeles…, se dumiri episcopul, surprins că nu s-a gîndit pînă atunci la asta.
– Asta nu aţi priceput voi, dar am înţeles o noi! De pildă, ce a însemnat pentru biserică legalizarea căsătoriilor homosexuale? Ştii prea bine. Dar nu aţi replicat niciodată, chiar dacă toată Biblia e împotrivă! A fost destul să vă arătăm locul în care scrie „nu judeca şi nu vei fi judecat” sau „Dumnezeu este dragoste”, ca voi să vă lăsaţi convinşi că aveţi Biblia de partea voastră. Deşi şi voi, şi noi ştiam prea bine că totul este o minciună. Că nu este decît un joc al Diavolului! Un joc pe care l-aţi acceptat şi din care nu v-aţi mai putut retrage… Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, Preasfinţite! Sper că şi această replică îţi e cunoscută?
– Lasă asta…
– E replica lui Hristos! Şi cui a fost dată? Tocmai cărturarilor şi fariseilor! Celor care citeau Scriptura zilnic, ca şi tine! Dar nu înţelegeau nimic din ea… Diavolul, Preasfinţite, a înţeles Scriptura şi a folosit-o împotriva voastră!
– Mă rog… Deşi nu te prea înţeleg… Am venit aici să beau un whisky…
– Lasă că-ţi torn eu…
– Da, mulţumesc… Eşti un gentleman…
– Deh, un mason bătrîn…
– Lasă, lasă… Ştiu că vrei să mă bagi în deznădejde, dar n-o să-ţi meargă. Dacă ar fi să te asculte cineva, ar crede că Diavolul a scris Biblia, replică episcopul, împleticindu-şi limba.
– N-am zis asta. Dar că Diavolul a folosit Biblia împotriva voastră, asta da.
– Te joci cu cuvintele, lord Richard.
– Îmi place jocul!
– E un joc periculos…
– Nu mai periculos decît cel pe care îl joci tu.
– Tu joci de partea Diavolului.
– Diavolul e un jucător corect.
– Nu vreau să mai discut. Trebuie să plec…

Episcopul se ridică tulburat şi îşi strigă sluga. Băutura îl ameţise şi el se îndreptă spre vestiar clătinîndu-se. Era tulburat şi nu-şi găsea cuvintele. Ar fi vrut ca Dumnezeu să facă ceva, să trimită o pedeapsă peste toţi aceşti oameni care vorbeau cu atîta trufie împotriva Lui. Dar Dumnezeu era mut. Preasfinţitul adormi tîrziu, după o sfîşietoare luptă cu gîndurile. Se simţea singur şi neputincios. Nu avea de unde să ştie că peste două zile Dumnezeu avea să-i împlinească rugăciunea, prefăcînd Paradisul bătrînilor într-un adevărat tărîm al morţii…