My3

Ana DRAGU

 

 

febră

 

 

am febră. am febră pentru că nu mai am nici un vis.

şi în lumina asta

văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite vreodată să crească

pe întuneric.

 

doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri

 

asta le îndepărtează de trup

împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze

 

în locul umerilor

am două gropi în care plouă.

 

de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră.  

 

 

///

 

nici nu mai pot să-i spun vis

 

după ce am văzut-o întrupîndu-se stăruitor şi scrîşnit

aidoma mestecatului, măcinatului, pe care îl fac manechinele

devorîndu-se într-o debara

 

în cea mai cumplită linişte

dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte

 

nici regrete. nici moarte

            

doar febra asta miraculoasă

în care raţiunea dă greş

pentru că e un instrument prea precis.

 

 

 

oamenii viitorului

 

 

noi suntem oamenii viitorului.

cu cît mai mult am să tac

cu atît vom fi mai legaţi

cu atît dragostea

mai puternică.

 

un trib închis

fără adepţi

un trib ce trăieşte în paturi pe un mal înverzit

 

noi suntem oamenii viitorului.

avem claviculele rupte

şi nu ne plîngem de nici o durere

mîncăm puţin

unii din alţii

cît să nu ne pierdem conştiinţa întemeietoare.

 

am venit să  întemeiem o religie

şi vom muri odată cu religia noastră

coborîtă  din toate paturile,

 

umblînd pe picioarele ei.

 

 

 

la poesia sau

                singurul poem despre absenţă

 

 

întîi am aruncat toate obiectele pe care

le-ar fi putut locui

iar pe cele inutile: o jumătate de bilet de autobuz

un nasture smuls cu dinţii

flori uscate sticla goală de şampon cu nume de bărbat

le-am aruncat înainte de îmbarcare

 

să nu mai locuiască

să nu mai locuiască în nimic altceva.

 

altminteri ar fi sfîrşit prin a locui o fereastră

o maşină părăsită de vie

parfumul de macadamia care se depune sub pat de fiecare dată cînd facem dragoste

 

au rămas doar obiecte neutre

pe care le atingem des

şi despre care nu scriem niciodată.

 

cu banii de pe obiectele locuite am cumpărat

ţigări. multe ţigări

şi am fumat ore în şir deasupra pămîntului.

 

 

toate obiectele vorbesc despre mine

cînd tu abia-ţi duci mîinile la gură.

 

 

 

 

două bucăţi de carne sleită

 

 

acum lipseşti din toate

şi facem din orice

o sărbătoare

tristă

 

stau la fereastră ca un canar muribund

o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne

 

văd porumbei cum turbează şi cîini prăbuşindu-se cu mesaje legate de picior

suprafaţa inimii se sparge în valuri mărunte.

 

e o noapte adîncă, liniştită

ca şi cum sub zăpadă s-ar ascunde inimi de aur,

 

insule pe care trăim

ca nişte zei infantili.

Dan IANCU

 

ţara caselor moi

 

în ţara caselor moi zidurile se tînguie apă, rîurile macină lut, nici flori nu mai cresc şi mi-e stearpă.

 

 

i-am spus că pantofii lui se auzeau de la o poştă de parc-ar fi fost în frac cutreierînd după concert cu papionul de mătase albastră desfăcut uşor cum le stă bine indiferenţilor. doar noapte... o fîşie de jazz ceva mai departe, atît cît să încapă-n dorinţa de a-l pune-n rama ambientală a ghilimelelor mele. ehei, soră moarte, am recitat încrustînd aerul pietruit al meselor din preajmă cu virgule, cui să-i mai rîd eu în faţă obosit de nelinişte? versul se zbîrcea precum faţa unei piersici prea mult ţinută-n mînă drept model ascultător, deprimant de tăcut, ca orice salariat al unui pictor sau mai rău decît atît, al unui poet ce confundă viaţa cu parodia de suflet ce se tot bălăngăne. obiectul desprins din context, aproape rugîndu-te să-l pui în neatinsul goanei de colo colo. s-a aşezat zîmbindu-mi şi pregătit să facă faţă notei de plată.

 

îmi rămăsese sub unghii atît cît să se vadă cînd mă învîrteam de colo colo printre ochii alunecînd din orbite să te caute prin cotloane să-ţi fure ungherele să te ghicească cît de mai ai cu gînd să trăieşti să faci umbră tergalului pantalonilor lor loruli-le-aş şi tot le-aş măcar aveau la ce se holbau ztrepeziciunile dracului mie doar colţurile gurii mi se lăsau a ţărînă tăind de-a lungul pasului şanţuri de plivit de limpede ploaia cît să mai stau le spusei mut din priviri. aiurea, de unde ei să priceapă. halal, de-ai noştri, neamule! eram toţi singur nici măcar un plural nu ne uneşte în balta asta de ţoapă. apă, de nici cenuşa nu mai încăpea în ea.

 

într-o zi, o bună zi cu ceva soare îşi puse deoparte limpedele cu care să facă mai tîrziu un crîmpei de lumină şi-şi scoase solzii de pe pielea ceva mai groasă de la încheieturi se apleca să culeagă rufele aruncate vraişte printre uneltele ceva mai batrîne decît cîinele adormit afară unde poate era ceva mai cald (înşiruire de acţiuni din cele mai plicticoase, ca privitul în jur al omului ce pleacă să nu uite colţurile casei) apoi se aseză în sine înconjurîndu-se cu braţele lungi şi usor slăbite îşi cuprinse toamna şi fruntea din ce în ce mai aproape de genunchii ce scîrţîiau pe alocuri marginea îndoielii şi pielea îndelung cafenie a purtatului din loc în loc spre a tace şi nu-şi uită nici exaltările atît de des pomenite în scrisori lungi din ce în ce mai lungi către sine se pare că aşa l-au găsit cînd începuse sa miroaznă a primavară călduţă şi tandră ca zîmbetul de fată trecută de prima menstruaţie l-au atins pe ici pe colo unde se părea că rănile nu mai dau semne de viaţă aşteptînd să zîmbească sau să-i înjure aşa cum intra în bodega din colţ triumfător că făcuse rost de ceva parale din care să sugă un coniac puturos nici nu s-a clintit nici horcăitul acela care-i sculase din somn nu şi-a schimbat învelişul de tablă era doar o momîie puţind a hoit de magnolii şi au plecat fără să spună nimic cîinele dormea în faţa casei pesemne aştepta ca să iasă din el urletul înmuiat de atîta verdeaţă

 

mă aşezasem pe vine, cît să-i arăt că se poate şi-mi ştirbea trandafirii trăgînd din ţigară, lung suflîndu-mi fumul pe deasupra capului. hai, să-ţi ghicesc frumosule, şi-am zîmbit cît malul nisipului mă orbea a miros de meduze sfîşiate de soare. în ce? întrebai şi-mi răsfiră florile roşii dogorind a dulceaţă. în aştia, îmi răspunse serioasă privindu-mă cît ţigarea îi ardea pielea oacheşă. mira-m-aş, guriţă frumoasă, şoptii. ochiosule, cum îţi atîrnă copii-ntre craci, dă-mi mîna să ţi-o trec de ghimpi, să o faci lopată de desfăcut pizde cărnoase şi umede-n draci, scocioritor de icnet la fete de-abia date-n canci. vorbele-i umpluseră aerul dintre noi şi zîmbetu-mi pieri ca dup-o seară şi-o dimineaţă de ziua ce-mi naşte vreo lume uitată prin buzunarele golgote de hîrtii în pielea din coaja amară a palmelor rînjite... ţi-am spus frumosule ochiosule minunatule să nu te mai miri că te-oi lua şi te-oi duce unde-i fumul rascruce... şi pieri. din cînd în cînd îmi mai duc mîna la gura a trandafiri moi şi umezi

 

mă uit la ţîţele tale, i-am spus peste masa găsită cu greu, după ce aşteptasem cîteva zile încordat dacă sună, timp în care mi-am tăvălit imaginaţia-n miros de rîs scuturat. oarecum aş fi fost de vină pentru că m-am legat a nu ştiu cîta oară de marginea iubirii, of doamne, dă-o dracului de treabă mi-am zis înghiţind în sec, să nu-mi privesc iar cuvintele rugătoare, care treceau de la masă la masă scoţîndu-le ochii bieţilor clienţi de o cafea brusc amară. iaca, eu şi cu fata de pe copertă înghesuind nerăbdarea în taşcă şi luni care vine după sîmbătă seara.

 

n-are să mai fie sfîrşit de martie. sisif a murit undeva în borhotul din jurul meu. bolovanul se duce la vale de atîtea ori cît se cern amintiri peste zîmbetul cuiva îmbrăcat în ţiplă. grădina de vară bolboroseşte poveşti despre scamatori ce aruncă flăcări, cuvinte, iarbă de mare, cuie, alcooluri fragede istorisind magistrale de poeme, bluza răsfirată de vînt şi amintirea sfîrcurilor tale cafenii. mă mai uit după tine prin atlase, ferpare şi buletine meteorologice. ei hai, să-ţi povestesc cum că iubirea mea, prea multă, curge peste ferestrele vecinilor şi strigătul meu de coclauri fumegînde nu are sau nu va fi un colţ de care să te agăţi. din capul tău albastru de sticlă aşezat cuminte sub giulgiul cel alb, ca să nu se sperie enoriaşii, poezia nu va mai ţîşni. ne bălăcim în sudoare. vinu-i vărsat din paharul de plastic peste pietrişul scrîşnitor al aleii. anul nu se mai schimbă, ţigările nu se mai termină, doar şoapte şi imposibila noastră amînare.

Diana IEPURE

balconul

de doi ani ne pregătim să

turnăm şapă şi să astupăm gaura

să punem geamuri albe termopan şi grilaje frumoase

apoi jaluzele cu flori care să lase soarele

să ne copleşească

de doi ani toate visele noastre legate de literatură şi intimitate

ţin de acest balcon

un tărâm misterios

spre care coborâm prin geamul din sufragerie

manevrând abil

printre borcane goale şi saci cu jucării

###

şobolanii au şi ei fricile lor

ne evită cât pot

atunci când

îndrăznim să le violăm intimitatea

cu rufele noastre întinse la uscat

###

bem toţi patru ceai negru fierbinte

înghesuiţi pe canapea

apoi ne adunăm unul în interiorul celuilalt

ca într-o păpuşă rusească viu colorată

care nu are nevoie de mai mult

cel puţin în dimineaţa asta

 

metamorfoze

nu mai pot fi atât de exuberantă cum am fost

nu mai pot să plâng în public nici să râd din ambii plămâni

nici să trec peste ceartă şi să vin lângă tine

să te cuprind cu picioarele

ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat

am în mine sute de cuvinte indecente

care ar suna frumos

dar acolo rămân

de frică să nu le audă şi altcineva  mai ales copiii

în iarna asta am încărunţit

şi m-am metamorfozat  de patru ori pe lună

încercând sa-mi găsesc culoarea perfectă

şi hainele care să ascundă discret

bătrâneţea

Claudiu SOARE

 

PORNOLOGHII

 

 

Îmi delirează chiparosul de prea multă metafizică

îşi face cruce cînd îi zîmbeşte gagica între picioare

bate mătănii de ghioagă ofilită

doar poezia îl mai excită

a încasat prea multe palme de la Cioran

la Heidegger se gîndeşte ca la muieri şi chiolhan

ochiul îi plînge miop

dar de frică îşi bagă încă scăfîrlia în carlinga zemoasă

pe care fluturii-femei o mai lasă şi astăzi să zburde căre cer

şi ştie să le spună cum pulile ne pier

prea intelectuale şi prea fudule poate

cînd li se cere viaţa şi moartea pe la spate.

Îmi delirează strigă după femei analfabete

care să-i dea prin ganguri cu curul să se-mbete

să uite scriitura şi stilul plecăciunea

să nemurească-n spasme himenul fără nume

şi alte metafizici spurcate revelate

curate ca fututul din care vii pe lume.

 

 

Eram prea tînăr şi aveam

un preafirav şi tandru cîrnăcior de marţipan

pe care mi-l sfinţea în gură o fată de ţigan

cu cur miraculos ca un bujor

visat bacovian pe cîmp la abator.

Voiam să ştiu cum e să plîngi de fericire

înainte să plîngi de iubire

dar idiot primăvăratic cum eram

pînă să-i spun (în hindi) ţigăncii că vine

m-am cufurit şi am strigat că vreau la litere aldine.

"Ha dreacu' cine ţi-o mai lustrui ghintuita"

aşa compliment am primit

apoi nemiluita s-a apucat să mă blesteme

să-mi placă buca lată şi neagră de bărbată

şi uite-aşa de-odată puţa-mi s-a revoltat

şi s-a sculat şi-am tăvălit-o

prin pizda ţigăncii pîn'-am tocit-o

şi uite mătuşă cum am intrat

dezvirginat la doctorat.

 

 

Nu ştiu cum e mai bine

să-mi stea pizdulicea ta pălărie

sau chiparosul meu toiag să-ţi fie

că tot căzum la mare ananghie:

eu sifilis şi poftă de scris

tu azalee cu gonoree

tu premiantă în critica literară

eu cu golanii cînt în fanfară

eu deputat de muzeul literaturii

tu fără vină şi putrezi-ţi-ar nurii

dar şi caliciul fierbine alina-maria

şi alte proaste seve cîte din românia

s-au adunat cum zice călinescu

pe mine să mă pricopsească

în loc de geniu cu boala lui eminescu

aşa că nu ştiu cum e mai bine

să te dau de mîncare

la cîinele claudiu soare

chiar astăzi să te dau de mîncare

ori să te-arunc în vis la marele mamut

care vindecă de iubire cînd e în rut...