FAKT

Foametiuk

Alexei VAKULOVSKI

 

“Dacă laşi mîinile în jos, te cuprinde cea cu coasa”

Maxim Haret (1928) şi Vladimir Haret (1938)

 

            Noi am trăit greu. Dar am trăit greu mulţumită conducerii. Că la noi pîinea a fost în 1945, dar ne-au luat-o toată, pe cîtă au găsit-o, pînă la un grăunte au luat la unii. Oamenii mai ascundeau ce puteau, vroiau să-şi salveze familia, dar mulţi au fost judecaţi pentru asta, Satana nu te ierta. Iar noi, cei care am rămas nejudecaţi, am mîncat miez de beţe de răsărită, am mîncat ciocleji, papură am mîncat. Nu deie Dumnezeu încă un an ca acela, căci acum nici papură nu-i. Scoici am mîncat. Ne duceam la Nistru, lîngă Purcari, la un cot al rîului, căci scoica nu-i peste tot locul. Cu greble împletite cu mlajă prindeam scoicile. Ne duceam şi trăgeam. Le fierbeam chiar acolo pe loc, la baltă. Mîncam cu plăcere carne din scoicile acelea. Căci carne era, nu papură. Iată cum. Aşa am trăit. Ne mai duceam la Kosa după zgaroi îngheţaţi. Omătul era mare, noi mergeam mulţi kilometri pînă acolo şi pe drum găseam oameni îngheţaţi. Erau alde noi, din cei porniţi după hrană, dar mai irosiţi… N-au mai ajuns unde s-au pornit sărmanii. Pe cei îngheţaţi îi păşeam şi mergeam înainte. Nu aveam timp să ne pară rău de ei sau să aflăm din ce sat îs. Mama toca zgaroii aceia şi făcea prăjituri din ei. Le mîncam cu plăcere. Asta era proporţia: un kilogram de făină, peşte zgaroieş cît mai mult şi apă cît încăpea în ceaun. Ieşea un fel de mîncare (mai multă apă) care ne părea mană cerească. Mîncam, ne umflam pîntecele şi ne părea că suntem sătui. Aşa ne-a fost viaţa.

            La începutul foametei, mai drept spus înaintea foametei, noi singuri duceam pîinea la stat. Ni se ordona s-o ducem şi noi o duceam. Aveam plan. La Olăneşti o duceam. Mi-amintesc că am dus o dată grîu şi popuşoi ca aurul, iar celor care primeau pîinea le-a părut că grăunţele noastre îs cam umede şi ne-au impus să le uscăm la soare. Le-am înşirat pe nişte pînze de corturi şi am tot împrăştiat grăunţele celea cu picioarele pînă seara, pînă ni le-au primit.

            Unii oameni aveau mai multă hîtrie în cap şi mai ascundeau pîine. Înfundau în sobe pîinea, o ascundeau în gropi, în poloboace, în harmane, dar veneau lingăii de la sovietul sătesc şi împungeau cu suliţele lor peste tot locul pînă o descopereau şi ţi-o luau toată, pînă la un grăunte. Au fost oameni judecaţi pentru că au ascuns cîţiva saci de pîine. Pîinea lor au ascuns-o. Au ascuns-o ca să-şi salveze copilaşii, ca să-şi salveze părinţii. Dar veneau duşmanii şi căutau. Şi găseau, căci ei nu aveau jele.

            Mai mulţi oameni au murit în timpul foametei decît în război. Da. Aşa a fost. Acum, acestor mai tineri, nu le vine a crede că poţi muri de foame. Dar aşa a fost. Da. Aşa a fost. Moş Ivănaş  Spataru era ajutor de preşedinte al sovietului sătesc şi avea o iapă bălaie şi o corobană. Umbla omul prin sat şi unde găsea un mort îl urca în corobană şi-l ducea la cimitir. Îi puneau pe morţi alături, pe pămînt gol, unul lîngă altul, pînă grămădeau vreo zece trupuri, chemau oameni mai tineri şi mai vînjoşi, care le săpau groapa şi-i puneau acolo unul peste altul pe morţi. Unul peste altul. Fără sicriu, fără preot, fără lacrimi, fără bocete. Îi lăsau în groapă în hainele în care i-a strîns moartea.

            Vladimir Haret: Noi am avut o văcuţă. Am intrat în foamete cu vacă şi am ieşit din foamete cu vacă. Ea şi ne-a salvat de la moarte. Acum mă gîndesc la asta şi înţeleg că anume aşa a fost. Mama, ca să ne hrănească scotea miezul din beţele de răsărită, miezul din ciocleji, din ciocălăie, le amesteca cu puţină făină de păpuşoi ori de grîu şi ne cocea turte. Mai mîncam atunci covrigei, urzică, troscot. Şi suntem sănătoşi pînă-n ziua de azi. După cum mă vedeţi.

            Maxim Haret: În timpul foametei mulţi oameni au murit. La noi în mahală s-a dus în pămînt atunci toată familia lui Filip Gherman. Pe femeia lui o chema Maria, iar lui îi ziceau Filip Găleată. Din toţi copiii lor a rămas în viaţă numai o fetiţă. Zina îi zicea. Cînd pe toţi i-au găsit în casă morţi, îngheţaţi, ea mai răsufla încă. Au dus-o la spital, apoi la casa de copii şi a rămas în viaţă. Ştiam că s-a măritat undeva la nordul Moldovei. Lucra învăţătoare. Nu mai ştiu nimic acum despre dînsa. Pe ceilalţi ai lor i-a dus moş Ivănaş la cimitir, el a dat peste dînşii, lui trebuie să-i mulţumească şi Zina, căci a rămas în viaţă. Căci cînd a dat moş Ivănaş peste ei unul era mort – umflat, iar restul erau schelete. Numai Zina, a dat Dumnezeu aşa, răsufla.

            Moş Ivănaş nu se ducea pe la casele oamenilor de bună voie ca să culeagă pe cei decedaţi. Asta îi era misiunea lui atunci. El lua cu sine şi pe unii băietani, care îi erau de ajutor. Ce? Nu, eu n-am fost niciodată cu dînsul după morţi.

            Cum am ieşit noi din foamete? Înainte de a ne strînge foametea am fost la lucru, la recoltarea roadei, cu mai mulţi consăteni de-ai mei tocmai în judeţul Orhei. Eram flăcău atunci. Atunci în Orhei a mers şi baba mea de azi. Cu căruţele ne-am dus. Toate uneltele cu care am lucrat acolo, ale noastre au fost. Am treierat, am strîns păpuşoii şi am adus de acolo la casa noastră oleacă de pîine. Şi mulţumită muncii noastre de acolo, noi, şapte copii, şi mama, am supravieţuit, n-am murit de foame.

            Cînd ne întorceam din Orhei, într-un sat, i-am uitat numele, ne-au reţinut şi ne-au dus la sovietul sătesc. Ne căutau nod în papură ca să ne ia pîinea. Era noapte. Preşedintele sovietului sătesc şi cu oamenii lui au plecat undeva, iar noi n-am avut poftă să-i aşteptăm să se întoarcă. Am dat bici cailor şi duşi am fost. Am luat-o spre casă. Am fugit de acolo. Pîinea aceea adusă din Orhei ne-a fost de mare folos. Am mîncat-o cu chibzuială şi n-am dus foame ca alţii. Pot să vă mai spun că în Orhei m-am scăldat în rîul Răut, un afluent al Nistrului, dar nu asta importă. Eu apă mai limpede ca în Răut n-am mai văzut în nici un rîu. În Măşcăuţi am fost. În Răut te vezi de sus pînă jos, dacă ai intrat în rîu. Aşa limpede apă avea Răutul.

            Da, furau şi în timpul foametei. Cum altfel, dacă mureau oamenii de foame?

Erau chiar unele benzi , care numai cu asta şi se ocupau: umblau din sat în sat şi prădau.

            Eu eram cel mai mare în familia noastră. Noi nu aveam tată atunci, căci tata a fost luat la război şi nu s-a mai întors înapoi. Aşa că în locul lui eu le purtam de grijă fraţilor şi surorilor mele. Noi şapte copii am fost.

            Într-o zi, cînd am venit acasă, i-am găsit pe toţi cu ochii mari de spaimă.

            -Ce aţi păţit, măi? Îi întreb. Ei mi-au povestit că a intrat la noi Parfene ţiganul  şi ne-a luat toată carnea pe care o aveam. Că înainte de asta noi am tăiat junca, nici nu aveam cu ce o hrăni, dar ne-am gîndit că ea ne va scoate din foamete. Iar Parfene ţiganul s-a folosit de moment şi ne-a furat ultima noastră nădejde. Le-am poruncit la ai mei să nu sufle nimănui o vorbă despre asta, căci hotărîsem în mine să mă răzbun  de unul singur. Nu puteam răbda asemenea nelegiuire şi mă gîndeam  cum să-l învăţ minte pe hoţ. M-am pornit spre casa ţiganului. Dar pe drum m-am întîlnit cu mai mulţi oameni şi ei m-au sfătuit să nu caut singur dreptatea, căci ţiganii aceia flămînzi pot să mă spintece şi pe mine. M-am dus la sovietul sătesc. Cei de acolo m-au ascultat şi mi-au spus să aştept, nu cumva să mă pornesc singur la ţigani.

            -Ne vom duce acolo cu miliţia, mi-au spus ei. Dar ştiţi cum e miliţia: vine numai cînd n-o aştepţi. Am stat cît am stat, apoi m-am pornit spre casa lui Parfene ţiganul. Am intrat fără să bat la uşă. În mijlocul camerei lor aveau o plită făcută din chirpici şi pe plita aceea, într-un ceaun mare, fierbea carnea juncii noastre. Moş Parfene ascuţea cu o cutie un cuţit de vreo 30 de centimetri. Mi-a făcut o căutătură aşa de blîndă, că mi-a îngheţat sîngele în vene. N-am scos un cuvînt despre juncă. Am ieşit din casă şi i-am văzut pe miliţieni cum se apropiau. Am intrat împreună cu ei. Parfene ţiganul nu mai era în casă. Dispăruse. Miliţienii începură să-l caute pe cuptor, prin sobă, iar eu m-am priceput cam unde-i, am alergat în şopron şi l-am apucat de mînă. El se smuncea, vroia să fugă. L-am strîns de piept şi i-am făcut o mamă de bătaie că abia l-au scos miliţienii din mîinile mele. Dar ce folos? Junca noastră nu mai era. Şi nici carnea ei n-a mai ajuns la noi, căci, cînd am revenit în casă, am găsit numai apa din ceaun, carnea dispăruse împreună cu feciorii ţiganului.

            Şi mătuşei Chira i-au furat oile atunci: le ţinea în casa cea mare, iar ea şi copiii trăiau într-o cameră mai mică – mai puţin foc cerea. Dar să vă spun cum le-au furat. Au săpat un cotlon în perete, un fel de tunel, şi au intrat la oi. Să fi intrat la gîşte - gîgîiau, să fi intrat la cai – nechezau, să fi dat peste cîini - rămîneau cu fundul gol, dar oile tac. Oile rabdă totul. Le-au tăiat beregata, le-au încărcat în saci şi duşi au fost. Mătuşii şi copiilor ei le-au lăsat numai capetele, picioarele şi maţele. Căci trebuiau şi ei să facă un ospăţ din munca lor. Hoţii aveau să mănînce şaşlîc, iar copiii mătuşii aveau să sugă oasele. Cînd a văzut prăpădul din casa cea mare, sărmana femeie a umplut satul cu bocetele ei, dar cine o putea ajuta? Toţi o înţelegeau, o jeleau, dar n-o puteau mîngîia decît cu vorba. Mai tîrziu a ieşit la iveală şi hoţul, un om care se ţinea gospodar, şi aşa şi era, dar foamea l-a pus în genunchi şi l-a prefăcut în hoţ. De mult timp nu mai este el în viaţă. A murit şi femeia lui, i-a murit şi băiatul. În casa lor trăiesc alţii, dar oamenii mai ţin încă minte cum el a furat oiţele bietei femei. Asta necătînd la aceea că el a făcut multe fapte bune în viaţă, dar cine îşi mai aminteşte de ele?

            Azi lumea are ce mînca, nu trage foame, dar tot mai sunt de aişti cu mîna lungă. Ne vezi pe noi? Pe mine şi pe babă? Nici nu putem merge ca lumea, abia – abia mai ţineam vreo zece găini pe lîngă casă şi un cocoş. Şi ce credeţi? Ne-au furat în toamna asta trei găini. Pe cele mai mari ni le-au furat. Au intrat şi în beci. Au smuls belciugul, au intrat şi ne-au dus vinul. Că făcusem un polobocel. Acum n-am cu ce întîlni oaspeţii. Iată aşa îi lumea. Va trece şi asta zici? Poate va trece, dar şi noi ne trecem, abia ne mai ţinem sufletul.

            Mare noroc am avut că nu ne-a ars casa şi în timpul foametei am avut unde trăi. Căci casa noastră avea să fie arsă, numai printr-o minune a scăpat. Cînd  nemţii fugeau, iar ruşii îi fugăreau, a căzut o bombă şi pe casa noastră. A explodat în pod şi i-a omorît pe cîţiva ostaşi care se ascundeau acolo. Mai tîrziu, acum vreo zece ani, cînd fratele Vasile a descoperit casa, am văzut în pod pete mari de sînge, pete rămase din ostaşii omorîţi atunci. Am avut mare noroc că casa n-a ars. Este şi azi.

            Vladimir Haret: După ce au avut loc cele spuse de fratele Maxim, noi am fost ridicaţi şi evacuaţi mai întîi în Carahasani, apoi în Placheuca. În Carahasani am nimerit la o familie – Ganencu. Bărbatul gazdei era la război. Nemţii nu ne obijduiau, ne dau bomboane, ne ţineau pe genunchi, dar pîine cu unt nu ne dau, iar noi tare mai vroiam pîine cu unt. Ei pîine cu unt dau numai căţelei noastre, iar nouă nu ne dau.

            Apoi am fost evacuaţi în Placheuca  şi acolo nimerisem la nişte gospodari care aveau oi, vaci, cai. Surorile mai mari le ajutau prin gospodărie şi stăpînii erau bucuroşi, căci harnice erau surorile mele, ca şi oricare  fată de la noi. Eu eram mai mic şi nu eram acolo de ajutor. De aceea nici mîncare nu mi se cuvenea. Ţin minte că am luat vreo două abricoase de pe jos şi m-a zărit băiatul mai mare al gazdelor. Mi-a făcut el o bătaie că şi pînă azi, iată, îmi amintesc de ea.

            Mai tîrziu am revenit în sat şi pe drum am trecut prin mari emoţii. Era cald, înăbuşeală. Şi tot cîmpul pe unde mergeam era presurat cu trupuri de oameni şi de cai. Umflate erau. Trecuse războiul pe acolo… O străşnicie.

            Maxim Haret: În primăvara lui 1947 primise mama nişte bani pentru copii. Ne gîndeam să ieşim la arat, la semănat. Ne-am sfătuit cu mama ce să facem cu banii aceia. De, eram cel mai mare. Ne-am înţeles să cumpărăm un cal. Auzisem că moş Terinte Spataru avea un cal bun de vînzare. Ne-am dus şi l-am cumpărat. Nu ştiu cum l-am dus noi pînă acasă, dar am ajuns cu el pînă în grajd. Aveam oleacă de pleavă, nişte grăunţe, l-am hrănit cîteva zile, dar el a mîncat cît a mîncat şi s-a prăvălit la pămînt, a pierit. Oamenii măncau cîini, dar nouă ne-a fost jele să mîncăm carne din calul cela. L-am chemat pe moş Dionis Grib; feciorul lui, Căprian, poate să confirme lucrul ista, l-am chemat, zic, pe moş Dionis şi el a jupuit pielea calului, i-a hăcuit carnea şi, deoarece noi nu ne înduram s-o mîncăm, Căprian a cărat-o toată la ei, cu tobultocul a cărat-o. Asta e toată povestea calului nostru.

            Vladimir Haret: Îmi amintesc un moment de atunci. Cădeau oamenii, dar cădeau şi animalele. Ţin minte că în faţa casei unchiului nostru Toadere Haret, era în primăvară, a căzut calul unui sătean. Hăcuiau carnea şi o duceau acasă cîte puţin, căci nici multă putere nu mai aveau oamenii atunci, erau sleiţi. După ce au cărat oamenii, le-a mai rămas şi cîinilor de mîncare carnea de pe oase. S-au ospătat şi cîinii. Înghiţeau mîrîind şi nu era nici o putere să-i alunge. Doar să-i fi omorît. Ce doresc să spun? Oamenii şi animalele aveau o singură problemă: cum să supravieţuiască.

            Maxim Haret: O să vă mai spun o întîmplare de atunci, dar ştiu bine că cineva n-are să mă creadă. Dar aşa a fost. Mă duceam de la Antoneşti la Carahasani cu căruţa. Aveam şi un ţîncan frumuşel care umbla totdeauna cu mine. Aşa l-am învăţat. Bun cîine era. Şi atunci cîinele era cu mine. Şedea în două labe şi i se vedea numai capul. Cînd să intru în Carahasani, pe lîngă moară, aud: ţiuuuu! Mă uit la ţînc şi văd că-i curge din cap o dîră de sînge. L-a împuşcat cineva cu luneta. Poate i s-a părut cuiva o glumă, nu ştiu, dar mi-a ucis căţelul. Eu, speriat, l-am apucat de picioare şi l-am zvîrlit jos, şi am dat în cai. Am fugit. Mă temeam să nu tragă şi în mine. Mi-e şi ruşine să vă spun. De frică, nu ştiam ce fac. Atunci mulţi aveau arme…

            Fratele Vladimir şi-a amintit de viaţa noastră la Placheuca. Să vă povestesc ce s-a întîmplat cu mine acolo. Ceva foarte interesant. Deseori mă scăldam acolo în iaz. În coada iazului, dinspre Răileanca, era o păşune mare. Mă duceam după scăldătoare şi coseam acolo. Într-o zi, cînd coseam, m-am pomenit înconjurat de o coloană de ostaşi români. Vreo cîţiva din ei s-au apropiat de căruţa mea şi mi-au luat tot ce cosisem eu. Am început a plînge şi le-am spus că suntem şapte copii orfani, că nu avem ce mînca, că… Ei m-au ascultat, s-au uitat unul la altul, mi-au adus toţi cîte o pîine-două pînă mi-au umplut mica mea  căruţă. Cînd ei şi-au continuat drumul, eu am mai cosit puţină iarbă şi am acoperit pîinile. Cînd am ajuns acasă toţi ai noştri se mirau de asemenea bogăţie. Deşi ţineau pîinile în mînă, nu le venea a crede că noi suntem atît de bogaţi. Iată ce s-a întîmplat cu mine atunci. Şi să nu-mi spuneţi mie că soldaţii nu-s oameni. Îs oameni! Şi încă oameni buni. Un rău putea să ia de la gura lui şi să-mi de mie o pîine? Vă închipuiţi ce însemna asta în timpul cela? Mai tîrziu, în timpul foametei mari, deseori visam căruţa mea încărcată cu pîine…

            Iar oamenii la care stam noi acolo în gazdă nu ne dau nouă nimic. Aşa erau timpurile, poate. Mai ales baba era o hîrcă, o cărpănoasă. Moşneagul era mai bun. El fusese luat prizonier în Germania. În timpul primului război mondial fusese asta. Iar baba era cu cerul gurii negru. Aveau ei doi cai frumoşi pe care-i ascundeau. Mîrţoaga  noastră muncea în gospodăria lor. Iar cînd au intrat în sat ruşii, au pus pe masă slănină, vin şi îi ospătau pe gospodarii noştri. În timpul cînd ei chefuiau, un locotenent a dezlegat calul cel mai frumos al gazdelor, l-a încălecat şi dus a fost. Nu l-a mai văzut nimeni nici pe leitenant, nici pe cal.

            În timpul foametei, mai ales în iarna aceea straşnică, mulţi săteni se duceau în lume după hrană. M-am pornit şi eu odată cu unchiul Toadere după cartofi şi după secară. Eu încă nu fusesem nicăieri şi nu ştiam multe, iar unchiul era om în stare, era trecut de 40 de ani, făcuse armata, umblase mult prin lume. Mă uitam la unchiul Toadere ca la un vrăjitor, căci el ne-a povestit odată pe unde a umblat şi ce isprăvi a făcut. Aveam toată nădejdea în el. De aceea cînd am văzut ce jale-i în satul nostru, speriaţi că a venit sfîrşitul lumii, ne-am oprit noi într-o gară şi ne gîndeam ce să facem ca să nu ne pierdem şi încă să rămînem în cîştig. Unchiul se uită împrejur cu ochii lui şireţi, îmi arătă nişte saltare mari sub vagoane şi-mi zise:

            - Le vezi?

            - Le văd, îi răspund.

            - Ele-s salvarea noastră.

            Eu nu înţelegeam nimic, iar unchiul Toadere mi-a lămurit că dacă vrem să ajungem undeva şi să găsim ceva, atunci să ne ascundem în saltarele acelea de sub vagoane; nimeni nu ne-a dat de urmă şi vom ajunge pînă-n inima Poloniei, iar acolo e rai, acolo ne vom opri şi vom trăi pînă va trece urgia aceea de foamete. Eu scînceam că doresc să mă întorc acasă, dar unchiul nici nu vroia să mă asculte. Ne-am băgat în lăzile de sub vagoane şi am pornit spre raiul din Polonia. Dar la o gară auzim noi cum ceferiştii băteau în roţile vagoanelor: Ţoc! Poc! Cioc! Poc! Şi ce credeţi? Vine unul, deschide capacul lăzii unde mă ascundeam şi mă scoate ca din oală. L-au poftit şi pe unchiul Toadere, apartamentul căruia era sub vagonul de alăturea, să iasă la lumina zilei. Ne-au arestat, ne-au dus la miliţie, ne-au cercetat, mi-au luat cuşma mea nouă de caracul, eu am început a plînge, iar ei ne-au luat şi ceea ce luasem de acasă – covoare, ţoluri, haine şi ne-au trimis mai departe. Ne-a trecut nouă pofta să devenim polonezi. Am luat-o spre casă. Am ajuns în Odesa şi ne-am gîndit să dormim acolo o seară, dar parcă poţi dormi-n Odesa? Dacă aţipeai acolo, te coşeau hoţii. Am pornit somnoroşi mai departe şi am intrat somnoroşi în Antoneşti cu mîinile goale. Despre aceea cum era să devenim polonezi n-am suflat o vorbă nimănui. S-ar fi prăpădit satul de rîs. Ne-ar fi zis “polonezii”, ca şi lui Vasile Creţu. Aceluia pînă la moarte, şi după moarte, Polonezul i-au zis şi-i zic. Mda! Aşa au fost timpurile. Noi nu prea aveam ce alege. Una era clar pentru toţi: ori te mişti şi, poate, vei trăi, ori laşi mîinile în jos şi te cuprinde cea cu coasa. Din două – una. Da, aşa au fost vremurile.

            Vladimir Haret: Vreau să vă mai spun ceva despre tata. Pe tata nu l-au luat la început la război fiindcă avea mulţi copii, mă gîndesc. Cînd trăia el, nu aveam nici o grijă. Dar s-a îmbolnăvit tata. Avea friguri. Cînd îl apucau frigurile, ori tremura de frig, ori se înăduşea de căldură. Cînd îngheţa, îi tremura tot corpul, dinţii i se loveau unul de altul şi noi îl înveleam cu ce aveam: cu pături, cu iorgane, cu cojoace, dar nimic nu-l putea încălzi pe tata. Cînd îl apucau căldurile, se înroşea, arunca totul de pe el şi zicea că se topeşte, că n-are aer. Aşa e boala asta blestemată – frigurile. Tare mult s-a chinuit tata. Dar aşa bolnav l-au luat la război. N-au vrut să creadă-n boala lui. Ţin minte cum a intrat în casa noastră Alexandru Machedon, fratele lui Filip Găleată, şi i-a poruncit lui tata să meargă la sovietul sătesc. Ce? Numele lor adevărat, al lui Filip şi al lui Alexandru, Gherman era. Dar aşa îi poreclea satul. Erau nişte oameni foarte înalţi. Atunci, cînd a venit la noi, avea armă Machedon acela. Nu s-a uitat că pe tata îl scutură frigurile. L-a dus la sovietul sătesc, iar de acolo – la război. Cred că l-au luat în locul altuia, care a avut cu ce plăti; se făcea şi pe atunci treaba asta. A plecat tata şi nu l-am mai văzut pînă astăzi. A murit pe front. Nu, n-a ajuns pînă la Berlin. S-a stins pe drum.

            În timpul foametei am rămas numai cu mama. Badea Maxim avea 18-19 ani şi el ne-a fost atunci şi frate, şi tată. Iar păcatul lui Machedon a trecut asupra familiei fratelui său, Filip, care s-a pierdut în timpul foametei. Poate. De fapt, şi Machedon acela a dispărut undeva. Nimeni nu ştie nimic despre dînsul.

            Maxim Haret: Să nu dea Dumnezeu încă o foamete ca aceea. Omul nu poate răbda de două ori timpuri ca acelea. De noi nici nu vorbim. Mai avem cîteva zile de trăit împreună, abia răsuflăm. Dar o foamete ca cea din 1946-1947 ar fi o străşnicie pe capul nostru. Şi nu se ştie cîţi ar scăpa de ea. Căci astăzi oamenii sunt mai răi dar mai slabi şi mai molăi. S-ar prăpădi cu totul.

Moni STĂNILĂ

 Fragment din copilăria Antoniei 

 

Dana face baie şi rămân eu lângă Antonia să-şi bea laptele. Antonia nu vrea să doarmă şi îmi spune o poveste:

- A fost odată un ursuleţ mic, mic. Mai mic decât o buburuză. Şi era atât de mic încât se putea urca pe un deget de furnicuţă. Şi într-o zi a găsit o salcie subţire, subţire şi s-a urcat pe ea şi de acolo a căzut în drum. Şi a venit un Tir mare cât un bloc şi l-a călcat.

Antonia face o pauză şi mă priveşte fix, după care continuă:

- Şi a murit. Dup-aia era tot aşa mic de se putea urca pe un picior de albinuţă. Şi într-o zi a căzut într-o peşteră şi a murit. Şi au venit mama şi tata lui şi au plâns până au murit şi ei. (Din nou mă priveşte fix.) Dar cu o săgeată din crenvurști l-a făcut viu. Şi a urcat până în cer şi acolo s-a întâlnit cu Dumnezeu…

- Şi cum arăta Dumnezeu?

Antonia se strâmbă.

- Urât, fiindcă era dumnezeul ăla rău. Dar ştii ce? S-a întâlnit cu dumnezeul rău în cer.

- Nu există Dumnezeu rău. Ăla nu e Dumnezeu. Doar cel bun e Dumnezeu şi El stă în cer, iar cel rău în pământ.

- Şi atunci pe ăla rău cum îl cheamă?

Nu răspund imediat. Nu ştiu ce să răspund. Mă gândesc să îi spun diavol, dar renunţ.

- Nu ştiu. Nu e bine să-i rostim numele. Ăla rău şi atât.

- Dacă îi rostim numele devenim ca el, răi?

- Noi nu putem să devenim ca el, fiindcă noi mergem la biserică.

- Dar ştii ce? Ursuleţul ăla a căzut de pe un colţ de icoană într-un pat. Dar era un pat de albine care îl muşcau şi el ţipa, ţipa într-una şi a găsit un fir de păr şi s-a urcat pe el şi a ajuns în gura unui om.

- Ce om?

- Ăla rău din pământ. Şi l-a înghiţit în burta lui aia întunecată. (pauză, privire) Şi a murit.

Liviu Ioan Stoiciu

 

E o tradiţie bine pusă la punct: „faci literatură” şi atât

 

Fără „talent” nativ (el dă şi măsura estetică a valorii), fără a avea „vocaţie”, cum se spune mai nou, nu poţi să exişti în lumea artiştilor, de orice gen ar fi creatorii. „Coloana vertebrală” publică e specifică însă numai unora (excepţii). Fiindcă nu trăim izolaţi şi depindem de pretenţiile societăţii, ne manifestăm diferit. Ideal ar fi ca toţi artiştii să fie conştiinţe ale neamului de care aparţin, dar cum nici excepţiile nu confirmă o regulă scrisă... Suntem lăsaţi de la Dumnezeu atât de deosebiţi unul faţă de celălalt (diferenţa o fac şi influenţele astrale, arderile chimice interioare ale fiecăruia, mentalitatea, adaptarea, caracterul). E mult mai la îndemână oportunismul social: a vrea putere, a nu vrea să te contrezi cu puterea abuzivă, a nu-ţi plăcea în opoziţie (că nu ai nimic de câştigat cu ea). Până la urmă e vorba de opţiune, de temperament, de interes, de conjunctură. Dacă la receptarea critică a cărţilor mele s-a ţinut cont de alte criterii decât cele estetice? Ce să vă răspund, că n-am cum să mă pun în pielea criticilor mei? Unul dintre duşmanii mei iraţionali susţine că de aceea am primit premiul USR la debut, fiindcă am făcut „disidenţă”. Iar eu mă închin: am debutat prin concurs (manuscrise trimise prin poştă), nu mă cunoştea nimeni. Cartea mea de debut, mai apoi, a primit Premiul USR – eram în aceeaşi situaţie, de a nu fi cunoscut. Abia după ce am primit acest premiu al USR pentru „La fanion” (volum apărut în februarie 1980) am intrat în conflict deschis cu Securitatea vrânceană, din toamna anului 1981, în urma unui poem anticeauşist apărut în revista Viaţa Românească… Deja cronicile favorabile la cartea mea de debut se epuizaseră, n-avea nimeni cum să apeleze la alte criterii decât cele estetice. Mai apoi, locuind la Focşani, total izolat de lumea literară din ţară, n-a ştiut nimeni ce hram port, de faptul că am necazuri cu Securitatea (abia în anul Revoluţiei, în octombrie, s-a făcut caz la Radio Europa Liberă de „rezistenţa” mea la Focşani), criticii literari scriau despre cărţile mele pur şi simplu din considerente strict profesionale, îşi respectau condiţia. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, a scris rău despre cărţile mele un scriitor-activist din Focşani, Florin Muscalu (ceilalţi activişti-scriitori din Vrancea mă evitau), din clipa în care a aflat că am necazuri cu Securitatea. Acelaşi Florin Muscalu care mă premiase la Focşani înainte să debutez editorial în cadrul Salonului Dragosloveni. În literatura română putem vorbi de valori morale şi de valori estetice, separat? Deşi judecata de gust „obiectivată” are de suferit. E interesantă o asemenea abordare, Monica Lovinescu vorbea de valorile „est-etice” (valori care sunt şi estetice şi etice / morale). Dacă valoarea estetică ştim ce e în literatură, rămâne să determinăm valoarea morală în literatura română. Paul Goma e doar o valoare morală, iar G. Bălăiţă sau D.R. Popescu, care au fost membri ai CC al PCR, sunt doar valori estetice? Sau Paul Goma e şi o valoare morală şi estetică, ideală, pe când G. Bălăiţă şi D.R. Popescu sunt numai valori estetice compromise moral? De fapt, care e norma: valoarea estetică trebuie să cuprindă şi valoarea morală? Sau e obligatoriu ca valoarea estetică să fie cuprinsă în valoarea morală. În teorie lucrurile pot fi tranşate de partea valorii morale (singura onorabilă, care respectă principii universal-valabile ale drepturilor omului), în viaţa de zi cu zi a „omului-scriitor” (aflat sub vremi), însă, totul se complică, „omul-scriitor” îşi dă în petic, are obligaţii, are familie, are interese, o carieră pusă în joc.

 

După 20 de ani de postcomunism, noii veniţi în literatură nu dau mulţi bani pe modelul moral, pe protestul public, pe opoziţie. Ei au relativizat totul: că e de preferat să gândeşti pozitiv, nu negativ (se înţelege, cei care critică viaţa publică sunt în opoziţie şi gândesc negativ) – stupiditatea unei asemenea gândiri necritice a luat proporţii cosmice. Tot Occidentul intelectual e bântuit de această adaptare la mediul social, protestul public e strict organizat (redus la nivel legal sindical), pe agenda cotidiană înving pe rând ideologiile: când gândirea neomarxistă (a unei stângi reformiste, de tip laburist sau democrat) învinge gândirea neoliberală sau neoconservatoare, când invers. Rezultatul se vede la urne. Iar scriitorii nu contează dacă sunt valori morale, valori oportuniste, valori abstracte estetice. Vedeţi vreo mişcare morală la tinerii scriitori de azi de la noi? În afara faptului că vor să reabiliteze discursul neomarxist (compromis de comunism) şi să impună o a treia cale constructivă (neoconservatoare), ei îşi văd de scris, profitând de libertatea de opinii, cu capul plecat. Scriu, nu pun politici în practică. Altfel, se pare că scrisul de literatură, în sine, e o meserie liberală, aşa că despre neoliberalism se face caz mai puţin, dar el este în sângele literaturii (e pus în practică, prin opere?).

Personal, nu sunt de acord cu oportunismul scriitoricesc, necritic, nici cu cel de dinainte de Revoluţie (pe care îl condamn, el slujind o dictatură), nici cu cel de după Revoluţie, nedemn (odată ce abandonează principiile de bază morale). Un scriitor ar trebui să-şi respecte menirea, să devină un reper public moral, aflat mereu în opoziţie, să aibă atitudini critice. Compromisul cu un regim politic sau altul nu poate fi aplaudat, scriitorii care dau de gustul puterii pot deveni nişte fiare inclemente, gata să te sfâşie pentru cauza lor. Las deoparte scriitorii indiferenţi, neimplicaţi, mefienţi, care se cred superiori şi se închid în cercul strâmt „apolitic” al post-literaturii, experimental, cu cititori pe măsură.

 

„Artă pentru artă” face scriitorul român majoritar – cel ce trăieşte în „turnul lui de fildeş şi n-are treabă cu muritorii de rând”. E o tradiţie bine pusă la punct: „faci literatură” şi atât. Nu scoţi capul în societate să-ţi dai cu părerea, să nu deranjezi, că nu vrei să-ţi fie afectat actul de creaţie pur literar. Cum vă explicaţi că din cei 2.400 de membri ai USR, de azi, nici 240 dintre ei nu scriu la ziar, nu scriu la revistele literare, nu ies în mass-media audio-vizuală, n-au opinii sau comentarii de făcut? Pur şi simplu în marea lor majoritate scriitorii români fac „artă pentru artă”, scriu o literatură de salon, marginală, care nu foloseşte la nimic, stau cu capul la cutie şi scriu-şi-scriu la nesfârşit poezii, proză, teatru (se subînţelege, această mare majoritate n-are posteritate). Sigur, a face „artă pentru artă”, pentru scriitorii de valoare înseamnă şi a se perfecţiona la masa de scris… Dacă putem despărţi „opera” de „omul-scriitor”? Natural, o putem despărţi, cine ne poate opri? În biografia lui scriem că a făcut compromisuri, că a fost un turnător la Securitate sau un activist PCR, sau că a fost membru al unui partid corupt postcomunist şi n-a avut caracter, sau n-a făcut nimic pentru breasla lui din poziţia înaltă în care s-a aflat. Iar în dreptul operei lui, scriem că are valoare estetică (dacă are valoare). La fel se scrie în dreptul celebrilor Louis Ferdinand Céline (colaboraţionist cu ocupanţii nazişti) sau Mario Vargas Llosa (candidat la preşedinţia Peru), sau Eugen Barbu (colaboraţionist cu ocupanţii comunişti) şi Nicolae Manolescu (candidat la preşedinţia României). După cum în cazul scriitorilor disidenţi Vaclav Havel şi Paul Goma putem despărţi, cu onoare, opera de viaţa scriitorului… Sigur, opera poate fi aureolată, la scriitori, de valoarea morală a vieţii lor, dar opera nu creşte în valoare estetică dacă scriitorii au dovedit că au avut coloană vertebrală publică în momente istorice cheie.

 

Dacă talentul e o scuză, să-ţi poţi permite ca scriitor (adică, persoană publică responsabilă) să faci compromisuri? Nu, nu e o scuză, talentul literar nu poate acoperi lipsa de scrupule din viaţa publică a omului-scriitor. E regretabil că talentul literar poate fi pus în slujba demisiei publice. Pe toată perioada domniei lui N. Ceauşescu (1965-1989) mi-a fost ruşine de scriitorii care i-au dedicat ode (lui, soţiei lui şi partidului unic), sau de scriitorii care l-au slujit inclusiv din funcţii de stat care contau. Am acuzat permanent intelectualii (între ei, mulţi scriitori) care au stat în umbra lui N. Ceauşescu şi a lui Gh. Gheorghiu Dej, care au lichidat elita românească şi opoziţia civică, care au cenzurat şi îngropat literatura română şi au perfecţionat ideologia regimului comunist, a socialismului multilateral dezvoltat – toţi, aleşi pe sprânceană să-şi pună în practică „talentul”. România a traversat o perioadă mizerabilă spiritual, imorală, în care îndeosebi „talentele” intelectuale au fost arondate dictaturilor negre şi roşii. Fără aceste „talente intelectuale” compromise (care s-au întrecut unele pe altele în a inventa metode de coerciţie), puse în slujba răului, şi dictaturile ar fi fost mai suportabile.

 

Sunt opţiuni, dezbateri de idei scrise şi principii ale celor care, într-o conjunctură istorică, din timpul vieţii, şi le impun, în chip firesc, prin opera lor, prin publicistica niciodată adunată într-o carte. Faptul că după o sută de ani sau după 50 de ani, aceste opţiuni sau dezbateri de idei şi principii ale scriitorilor sau filozofilor culturii şi istoricilor religiei sunt interpretate după normele de azi (ale corectitudinii politice), e nefericită. Dar nu poţi să opreşti, în timp, nici acest gen previzibil de reevaluări. În definitiv, toţi trebuie să avem dreptate? Acesta e mersul natural, să revizuim, în timp, ceea ce a fost postulat de o personalitate de geniu, cu mare influenţă în epoca lui. Sigur, putem bate şi câmpii cu lipsa de clarviziune a marilor personalităţi ale omenirii, care la un moment dat al istoriei au ieşit din rând şi au susţinut altceva decât se susţine azi, sau care s-a demonstrat a fi fost eronat (de pildă, excluderile rasiale). Dar a fost dreptul lor să se exprime, după propria conştiinţă. Azi, ar fi o tâmpenie să nu gândim cu capetele noastre, aşa cum credem de cuviinţă, fie şi radical, de teama că peste 25 de ani ce am gândit noi ar putea fi repudiat, pus de extremişti la zid. Din cei pomeniţi, de la Eminescu la Heidegger şi Eliade, sunt şi azi ţinuţi pe soclu, au aderenţii lor, nu degeaba suntem lăsaţi de la Dumnezeu atât de diferiţi, după cum atâţia alţii îi condamnă în numele corectitudinii politice (pe care eu o consider o catastrofă a spiritului, spirit ce ar trebui să fie lăsat liber de orice constrângere).

 

Herta Muller a declarat că nu aparţine literaturii române, asta e: opera ei e scrisă în limba germană, e cetăţean german şi subliniază că provine dintr-o familie de germani din România. Faptul că e născută în Banat şi că subiectele operei ei au legătură cu anii tinereţii sale petrecute în România nu înseamnă nimic dacă ea nu s-a considerat niciodată româncă. Oricum, ea nu a intrat în istoriile literaturii române. Eu nu cred că literatura română a primit Premiul Nobel pentru Literatură prin Herta Muller (s-a şi anunţat că Germania a câştigat acest premiu; Germania, de altfel, i-a făcut pârtie spre acest premiu, România e incapabilă să facă un asemenea efort; Paul Goma ar fi meritat să fie promovat de România în acest sens). Din contră, cred că Premiul Nobel s-a îndepărtat de scriitorii români, după premierea Hertei Muller. Literatura nemţilor din România scrisă în limba germană poate, asemenea literaturii maghiare scrise în maghiară în România, să facă parte dintr-o anexă a istoriei literaturii române, care să exploateze minorităţile exprimate în altă limbă decât limba română, ca şi emigraţii de aiurea. Mie mi se rupe inima că basarabenii şi bucovinenii din fostul spaţiu sovietic sau „vlahii” din Serbia, declaraţi scriitori români, care au scris în limba română, nu au fost incluşi în istoriile literaturii române, fie şi într-un capitol distinct, mare. Dar cât va mai conta limba română, restrânsă, fără viitor, în cadrul Uniunii Europene? Scriitorii români care vin vor fi scriitori europeni.

 

O Românie literară (a nu se confunda cu săptămânalul cu acest nume) normală? Credeţi că literatura română actuală e anormală, sau artificială? Nu, e aşa cum e lăsată de la Dumnezeu. Scriam că în majoritate scriitorimea de limbă română stă concentrată numai pe „literatură” (face „artă pentru artă”), că nu ştie de altceva – şi aş putea să lungesc pelteaua, să spun că de aceea Premiul Nobel ne ocoleşte. Mi-ar plăcea să văd scriitori pe baricade, ieşiţi în faţă, care să provoace curente de idei şi direcţii noi literare, care să nu mai scoată reviste literare pentru câţiva cititori-scriitori, şi să publice cărţi care să conteze nu numai pentru ei. Azi scriitorul român e ignorat şi de societate, şi de confraţi.

Dumitru CRUDU

Mâine, la aceeaşi oră

Personaje:

LUIZA

GRĂSANA

ANDREEA

SVETLANA

CRISTINA

PAULA

VICTORIA

MARCEL

SANDU

PROFESOARA DE ROMÂNĂ

DIRECTORUL

CHELNERUL

MAMA

Scena 1
Holul unei şcoli. Luiza iese din cabinetul directorului.
Andrea: Ce ți-o zis directorul, Luiza, de arăți ca o găină plouată?
Luiza: Vrea să mă exmatriculeze.
Andrea: Pentru că ai fost ieri și alaltăieri în piață?
Luiza: Da.
Andrea: Ups, acum trebuie să intru eu. Oare o să vrea să mă
zboare și pe mine afară din școală?
Cristina: Fetelor, ce ziceți, chiulim de la ora de română? Eu zic să
mergem mai bine să ne plimbăm în parc.
Svetlana : Haidem.
Cristina, Luiza și Svetlana ajung în fața ușii de la intrare. Cristina
trage de ea, dar n-o poate deschide.
Cristina: Imaginați-vă, e încuiată.
Trage de ușă și Svetlana.
Svetlana : Da, e încuiată.
Luiza: Da’ de ce, în puii mei, încuiați ușa ziua în amiaza mare?
Cristina: Ca să nu mai meargă nimeni în piață. De-aia.
Svetlana : Țucălarii. Au schimbat rapid foaia.
Cristina: Fetelor, ia uitați-vă, tipul ăla vânjos oare nu e un sticlete?
Svetlana : Unde-i?
Cristina: În fața cancelariei.
Luiza: Da, e un gabor, da’ ce caută oare cloncanii ăștia în școală?
Svetlana : Iată încă unul. Stă smirnă în fața toaletei. Și încă unul,
în fața bufetului.
Cristina: Ups, școala e plină de polițai.
Apare, gâfâind, Sandu.
Sandu: Fetelor, pe Ion dintr-a șaptea l-au arestat pentru c-a fost în
piață. Uitați-vă, îl îmbrâncesc pe scări.
Luiza: Haideți mai repede să ne ascundem undeva.
Svetlana : Da’ unde, că „dă-mi și mie un leu“ sunt peste tot?
Luiza: Să ne ascundem în bibliotecă.
Sandu: E și acolo un polițai.
Svetlana : Fetelor, au pus laba și pe Sergiu și îl împing pe scări.
Cristina: Haideți mai repede s-o ușchim de aici dacă nu vrem să
ne umfle și pe noi.
Svetlana : Dar unde?
Cristina: Să deschidem o fereastră și să sărim în curte.
Apare, gâfâind, Valeriu.
Valeriu: Câțiva polițiști au intrat în clasa noastră, iar profesoara
m-a trimis după voi!
Svetlana : De ce? Ca să ne aresteze pentru că am fost în piață?
Haideți mai repede, să ne ascundem undeva cât timp nu
ne-au scos de aici cu cangea.
Cristina: Of, să-mi șterg tricolorul de pe față! Fetelor, ajutați-mă
să-mi curăț tricolorul de pe obraji!
Sandu își scoate tricoul cu inscripția „Basarabia pământ românesc“.
Sandu: Unde naiba să-l arunc?
Îl aruncă într-un coș cu gunoi, de unde îl scoate Luiza și-l bagă
în geantă.
Cristina: Ce faci, proasto? O să te arzi dacă o să-l găsească la tine.
Luiza: Nu cred că o să-l găsească.
Svetlana : Gulerații urcă încoace. Unde puii mei să ne ascundem?
Cristina: Nu se ia.
Svetlana : Ce nu se ia?
Cristina: Tricolorul.
Sandu: Ție cred că îți umbă mintea prin cireși. Hai mai bine să ne
ascundem undeva.
Svetlana : Acum o să ne pape gaia.
Cristina: Fetelor, eu zic așa: să sărim pe fereastra din fundul
holului
și să fugim în curte, iar de acolo, în stradă.
Valeriu: Da’ eu zic să ne întoarcem mai bine la ore.
Cristina: Ca să ce? O să ne ia ca din oală, nu?
Câțiva poliști se ivesc în capătul scărilor, oblu, chiar când fetele
și băieții se îndepărtează în fugă. Vrea să fugă și Luiza, însă
o doamnă în sacou o apucă de mână, după care scoate din
geantă o beretă.
Grăsana : Îţi este cunoscută bereta asta?
Luiza: Eu acum nu prea am timp. Vorbim altădată.
Polițiștii se apropie în pas alergător, iar Luiza se smucește să
fugă, dar Grăsana nu-i dă drumul.
Grăsana : Oare ce-o să spună mama ta dacă te vei întoarce fără
ea? O să-ţi facă un mare scandal, îţi spun eu. Pentru că asta,
de fapt, nu e bereta ta, ci a mamei tale, pe care tu, ieri, ai luat-o
fără ştirea ei, crezând că n-o să observe, și ai pierdut-o în piață,
în timp ce agitai un tricolor deasupra capului. Poftim bereta.
Şi-ţi dau un sfat: nu o mai pierde în piață, că s-ar putea să n-o
mai găsești și mama ta să se supere foarte tare, căci ea ţine
foarte tare la bereta asta, pe care tatăl tău i-a făcut-o cadou
acum câţiva ani.
Polițiștii merg pieptiș pe coridor.
Luiza: De unde ştiţi asta?
Grăsana : Nu-ţi pot spune. În schimb, îţi promit că nu am să le
spun colegelor tale că bereta cu care ai fost ieri în piață,
de fapt, nu era a ta. Bine?
Luiza: Bine. Uf, acum dați-mi voie să plec.
Grăsana : Ca să fugi de polițiști?
Luiza: Nu, ca să merg la un film, la „Patria“.
Grăsana : Hai, nu mai umbla și tu cu șahăr-mahăr, că te văd ca-n
palmă. Sfatul meu e următorul: nu încerca să sari în curte, că
o să le cazi polițiștilor direct în brațe. Vino să vezi cum o să-i
găbjească pe colegii tăi!
Grăsana o trage spre fereastră și Luiza îi vede pe polițiști stând
lipiți de ziduri. Cristina și Svetlana sar în curte și polițiștii le iau
ca din oală.
Luiza: Pe Svetlana și pe Cristina le-au prins și le bagă într-o dubă.
Da’ Sandu și Valeriu s-au smuls din mâinile lor și aleargă spre
poarta de la intrare!
Grăsana : Hop’ așa, că poarta e zăvorâtă.
Sandu și Valeriu împing poarta, dar aceasta nu se deschide.
Câțiva polițiști îi împresoară.
Ei, vezi, așa puteai s-o pățești și tu, da’ ție îți trebuia asta?
Luiza tremură în fața Grăsanei. Școala vuiește de țipetele ascuțite
ale copiilor.
Grăsana : Ştii ce le fac acolo în beciuri? Îi zvântă în bătăi. Îi trec
printr-un fel de coridor al morții, unde polițiștii stau înșirați pe
două rânduri și-i ciomăgesc cu bulanele, indiferent că sunt
fete sau băieți, că sunt majori sau minori. Ba mai mult de-atât,
pe fete le dezbracă și le interoghează în pielea goală ori le…
violează. Dar probabil că ai auzit și tu de toate grozăviile astea.
Ai auzit, nu-i așa?
Luiza: Da, am auzit, firește.
Grăsana : Și bănuiesc că n-ai vrea să te înfunde și pe tine în beciurile
poliției?
Luiza: Sigur că n-aș vrea.
O mână de polițiști se apropie vijelios de Grăsană și de Luiza.
Luiza: Doamnă, probabil că vin să mă ia pe mine. Oare unde să
mă ascund?
Grăsana : Dragă, nu mai tremura așa, că polițiștii îi umflă doar pe
cei care au fost în piață. Sau, poate, ai vandalizat și tu clădirile
Parlamentului și Președinției? Ai aruncat și tu cu pietre?
Luiza plânge.
Grăsana : Da’ de ce ți-o trebuit, fată? De ce nu ai stat și tu cuminte
în banca ta?
Polițiștii sunt tot mai aproape. Luiza vrea să fugă, dar Grăsana
o ține strâns de mână.
Grăsana : Unde să fugi, când toate ușile din clădire sunt încuiate?
Luiza: Doamne Dumnezeule, înseamnă că sunt pierdută.
Grăsana : Fă bine și stai lângă mine și nimeni n-o să te atingă nici
măcar cu un deget.
Luiza: Sunteți de la minister, nu?
Grăsana : Da, sunt de la minister.
Polițiștii trec în fugă pe lângă Luiza și pe lângă doamna de la
minister, înclinându-se ușor în direcția celei din urmă. Pe hol și
în clase se aud țipete. Fete și băieți sunt scoşi chiar de la ore şi
îmbrânciți pe coridor. Polițiștii o scot în șuturi pe Andreea din
cabinetul directorului.
Luiza: Au prins-o și pe Andreea. Au s-o ducă și pe ea la poliție?
Grăsana : Da, or s-o bage la bulău.
Luiza: Doamne Dumnezeule, oare ce-o să-i facă acolo?!
Grăsana : O să-i bage mințile în cap.
Luiza: Adică?
Grăsana : O s-o scarmene binișor. Dar nu și pe tine, și ar trebui să
exulți din cauza asta. Eu însă știu de ce nu te bucuri.
Luiza: Știți?
Grăsana : Directorul vrea să te mătrășească din școală pentru
c-ai fost în piață. Ce ți-o trebuit, fetițo, să arunci cu pietre în
clădirea
Președinției?
Luiza: De unde știți că am aruncat?
Grăsana : Eu știu totul. Tu ești prima fată din istoria şcolii care,
elevă în clasa a șasea fiind, va fi dată afară din școală. Eu, însă,
aș putea să-ți alung cucuveaua din grădină.
Luiza: Cum?
Grăsana : Aş putea vorbi cu directorul.
Luiza: Îl cunoaşteţi?
Grăsana : Da.
Luiza: Şi credeţi că o să-l puteţi influenţa?
Grăsana : Am impresia că da. Sau, poate, n-ai vrea să mă bag?
Luiza: Aș vrea, dar în același timp, eu nu vă cunosc și nici dumneavoastră
nu mă știți, și atunci de ce, așa, hodoronc-tronc, luați
foc cu gura pentru mine? Chiar nu înțeleg.
Grăsana : Tu pur și simplu nu știi asta, da’ eu te cunosc încă din
burtă.
Luiza: Atunci de ce nu v-am mai văzut niciodată până acum?
Grăsana : Deh, fato, câte încă n-ai văzut tu în această viață!
Cu părinții tăi m-am cunoscut când armata sovietică făcea
ordine
în Cehoslovacia. Apoi am fost colegi la Universitate și
mergeam la demonstrațiile de 1 Mai, unde fluturam stegulețe
deasupra capului. Dacă nu ar fi crâcnit pe la colțuri, tatăl tău
ar fi putut face o carieră frumoasă. Așijderea mama ta, dacă
n-ar fi fost așa de fleață și ar fi fost mai docilă. În fine, am
impresia că și tu ai să le pășești pe urme. Eu, însă, n-am să
permit asta și am să intervin.
Luiza: Vi se pare că se mai poate schimba ceva?
Grăsana : Voi încerca. Deși, ce ți-o trebuit ție, fato, să mergi cu
golanii ăia în piață și să vandalizezi clădirea Parlamentului și
Președinției? De ce? De ce ai mers încolo, când ești o puștoaică?
Oare ce rău ți-o făcut ție domnul Voronin? Oare nu
vezi că, de când e el la putere, oamenii primesc pensii și salarii
la timp și mai mari decât înainte? Sau nu-i așa?
Luiza: Nu știu ce să vă spun.
Pe coridor se mai ivesc câțiva polițiști.
Grăsana : De ce nu ieși în fața lor să strigi Jos Voronin! sau
Comunismul la gunoi!, așa cum răgeai acum câteva zile.
Hai, ieși în față ca păduchele și strigă-le că nu-ți place comunismul.
De ce nu ieși și de ce nu zbieri?
Luiza: Nu știu de ce.
Grăsana : Să știi că asta îți vor cere la poliție: să strigi cu toată
gura Jos Voronin! și Comunismul la gunoi! în timp ce ei te vor
bate cu matracele pe spinare. Toate ziarele de opoziție scriu
despre asta. Toți cei care au ieșit de acolo au mărturisit că
polițiștii le cereau să strige Jos Voronin! De exemplu, cei pe
care i-a intervievat Natalia Graur în revista Stare de urgență1
sau personajele pieselor lui Mihai Fusu, Irina Nechit,
Constantin Cheianu şi Dumitru Crudu. Și nimeni nu striga,
da’ eu știu de ce. Pentru că făceau pe ei. E ușor să fii patriot
când nimeni nu-ți pune țeava la tâmplă, nu-i așa?
Luiza: Nu-i adevărat.
Un polițist se apropie de funcționara de la minister.
Polițistul: Doamnă, fata a fost verificată?
Grăsana îi întinde o legitimație roșie.
Polițistul: Am înțeles, doamnă.
Luizei îi tremură picioarele.
Grăsana : Tu tremuri acum, da’ ce-ai fi făcut dacă te-ar fi dus la
poliție?
Polițiștii pleacă, dar apar alții în capătul coridorului, acompaniați
de câțiva profesori.
1 Revista Stare de urgenţă a fost înfiinţată în 2008 de Marius Ianuş,
Vladimir Us, Alexandru Buruiană şi Dumitru Crudu. Au fost publicate 20 de
numere până în decembrie 2009, dintre care ultimele 12, cu sprijinul ICR. În
prezent, Vladimir Us, Andreea Toma şi Dumitru Crudu editează o nouă publicaţie,
Revista La Plic. (n. ed.)
Grăsana : Auzi, Luiza, oare ce?…
Luiza: Știți cum mă cheamă?
Grăsana : Parcă ți-am spus că da, și mai știu și în ce bancă stai și
cu cine: stai în banca a doua de lângă fereastră, alături de
Sandu, după care ți se scurg ochii, fără să știi că el, pe șestache,
se pupă cu Andreea în curte.
Luiza: Cu Andreea? Parcă bănuiam eu ceva.
Grăsana : Mai știu și că Svetlana și Cristina nu prea te înghit de
când ai început să le faci concurență, scriind și tu poezii.
Luiza: Știți și asta?
Grăsana : O știu. Și mai știu că mama ta acum stă trântită pe un
scaun în bucătărie și suge pahar după pahar, înjurându-i pe
comuniști.
Luiza: Minciuni.
Grăsana : Tromboane spui tu, și nu eu, căci, imediat cum s-au
anunțat rezultatele alegerilor, mamei tale i-o intrat un morcov
în fund. De ciudă, s-a pus pe dughit și, de atunci, pilește zi și
noapte, ori nu-i așa?
Luiza: O fi băut ea un pahar sau două, dar nu mai mult.
Grăsana : Un pahar sau două, zici? Tu ce mă iei, drept o fleață? Eu
cred că ea pur și simplu a uscat totul din casă, căutându-i
moțoc tatălui tău, care n-a fost să voteze. De-aia a plecat în
piață, ca să nu se mai ia în gură cu ea.
Luiza: Vă rog, nu mai vorbiți așa despre mama mea.
Grăsana : Dacă nu-ți place, eu pot să mă car.
Luiza: Nu-mi place.
Grăsana : Atunci, adio.
Grăsana vrea să plece, dar Luiza o oprește.
Luiza: Totuși, parcă ați spus că veți interveni pe lângă director.
Grăsana : Da, am zis, și am să intervin, dar să știi că nu-mi voi
schimba mantaua, căci mama ta, scuză-mă că-ți spun asta,
e pur și simplu o alcoolică terminată. Oare nu-ți amintești de
câte ori a găsit-o tatăl tău zăcând în mijlocul drumului?
Luiza: Ba n-a găsit-o niciodată.
Grăsana : Loaze. Apropo, oare știi ce fac profesorii acum în cabinetul
directorului?
Luiza: Nu știu.
Grăsana : Mă așteaptă pe mine ca să aprob lista cu elevii exmatriculați.
Și, în acea listă, din câte știu, e trecut și numele tău.
Apare un profesor.
Profesorul : Doamna Verebniuc, am venit să vă anunț că s-au
adunat toți profesorii.
Grăsana : Vin numaidecât.
Profesorul pleacă.
Grăsana : Fetițo, ai făcut-o fiartă.
Luiza plânge.
Grăsana : Dar vinovată e doar mama ta și nu comunismul, căci
nu Voronin ți-o dat un exemplu foarte prost, făcându-se tufă
în fața ta, ci maică-ta. Și când te gândești că pe timpuri fusese
o profesoară universitară foarte bună. Să știi că nu din cauza
convingerilor ei disidente a fost măturată din universitate, ci
pentru că venea muci la ore. Și acum ce s-a ales de ea, e pur și
simplu o nenorocită de cocoșneață!
Profesorul : Nu veniți, doamnă Verebniuc?
Grăsana : Vin imediat.
Grăsana se întoarce spre Luiza.
Grăsana : În fine, voi trage o dungă peste numele tău, da’ știi de
ce te voi lua în cârcă? Doar pentru tatăl tău, care nu cred că va
putea suporta încă o lovitură, după ce l-au umflat acum câteva
ore chiar din piață.
Luiza: Pe tatăl meu?
Grăsana : Da, pe tatăl tău.
Luiza: A fost arestat?
Grăsana : Da, a fost băgat la hârdău. Poate cu asta ar fi trebuit să
încep.
Luiza: Da’ pentru ce?
Grăsana : Pentru că ieri a aruncat cu pietre în Președinție și
pentru
c-a dat foc portretelor președintelui.
Luiza: Astea sunt minciuni.
Grăsana : Ba nu sunt scorneli, că sunt martori care l-au văzut.
Luiza: Doamne Dumnezeule, da’ tatăl meu nici măcar n-a fost ieri
și alaltăieri sau mai alaltăieri în Chișinău, pentru c-a internat-o
pe bunica în spital, la Ungheni.
Grăsana : Asta să i-o spui lui nea Caisă și nu mie. De altfel, l-am
văzut în dimineaţa asta, imediat după ce a fost băgat la gros.
Ţi-a trimis ceasul ăsta care a stat, ca să-l repari.
Luiza: Şi cum arată tatăl meu?
Grăsana : Părea foarte slăbit, însă se ţine bine.
Luiza: Părea foarte slăbit? Cum putea să slăbească în câteva ore?
Grăsana : Habar n-am cum. Şi vederea a început să-l lase. De
altfel, tristețea lui va fi dublă când va auzi că ai fost exmatriculată
și că maică-ta bea de stinge. Sper ca, din cauza asta,
să nu facă vreun infarct cumva, căci, la vârsta lui, ar fi foarte
nasol, nu-i așa?
Luiza: Mai încape vorbă.
Grăsana : Că, sărmanul, tare sensibilos mai e. Dar ca să nu i se
întâmple nimic rău, chiar acum am să merg întins la director
şi-o să-l conving să nu te dea afară din școală.
Luiza: Eu am să vă aștept.
Grăsana : Nu e nevoie! Mai bine, așteaptă-mă o jumătate de oră
în cafeneaua aia din fața Bibliotecii Naționale.
Luiza: Da’ cum să ies dacă uşa e încuiată?
Grăsana : Mergi fără grijă, am să le spun eu s-o descuie pentru
tine.
Grăsana intră la director.

SCENA 2
Luiza se învârte în fața cafenelei.
Luiza: Visul meu de a mânca o prăjitură în cafeneaua asta e pe
cale să se împlinească. După ore, mă opream de cealaltă parte
a străzii şi-i spionam pe cei care-i deschideau uşa şi-i invidiam.
Oare unde sunt colegele mele ca să mă vadă şi să mă
pizmuiască? Vor fi şocate când vor afla unde am fost azi!
Mâine toată şcoala va vui! Numai mama ar fi bine să nu afle
nimic. Ei n-am să-i spun unde am fost în după-amiaza asta. Şi
totuşi, nici prin cap nu mă taie de ce vrea Grăsana să mă ajute.
Şi de ce anume pe mine, şi nu pe Andreea, să zicem, pentru că
şi colega mea de bancă are mari probleme, doar e închisă la
poliție? Ce, oare n-are altceva de făcut? Pur şi simplu nu
înţeleg
nimic.
Oare să fi fost, într-adevăr, colegă cu mama şi cu tatăl meu?
S-ar putea. Dar de ce n-am auzit de ea până acum? Dumnezeule,
dar oare ce se-ntâmplă cu colegii mei care sunt închiși la
poliție? Oare chiar sunt bătuți?

SCENA 3
Peste o jumătate de oră, în fața cafenelei.
Grăsana : De ce nu intri? Intră!
Luiza: L-ați convins?
Grăsana : Băiete, o prăjitură pentru domnişoara şi o cafea pentru
mine!
Luiza: Eu nu vreau nimic.
Grăsana : Lasă că știu eu că vrei. Da, l-am convins ca, deocamdată,
să nu te exmatriculeze, cu toate că și tu ai fost în piață.
Luiza: Nici nu ştiu cum să să vă mulţumesc.
Grăsana : Ce-o să se mai bucure tatăl tău când va afla. Mâine poți
să te duci liniștită la ore!
Luiza: Doamne, sunt elevă!
Luiza încearcă s-o îmbrăţişeze.
Grăsana : Nu plânge.
Luiza: Vă mulţumesc şi pentru beretă.
Grăsana : Care beretă?
Luiza: Pe care am pierdut-o în piață şi dumneavoastră aţi găsit-o.
Grăsana : Luiza, acum îmi permit să-ți dau un sfat: ocolește piața,
că polițiștii au ordin să tragă.
Luiza: Bineînțeles că așa voi face.
Grăsana : Sper să te ții de cuvânt. Deşi, cine ştie…
Luiza: Cum?
Grăsana : Vreau să-ţi spun că totul depinde doar de tine.
Luiza: Da, sigur că da.
Grăsana : Şi vreau să-ţi mai spun că e cumplit să ajungi jos de tot
după ce te-ai deprins cu binele.
Luiza: Da, doamnă.
Grăsana : Aşa a păţit-o tatăl tău.
Luiza: Ştiu.
Grăsana : Şi mama ta pe timpuri a fost profesoară universitară şi
era chiar foarte bună, iar acum a ajuns o coropcară arțăgoasă.
Luiza: Da, pe timpuri a fost profesoară universitară.
Grăsana : Neşansa ei că era prea clănțoasă. Şi acum tot aşa e?
Luiza: Acum nu prea vorbeşte.
Grăsana : Pentru că acum mai tot timpul e cu damful în nas, nici
măcar nu se mai îngrijește şi umblă într-o rochie șleampătă şi
în nişte pantofi scâlciaţi. Ai de gând să ajungi ca maică-ta?
Luiza: Vă rog, nu mai vorbiți aşa despre mama.
Grăsana : Dar a ajuns rău de tot. Aproape că e o ecologistă. Chiar,
oare când s-a spălat ultima oară cu săpun?
Luiza: Cum vă permiteți să vorbiți așa despre mama mea?
Grăsana : Oricărui om i se poate întâmpla să cadă jos de tot.
Luiza: Eu cred că exagerați în privința mamei mele.
Grăsana : N-o îngroș deloc.
Luiza: Nu înţeleg unde bateţi.
Grăsana : Dacă ai să te porți urât și ai să mai mergi în piață sau ai
să faci vreo altă trăsnaie, gen să depui flori la monumentul
ostaşilor români, o să fii dată afară din școală.
Luiza: Dar parcă am fost reabilitată.
Grăsana : Da, dar temporar. Data viitoare, ține minte bine lucrul
ăsta, eu n-am să mă mai bag în ciorba lor pentru tine.
Luiza: Înțeleg, doamnă.
Grăsana : Cu toate că, dacă te vei purta bine, de ce nu? Să zicem,
dacă îmi vei face un mic serviciu.
Luiza: Ce serviciu?
Grăsana : Ceva cu totul neînsemnat. În schimb, nimeni n-o să-ți
mai caute păduchi în cap. Apropo, știi că polițiștii mai fac
arestări prin oraș?
Luiza: Încă nu s-au liniștit?
Grăsana : Nu. Și, din câte știu eu, o patrulă a poliției stă și în fața
casei tale.
Luiza: În fața casei mele?
Grăsana : Da.
Luiza: Mă așteaptă pe mine?
Grăsana : Nu-i exclus. Eu însă te-aș putea întovărăși acasă, dacă
îmi vei face, firește, un mic serviciu.
Luiza: Ce aşteptaţi de la mine?
Grăsana : Un marafet.
Luiza: Şi totuşi?
Grăsana : Nu-i mare lucru. În schimb, vei ajunge acasă și nu în
beciurile poliției.
Luiza: Vă ascult.
Grăsana : Înțelegi, Luiza, din informațiile pe care le avem noi, pe
20 aprilie urmează să vină în piață și mai multă lume decât
a fost pe 6 sau pe 7 aprilie, ca să ia cu asalt Guvernul și
Televiziunea.
Luiza: Eu n-am auzit nimic despre asta.
Grăsana : Înțelegi, după aceste arestări, oamenilor li s-o urcat
piperul la nas și ei or să facă tot ce pot ca să-l dea pe Voronin
jos din cârcă, adică o să iasă din nou în stradă, dar, de data
asta, cu tot cu cățel și purcel. Noi, însă, vrem să prevenim
această revoltă. Băiete, mai dă-ne câte o prăjitură și o cafea.
Luiza: Dar ce așteptați de la mine?
Grăsana : Am auzit că, pe 20 aprilie, toți studenții și toți elevii vor
fi scoși în piață. Muncitorii și funcționarii vor declanşa o grevă
generală pentru a-l da jos pe Voronin. Dar noi nu putem permite
să se întâmple lucrul ăsta. De aceea, vrem să prevenim
revolta. De fapt, ce aștept de la tine: să ne întâlnim din când în
când și să mă informezi despre ce vor să întreprindă colegii
tăi pe 20 aprilie. În afară de asta, aș vrea să-mi mai povesteşti
ce spun colegii tăi despre domnul președinte, ce vă zic profesorii
în timpul orelor și ce crede directorul despre Chirtoacă și
Filat, ce zic colegii și colegele tale despre unirea cu România
şi, în sfârșit, despre ce vorbesc părinții lor.
Luiza: Dar dumneavoastră ştiţi şi aşa foarte bine ce se întâmplă în
școală și în clasa noastră.
Grăsana : Nu ştiu eu chiar totul.
Luiza: Ce aţi vrea să mai ştiţi?
Grăsana : Şi alte lucruri.
Luiza: Anume?
Grăsana : Astea pe care ți le-am enumerat. Dar, în special, ce vor
să întreprindă colegii tăi pe 20 aprilie. Să zicem, Andreea?
Luiza: Da’ pe Andreea au închis-o doar!
Grăsana : Bine, n-or s-o țină acolo o veșnicie. Într-o bună zi o să-i
dea drumul și cred că asta se va întîmpla până pe 20 aprilie.
Luiza: Credeți că o să mai aibă ea chef să iasă în piață după ce
a fost arestată?
Grăsana : În fine, asta aș vrea eu să știu: sunt oameni din școala
voastră care se pregătesc să iasă în piață pe 20 aprilie sau nu?
Și dacă sunt, cine sunt ăia?
Luiza: Eu nu cunosc pe nimeni.
Grăsana : Da, dar ai putea să te interesezi…
Luiza: Totuşi, de ce vă interesează anume clasa noastră?
Grăsana : Pur şi simplu mă gândeam că atunci când o să ne
întâlnim
la o îngheţată sau la un suc, să avem şi noi despre ce
povesti.
Luiza: Colegii mei sunt însă aşa de neinteresanţi.
Grăsana : Doar la prima vedere.
Luiza: Îi cunoaşteţi?
Grăsana : Nu, dar aş vrea să-i cunosc. În felul ăsta, l-ai putea ajuta
pe tatăl tău să iasă mai repede de la mititica şi să se întoarcă
acasă.
Luiza: Adică, în ce fel?
Grăsana : În felul ăsta. Sau nu vrei să-ţi ajuţi tatăl?
Luiza: Vreau, dar …
Grăsana : Bine, dacă nu vrei să faci nimic pentru tatăl tău…
Luiza: Asta ar însemna să-mi pândesc colegii?
Grăsana : Ei, nici chiar aşa.
Luiza: Şi cum se cheamă asta?
Grăsana : Un mod de a-ţi ajuta tatăl ajuns la strâmtoare să se
întoarcă mai repede acasă. Și de a-ți sluji Patria.
Luiza: Eu nu am să-mi urmăresc niciodată colegii.
Grăsana : De ce foloseşti expresii aşa de dure? Nu despre asta
e vorba.
Luiza: Eu n-am să torn pe nimeni.
Grăsana : Cum ai spus?
Luiza: Am zis că n-am să-mi torn colegii.
Grăsana : De unde oare știi asemenea expresii la vârsta ta! Cine
te-a învățat cuvântul turnător: mama ta?
Luiza: Nu.
Grăsana : Anume pentru cuvinte ca astea nu mai e profesoară
universitară. Și de ce i-o fi trebuit ei să meargă contra lui
Voronin și contra moldovenismului? Oare nu putea și ea să
mai închidă uneori ochii? Acum ar fi fost pe val, dar așa…
Cred că mama ta ți-a inoculat această ură față de comuniști.
Luiza: Ea niciodată nu vorbea despre lucrurile astea când eram şi
eu de faţă.
Grăsana : Niciodată?
Luiza: Da, închipuiţi-vă că niciodată.
Grăsana : Da’ mama ta, când se face praf, ce zice?
Luiza: Vă rog, nu mai faceți din țânțar armăsar.
Grăsana : Deci, nu vrei?
Luiza: Nu, nu vreau.
Grăsana : Bine. Atunci eu am să plec. La revedere. O să vedem ce
ai să ciripești după ce te vor închide și pe tine la poliție.
Luiza: Înseamnă că-i adevărat că poliția mă așteaptă în fața casei?
Grăsana : Da, văd că ești o fată dezghețată.
Luiza: Şi chiar o să mă închidă și pe mine?
Grăsana : Cred că da.
Luiza: Şi eu ce să fac acum?
Grăsana : Nu ştiu. Asta e deja problema ta.
Luiza: Bine, da’ eu sunt abia în clasa a șasea.
Grăsana : Pe cine mai interesează în ce clasă ești tu? Când i-au
arestat pe colegii tăi, oare le-au cerut certificatele de naștere?
Luiza: Şi pe dumneavoastră vă lasă rece faptul că niște copii au
fost arestați?
Grăsana : Da, pentru că am şi eu treburile mele.
Luiza: Acum înţeleg de ce m-aţi ajutat.
Grăsana : Bănuiam eu că eşti o fetiţă deşteaptă.
Luiza: Iar eu credeam că mai sunt şi oameni buni pe lumea asta,
care îţi întind mâna când pur şi simplu ţi-e greu, fără a-ţi cere
nimic în schimb.
Grăsana : Asemenea oameni nu mai sunt demult în ziua de astăzi,
draga mea. Pur şi simplu nu mai sunt, iar dacă stau să mă gândesc
mai bine, nici n-au fost vreodată, cum ar zice un poet
american şi… unul sovietic. Nimic în lumea asta nu ţi se dă pe
gratis şi pentru ochi frumoşi. Pentru toate trebuie să plăteşti.
Luiza: Şi asta e plata care mi se cere mie?
Grăsana : Da.
Luiza: Atunci mai bine să mă închidă la poliție.
Grăsana : Cum vrei. În cazul ăsta, eu am plecat.
Luiza: Staţi un pic.
Grăsana : Un pic mai pot să stau.
Luiza: Şi ce ar trebui să fac?
Grăsana : Să-mi povesteşti ce vor să facă pe 20 aprilie colegii tăi.
Să-mi spui dacă vor să se mai întoarcă sau nu în piață.
Luiza: Doar atât?
Grăsana : Da.
Luiza: Şi nimic mai mult?
Grăsana : Şi, uneori, ce mai zice mama ta.
Luiza: Şi mama?
Grăsana : Uneori.
Luiza: Mama mea tace tot timpul.
Luiza se gândeşte.
Da’ despre discuția asta s-ar putea să aibă o părere.
Grăsana : Da, s-ar putea, când o să te viziteze în beciurile poliției.
Căci în altă parte nu cred că va fi posibil. Sau nu-i așa?
Luiza: Nu pot face aşa ceva.
Grăsana : Vreau să te întreb şi eu un lucru. Tu ţii la tatăl tău? Mâine
îi fac o vizită. Ai vrea să-l vezi?
Luiza: Sigur că da.
Grăsana : Dar cum dracului ai să-l vezi, dacă o să fii și tu închisă?
Luiza: Îmi pare rău. Dar nu pot face asta. Şi de ce, mă rog, mergeți
să-l vizitați pe tatăl meu?
Grăsana : Cum să-ți spun, pentru că, de fapt, el e prima mea dragoste
și dacă n-ar fi fost cățeaua de maică-ta, acum am fi
împreună. Dar eu încă mai sper că o să-și bage mințile în cap
și o să-i facă vânt, ca să se întoarcă la mine.
Luiza: Da’ dacă-i așa cum spuneți dumneavoastră, atunci de ce
nu-l ajutați să iasă din pușcărie?
Grăsana : Eu vreau să-l ajut, de-aia îl voi şi vizita zilnic. Chiar mai
des decât mama ta.
Luiza: Și, care-i rezultatul?
Grăsana : Înțelegi, el nu vrea să-și schimbe opiniile despre partidul
comuniștilor. E destul să zică da, ăștia sunt buni şi-o să-i
dea drumul, dar el nu vrea.
Luiza: Deci de asta îl vizitați pe tatăl meu, şi nu pentru că îl mai
iubiți și acum?
Grăsana : Eu îl mai iubesc și acum, dar nici minuni nu pot face.
Luiza vrea să plece, dar Grăsana o oprește.
Grăsana : Apropo, știi ce fac polițiștii ăia în stație?
Luiza: Nu.
Grăsana : Caută tineri sau copii care au fost în piață! E destul să le
fac un semn ca să te salte și pe tine.
Luiza: Și veți face asta?
Grăsana : De ce nu?
Luiza: Dar eu sunt doar un copil.
Grăsana : Cine se mai uită astăzi la lucrul ăsta! Ei, ce zici, să le fac
un semn sau?…
Luiza: Aha, iată pentru cine lucrați dumneavoastră! Acum îmi dau
seama. Și încă mai pretindeți că îl iubiți pe tatăl meu.
Grăsana se ridică în picioare.
Grăsana : Domnilor polițiști!
Luiza începe să plângă.
Luiza: Doamnă, poate nu trebuie…
Grăsana : Da, Luiza, poate nu trebuie… dacă… vom ajunge la
vreo înțelegere.
Din stație sunt ridicați câțiva tineri și băgați în dubă.
Grăsana : În duba aia poți fi băgată și tu. Sper că-ți dai seama de
asta.
Luiza: Da, îmi dau seama. Şi chiar a slăbit foarte tare tatăl meu?
Grăsana : Da, foarte tare. Arată foarte rău. Săracul. I-am dus un
kilogram de portocale, că știu că-i plac foarte tare.
Luiza: Și le-a mâncat?
Grăsana : Nici nu s-a atins de ele. Suferă că mama ta bea și că pe
tine vor să te dea afară de la şcoală… Cum oare poate s-o
iubească pe alcoolica aia, chiar nu înțeleg…
Luiza: Da’ de unde ştie?
Grăsana : Nu ştiu de unde.
Luiza plânge din nou.
Şi când te gândești că i-ar putea da un picior în fund! Oricum,
chiar și dacă nu se va întâmpla asta, eu aș vrea foarte tare să-i
dea drumul. E destul să spună un singur cuvânt de bine despre
Voronin și va fi eliberat imediat. Ai vrea să fie eliberat tatăl tău?
Luiza: Bineînţeles că aş vrea.
Grăsana : Și eu aș vrea foarte tare, chiar și dacă după aia s-ar
întoarce la mama ta și nu la mine. Nu asta e important. Important
e să fie liber. Sau poate că nu-i așa?
Luiza: Sigur că aşa e.
Grăsana : Mâine, când am să-l văd pe tatăl tău, am să-i spun că
nu te-au dat afară din școală, că nu te-au arestat şi nici nu
te-au trecut prin coridorul morții, iar el o să se bucure foarte
tare. Doamne, așa de tare îmi place când se bucură! Parcă-i un
copil. Apropo, noi am fost colegi de clasă încă dintr-a întâia și
dacă nu-i apărea în cale nenorocita aia de maică-ta, cine știe,
poate acum am fi tot împreună.
Luiza: Dumnezeule! Nu l-am mai văzut de aseară. Abia aştept
să-l văd.
Grăsana : Dacă ai să te porți frumos, ai să-l vezi degrabă. Dar
pentru
asta va trebui să ajungem la o înţelegere.
Luiza: Iarăși?!
Grăsana: Fato, pentru ce îmi răcesc eu gura de pomană? Gata,
am plecat. Merg la Cahul la o lansare a cărții lui Grigore Vieru,
care a fost un foarte bun prieten de-al meu.
Luiza: Şi tatăl meu îl ştia pe Grigore Vieru.
Grăsana : Ştiu.
Luiza: A fost de câteva ori pe la noi pe acasă.
Grăsana : Eu am plecat.
Câțiva polițiști dau buzna în cafenea și îi legitimează pe clienți.
Luiza: Mai staţi un pic… măcar până pleacă polițiștii.
Grăsana : Ba nu, Luiza, descurcă-te cum știi.
Un tânăr care purta un tricou pe care scrie „Basarabia, pământ
românesc“ este îmbrâncit afară.
Luiza: Vă rog, nu plecați.
Luiza iese după Grăsană.
Grăsana : De ce te ții tinichea de mine? Eu, oricum, merg spre
Cahul.
În faţa cafenelei, Grăsana vrea să se urce într-o mașină, dar
Luiza o apucă de mână. Un polițist care trece pe alături se
întoarce spre ele.
Polițistul: Pe fata asta mi se pare că am văzut-o în piață. Domnișoară,
ia urmați-mă la secție.
Grăsana : Haide, haide.
Scoate o legitimație și i-o întinde. Poliţistul pocnește din călcâie
şi își duce mâna la tâmplă, apoi se îndepărtează în fugă.
Luiza: Nici nu știu cum să vă mulțumesc. Doamnă, dar oare chiar
nu ați putea să mă aruncați până acasă?
Grăsana : Aș putea, dacă…
Luiza: Dacă ce?
Grăsana : Dacă ai să-mi spui ce au de gând să facă colegii tăi pe
20 aprilie. Nu-ţi ceri mare lucru. Un fleac. Şi nimeni n-o să ştie
că tu mi-ai spus asta.
Luiza stă pe gânduri.
Luiza: Nimeni?
Grăsana : Nu, nimeni.
Luiza: Nu ştiu ce să fac.
Grăsana : Gata, eu nu mai am timp. Am plecat.
Luiza: Mai staţi un pic.
Grăsana : Nu, mai mult nu pot sta.
Luiza: Nu voi face niciodată aşa ceva.
Grăsana : Atunci eu am plecat. Nu vreau să-mi pierd timpul cu
tine. La revedere, Luiza! Nu e exclus să te izbești de vreun
polițist tăinuit sub tejghea, dar poate că deja s-au cărat și vei
ajunge acasă vie și nevătămată, unde mama ta te aşteaptă cu
nerăbdare ca să te trimită după o sticlă de vodcă, că nu mai
are ce bea. Du-te şi-i cumpără! Şi totuși, cred că polițiștii vor
pune mâna pe tine înainte ca maică-ta să te roage treaba asta.
În fine, am plecat.
Luiza: Aşteptaţi un pic!
Grăsana : Da…
Luiza: Vreau să vă mai întreb ceva.
Grăsana : Te ascult.
Luiza: Şi o să mă luaţi şi pe mine să-l văd pe tata?
Grăsana : Da.
Luiza: Sigur?
Grăsana : Da.
Luiza: Nu minţiţi?
Grăsana : Eu am plecat. O să trec mâine să te vizitez în beciurile
poliției.
Luiza: Da.
Grăsana : Ce, da?
Luiza: Da.
Grăsana : Consimţi?
Luiza: Da.
Grăsana o împinge pe Luiza în maşină, apoi urcă şi ea. Îi face
semn şoferului să pornească.
Grăsana : Fetiţo, nu plânge. Te rog, nu plânge. Nu are niciun
rost să-ţi faci inimă rea. Calmează-te, fetiţo! Crezi că mie
nu-mi e milă de tine, da’ n-am ce face. Crezi că am făcut-o de
bună voie? Te rog, nu plânge. Și eu tot așa mi-am început
cariera. Hai, urcă în mașină.
Luiza: Acum vreau să vă rog să vă înfundați gura!
Grăsana : Degeaba plângi, fetiţo, fiindcă nimeni n-o să afle niciodată
nimic. Nimeni. Niciodată. Iar tatălui tău degrabă îi vor da
drumul, şi o să se întoarcă acasă şi o să-i apară cărţile de poezii,
iar tu vei termina şcoala şi vei avea un mare viitor în faţă, eu
am să te ajut să te aranjezi la televiziune, vei fi prezentatoare
de ştiri, şi o să mergi şi în România, de câte ori o să vrei tu. Nu
plânge, fetiţo, fiindcă nimeni n-o să afle niciodată nimic!
Nimeni şi niciodată. Nimic. Iar tu, după ce vei termina şcoala,
vei lucra la televiziune. Vrei să lucrezi la televiziune?
Luiza: Da.
Grăsana o îmbrățișează și oprește mașina. Coboară, o ia de
mână și trec printr-un filtru de polițiști.
Grăsana : Fata e cu mine și n-a fost în piață!
Un polițist: Sigur?
Grăsana îi întinde legitimația.
Grăsana : Da, sigur.
Polițistul: Sărut mâinile, doamnă! Poftim, intrați.
Polițistul le deschide slugarnic ușa. Cele două femei intră în bloc.
Se opresc abia în fața ușii Luizei.
Grăsana : Eu te voi ajuta să lucrezi la televiziune, unde vei avea
o emisiune a ta. Iar până atunci, vei avea numai note mari la
şcoală. Îţi promit eu. Nimeni, Luiza, n-o să-ţi mai pună piedici!
Profesorii o să înceapă să te iubească, iar de înţelegerea
noastră
nimeni n-o să ştie nimic. Nimeni şi niciodată.
Grăsana pleacă şi Luiza rămâne singură.
Luiza: După ce a plecat grăsana şi am rămas singură, am plâns ca
o proastă, pentru că ştiam că nimeni din lumea asta nu mă
mai poate ajuta. Un puternic sentiment de amărăciune mi-a
cuprins tot corpul. Parcă nu mai eram eu. Aveam dureri în gât,
iar faţa îmi devenise roşie şi îmi ardea. Obrajii mi se acoperiseră
de pete de parcă ar fi dat peste mine vărsatul de vânt.
Dar ştiam foarte bine că nu mă îmbolnăvisem,
cu toate că mă
supusesem rugăminţii mamei de a mă vârî în pat. Totuşi,
m-am împotrivit să cheme un doctor. Mă simţeam ca atunci
când pierzi un pariu sau eşti înfrânt la o partidă
de tenis de
cineva cu mult mai slab decât tine. Mă simţeam zdrobită şi
distrusă ca şi cum cineva m-ar fi deposedat de o sumă uriaşă
de bani sau m-ar fi scuipat în faţă, în plină stradă. Dar şi mai
groaznic era că nu mai puteam schimba nimic, iar toate
reproşurile
pe care mi le făceam îmi adânceau şi mai mult
suferinţa. Nu puteam înţelege cum m-a înduplecat grăsana
să-mi pândesc colegii şi de ce am acceptat să intru în cârdăşie
cu ea. Mă simţeam ca o cârpă de şters podeaua. Mi-am băgat
capul în pernă şi am plâns toată seara, iar pe mama mă feream
s-o privesc. Dar şi mai dezolată am fost când am înţeles că nu
există oameni de treabă pe lumea asta, care să-ţi facă un bine
aşa, pur şi simplu, fără să-ţi pretindă ceva în schimb.
Aşadar, devenisem turnătoare, fără să-mi doresc asta.
La un moment dat, m-am luminat, pentru că am găsit soluţia
salvatoare: nu am să-i spun nimic Grăsanei nici despre colegii
mei, nici despre mama sau profesorii mei. Am simţit că mi-am
revenit pe loc. M-am însănătoşit într-o clipă şi petele mi-au
dispărut de pe faţă, şi nici febră nu mai aveam. M-a copleşit
o bucurie secretă. O voi fenta. O voi îmbrobodi. Am s-o duc
de nas. N-am să-i spun nimic şi n-am să torn pe nimeni, orice
mi-ar spune şi mi-ar face Grăsana. În schimb, am să-l vizitez
pe tata, pe care nu l-am mai văzut de trei zile.
La școală, am uitat de Grăsană. Mă bucuram pur şi simplu că
eram elevă, că nu mă închiseseră și pe mine în beciurile friguroase
ale poliției. Da, colegii mei au fost eliberați, dar aceștia
parcă erau alți oameni. Ori de cîte ori mă apropiam de ei, mă
ocoleau și nu vorbeau cu nimeni despre ceea ce li se întâmplase
acolo. Doar cicatricele de pe față spuneau mai multe
decât ar fi vrut ei să se știe.

SCENA 4
La şcoală. Pe coridor, în faţa toaletei. Apar Svetlana și Andreea.
Svetlana : Aţi auzit că pe Sandu l-a păpat gaia?
Luiza: Nu, n-am auzit nimic.
Svetlana : Vor să-l dea afară din şcoală.
Luiza: Pentru ce?
Svetlana : Pentru că cică ar fi încercat să-și convingă colegii să
iasă în piață pe 20 aprilie.
Cristina: Da’ cum au aflat?
Svetlana : Nu ştiu, dar au aflat.
Cristina: Mai încet, să nu ne audă proful de bio, care a intrat în
toaletă.
Luiza: Iarăşi n-a închis uşa?
Cristina: Iarăşi.
Svetlana : Doar ne-a văzut că stăm în faţa toaletei, de ce n-a
închis-o?!
Luiza: Ne-a văzut, dar nu-i pasă.
Cristina: Tipul ăsta niciodată nu închide uşa când intră să se pişe,
chiar dacă holul e plin de eleve.
Luiza: Mai ales atunci când sunt eleve n-o închide.
Svetlana : Dă-l dracului de dobitoc!
Luiza: De unde ştiau ei că Sandu îi îndemna pe colegi să iasă
în piață? Eu, de exemplu, nici cu spatele nu știam despre
intenția
lui.
Cristina: Nici eu.
Svetlana : Și nici eu.
Andrea: Eu cu atât mai puţin.
Luiza: Atunci de unde oare ar fi putut afla?
Cristina: Ce beretă frumoasă ai!
Luiza: Mi-a cumpărat-o mama.
Cristina: Dă-mi-o şi mie s-o port un pic.
Luiza: Ia-o.
Paula : Iarăşi n-a tras apa după el.
Cristina: Tipul ăsta crede că dacă a intrat în partidul comunist, nu
mai trebuie să tragă apa după el.
Luiza: Cum oare or fi aflat că Sandu încerca să ne convingă să
ieșim în piață pe 20 aprilie, dacă Sandu nouă nu ne-a spus
nimic despre asta? Dar poate avea de gând să ne spună? Cum
oare o fi aflat directorul?
Cristina: Directorul ştie totul despre noi: unde mergem, cu cine
ne întâlnim, ce cărți citim, când am fost ultima oară în piață,
ce gândim despre unirea cu România.
Svetlana : De unde?
Paula : Probabil că e cineva în clasă care ne pârăşte, aşa mi-a spus
tatăl meu.
Luiza: Cine ar putea fi?
Svetlana : Nu mă duce mintea.
Cristina: Fetelor, spre noi vine Sandu. Să ne împrăştiem ca să nu
ne vadă directorul că stăm de vorbă cu el şi să ne socoată
părtaşele lui, aşa mi-a spus tatăl meu să facem.
Luiza: Directorul nu-i aici.
Cristina: Aparent nu e.
Fetele dispar. Rămâne doar Luiza.
Sandu: Unde au plecat?
Luiza: Afară, în curte.
Sandu: Afară, în curte?
Luiza: Da.
Sandu: Probabil se tem să nu le vadă directorul că vorbesc cu
mine.
Luiza: Crezi?
Sandu: Sunt sigur. Da’ tu de ce n-ai plecat?
Luiza: Nu ştiu de ce. Şi chiar o să te dea afară?
Sandu: Mă mut eu de bunăvoie la o altă şcoală. La o şcoală de
meserii.
Luiza: Îmi pare foarte rău că n-o să mai fim colegi.
Sandu: Mersi. Mersi că măcar tu nu mă eviţi, aşa cum fac celelalte
fete. La revedere.
Luiza se apropie, îl sărută pe obraz şi fuge.
Luiza: La revedere.
Pe urmă, Luiza, singură. Dă drumul la robinet şi se spală pe
mâini.
Luiza: Abia după ce-au plecat fetele, apoi şi Sandu, am înţeles că
în clasa noastră mai era o turnătoare. Despre Sandu eu nu
i-am zis nimic Grăsanei, pentru că habar n-aveam despre
această intenție a sa și, în genere, după ce m-a condus atunci
acasă, m-am mai întâlnit o singură dată cu ea şi n-am vorbit
decât despre tatăl meu, pe care ea îl vizitează zilnic. Despre
Sandu n-am vorbit deloc. Am discutat doar despre tatăl meu,
dar Grăsana era sceptică în privința eliberării lui, pentru că el
nu voia să renunțe la opiniile sale despre comuniști. Și Grăsana
nu-l înțelegea, căci ea considera că partidul comuniștilor va
rămâne mult și bine la putere, și atunci de ce dracului să
putrezești în pușcărie: în numele cărui ideal?
După care, mi-a vorbit non-stop despre cât de tare îl iubește
pe tatăl meu, iar când m-a întrebat ce au de gând să facă
colegii
mei pe 20 aprilie, i-am zis că nimic. Și ea n-a mai insistat.
Și a revenit la tatăl meu.
I ar asta înseamnă că altcineva l-a turnat pe Sandu. Înseamnă
că în clasa noastră mai e un turnător. Dar oare cine?
Din păcate, pe 20 aprilie niciun coleg de-al meu n-a mai ieșit
în piață. A fost foarte puțină lume, iar eu mă ascunsesem
într-o pizzerie și mă uitam cu invidie la oamenii care ieșiseră
și strigau: Jos Voronin! Trebuie să recunosc că eu nu aveam
acest curaj.
Dintre toți colegii mei, doar Sandu scanda în piață, dar el era
deja elev la o altă şcoală. O, cât de tare aș fi vrut atunci să
țâșnesc din pizzerie și să-l pup pe obraz, după care… să mă
întorc înapoi.

SCENA 5
Grăsana şi Luiza, la o masă din cafenea.
Grăsana : Apropo, astăzi am fost și l-am văzut pe tatăl tău și parcă
arăta un pic mai bine. Însă ceea ce-l bucură pe el mă întristează
pe mine: faptul că ai noștri n-au putut găsi un deputat
care să voteze președintele, ceea ce înseamnă că peste două
luni vom avea noi alegeri. Dar taică-tău e un inconștient incorigibil.
El nu-și poate da seama că se bucură degeaba, pentru
că tot ai noștri vor câștiga și peste două luni, iar atunci vor avea
o majoritate covârșitoare. Oricum, îmi făcea mare plăcere să-l
văd zâmbind. Apropo, mi s-a plâns că voi nu-l vizitați.
Luiza: Noi am fost, dar nu ne-au lăsat să trecem.
Grăsana : Nu cred.
Luiza: Pe bune.
Grăsana : Ei, povești de adormit copiii.
Luiza: Nu mai spuneţi! Eu merg o dată la trei zile, iar mama chiar
mai des, dar în ultima jumătate de lună nu ne-au lăsat nici
măcar o singură dată să trecem pe la el, că cică ar fi fost bolnav.
Grăsana : Astea-s poveștile mamei tale. O știu eu bine. Ei îi place
să fabuleze. Așa e ea. Nu l-a iubit cu adevărat niciodată.
Niciodată. Oricum, știu că azi e ziua ta de naștere: acest
șampon e pentru tine. Îl las pe masă, iar tu faci ce vrei cu acest
şampon. Acum am să plec.
Luiza: Ce să-i spun mamei când mă va întreba de unde am şamponul?
Grăsana : Să-i spui că ţi l-au dat drept premiu la şcoală pentru că
înveţi bine.
Luiza: Şi o să mă creadă?
Grăsana : Sigur. Eşti o fetiţă tare deşteaptă şi ai un mare viitor în
faţă. Sunt sigură că vei ajunge cândva să lucrezi la televiziune
şi că vei fi o jurnalistă cunoscută.
Luiza: N-o să iau şamponul.
Grăsana : Faci ce vrei. Oricum, îmi pare tare rău pentru tatăl tău.
Atâta o iubește pe mama ta, da’ ea nici măcar nu merge să-l
viziteze.
Luiza: Parcă v-am spus că a fost.
Grăsana : A fost pe dracu’. De altfel, oare de ce prostu’ nu înțelege
odată că doar de el depinde când va ieși din pușcărie? Ce-l
costă să zică: da, îmi place politica domnului Voronin. În
schimb, va fi liber. Vreau să-ți mai spun ceva: de când e la
bulău, niciun democrat nu i-a călcat pragul.
Luiza: Pentru că nu le-au dat voie.
Grăsana : Luiza, nu umbla cu cioace. Astăzi am să mai merg
o dată să-l văd.
Luiza: Doamna Nelly, vreau să vă întreb şi eu ceva: de ce nu vă
ţineţi promisiunea?
Grăsana : Ce promisiune?
Luiza: Parcă mi-aţi promis că directorul mă va lăsa în pace, dar el
e și mai dur față de mine și îmi cere să mă mut la o altă școală.
Doar mi-ați promis!
Grăsana : Şi tu m-ai crezut?
Luiza: Bineînţeles.
Grăsana : Tare naivă mai eşti, fetiţo. Am glumit. Doamne, ce prostuţă
mai eşti. Da’ cum să se poarte directorul frumos cu tine,
când tu ai aruncat colecția ziarului Comunistul în budă și ai
dat foc portretelor lui Voronin!
Luiza: Nu am făcut eu treaba asta.
Grăsana : Lasă că știu eu mai bine.
Luiza: Astea sunt bârfe.
Grăsana : Tu ai noroc că-l iubesc pe tatăl tău, altfel ai fi zburat de
mult din școală. Dar faptul că-l iubesc nu mă oprește să-ți
amintesc că noi am avut o înțelegere: ca tu să-mi povestești
din când în când ce mai gândesc și ce mai fac colegii tăi sau
părinții lor, dintre care unii sunt mari boși în partidele de
opoziție. Dar tu nu-mi zici nimic. Adică nici tu nu te ții de
cuvînt, și eu nu înțeleg de ce.
Luiza: Nu v-am spus nimic, pentru că nu s-a întâmplat nimic.
Grăsana : Săptămâna viitoare va fi ziua de naștere a Paulei, care
vă invită pe toți la ea acasă, unde vor fi și unii dintre părinții
colegelor și colegilor tăi. Iată, vreau să-mi povestești tot ce
o să se vorbească la acel chef despre alegerile de la sfârșitul
lui iulie.
Grăsana pleacă. Luiza rămâne singură.
Luiza: Mă uitam la şamponul de pe masă şi nu ştiam ce să fac: să-l
iau sau nu. L-am aruncat la coşul de gunoi, apoi l-am scos de
acolo şi l-am băgat în geantă, apoi iarăşi l-am aruncat şi pe
urmă iarăşi l-am băgat în geantă. Până la urmă, l-am luat.
Grăsana mi-a dăruit un şampon franțuzesc. Nu-mi venea să
cred! Şi iarăşi eram foarte fericită şi din nou am uitat ce mi-a
cerut Grăsana. Bucuria că aveam în geantă un tub nou de
şampon era mai puternică decât tristeţea de a şti că Grăsana
m-a strâns ca într-un clește. Dar m-am hotărât ca nici de data
asta să nu-i spun nimic.
În bucătărie mi-am încălzit o găleată cu apă pe reşou şi pe
urmă am vărsat-o în baie şi m-am spălat cu şampon franțuzesc,
fără ca mama să ştie ce fac. După ce m-am spălat, am
aruncat restul cutiei în budă.
Ceasul tatei oricum nu l-am putut repara.

SCENA 6
Apartamentul Luizei. Sună cineva la uşă.
Luiza (cu un prosop pe cap): Tu, aici? Cum m-ai găsit? Scuze, tocmai
m-am spălat pe cap.
Sandu: Mi-a spus Paula unde stai. Ce frumos mai miroşi! Ce
şampon
ai folosit?
Luiza: Unul franțuzesc. Intră.
Sandu: Nu, n-am să intru. Am venit să-ţi spun că…
Luiza: Vrei să mergem în oraş?
Sandu: Nu. Nu pot veni, pentru că acum viaţa noastră s-a
schimbat
foarte tare. Pe tata l-au dat afară de la editură,
i-au luat maşina şi… vila.
Luiza: Am aflat. Dar de ce?
Sandu: Pentru că n-a vrut să treacă de partea lui Voronin. Şi acum
vindem flori în piaţa de lângă gară. Nu pot veni, pentru că
astă-seară e rândul meu să vând flori.
Luiza: Am să vin să cumpăr flori de la tine.
Sandu: Te rog, numai asta să n-o faci.
Luiza: Bine, dacă nu vrei, nu vin.
Sandu: Oricum, o să plecăm de aici degrabă. Ne pregătim să
plecăm
din ţară, dar nu ştiu încă unde.
Luiza: Şi când veţi pleca?
Sandu: S-ar putea să fie săptămâna viitoare.
Luiza: Îmi pare rău că ai să pleci.
Sandu: Am venit să-ţi fac un cadou. E o casetă cu muzică rock.
Vreau să ai o amintire de la mine. Sunt Sarmalele reci. Ai mai
ascultat până acum Sarmalele reci?
Luiza: Nu. Niciodată.
Sandu îi dă caseta.
Sandu: Acum ai să asculţi?
Luiza: Da, am să ascult.
Sandu: Când voi fi mare, vreau să mă fac şi eu cântăreţ rock. Acum
am plecat. Te rog, ascultă caseta asta, iar într-o bună zi, am să
te caut. Pe curând, Luiza!
Sandu o pupă pe obraz şi fuge. Luiza rămâne singură pe scară.


SCENA 7
Acasă, la Luiza.
Mama : Am fost la Televiziune, dar n-au vrut să mă ia, zicându-mi
că nu cred că m-aş putea descurca. E mâna lor.
Luiza: A cui, a lor, mamă?
Mama : A lor, Luiza. E lucrătura lor, a comuniștilor. La început, m-au
alungat de la universitate, apoi de la librărie, apoi nu m-au
primit la televiziune, deşi şi asta ar fi fost umilitor pentru mine.
Ei pur și simplu vor să mă bage sub covată, asta vor.
Luiza: Şi cei de la ambasadă ce zic?
Mama : Nu vor să ne dea viza.
Luiza: Înseamnă că nu putem pleca.
Mama : Nu.
Luiza: Şi de ce?
Mama : E mâna lor şi aici, Luiza.
Luiza: Poate că e mai bine că nu ne-au dat viza, ca să nu fi plecat
fără tata?
Mama : L-am fi anunţat cumva după aia.
Luiza: Cum?
Mama : Nu ştiu cum. Cumva.
Mama îşi toarnă un pahar cu vin. Îl bea.
Nu ştiu ce să mai fac. De unde să mai facem rost de bani, dacă
nimeni nu vrea să mă angajeze? E evident că ei mă sapă.
Îşi mai toarnă un pahar cu vin.
Ș i ce vor? Să merg la ei, să le cad în genunchi şi să-i rog să mă
ajute? Asta vor. Să vin și să le spun: dați-mi ceva să mănânc și
am să trăncănesc tot ce o să-mi cereți! O să-i înnegresc pe toți
care nu sunt cu voi. O să le caut bube în cap lui Filat, lui
Chirtoacă, lui Ghimpu și tuturor celor care gândesc altfel, doar
angajați-mă și pe mine undeva. Ce faci, Luiza, dormi? Vino
imediat încoace!
Luiza: Nu, nu dorm. Mă gândeam că sunt aproape două săptămâni
de când n-am mai fost la pușcărie la tata. Hai să mergem
mâine!
Mama : Eu nu mă pot duce în starea asta.
Luiza: Mamă, da’ nu l-am mai văzut de două săptămâni!
Mama : Bine, o să mergem.
Luiza: Mamă, și te rog, nu mai bea atâta, căci nu cred că sunt
comuniștii de vină că nu te mai poţi ţine pe picioare.
Mama : Firește că ei, da’ cine altcineva?
Luiza: Cum ai ajuns în halul ăsta, mamă? Cât mai poţi bea?! Cât?!
Mama : Da’ ce mai poți face altceva în ţara asta nenorocită, unde
Voronin e la putere? Ce?
Luiza: Mai încet, să nu ne audă vecinii.
Mama : Mi se rupe de vecini.
Luiza: Şi astăzi, mamă, de ce-ai băut?
Mama : Pentru că m-am uitat la „Moldova 1“ și mi-a venit să borăsc
când am văzut cum îl periau pe Voronin.
Luiza: Și de asta trebuia să bei, mamă?
Mama : Da, de asta. Pentru că tu nu vezi ce se întâmplă în jur? Ne
înjură la toate posturile de televiziune și de radio și de ce,
doar pentru că suntem români? Noi suntem cel mai mare
pericol pentru acest stat, noi, românii.
Luiza: Repet, mamă, ăsta nu e un motiv să bei. Mai bine ți-ai găsi
un serviciu, că banii pe care ni i-a lăsat tata s-au terminat. Din
ce vom trăi acum?
Mama : O să vedem. Nu ți-am spus că am fost la televiziune și n-au
vrut să mă ia? Cu opiniile mele, cine o să mă angajeze?..
Luiza: Sau poate pentru că bei?
Mama : În timpul serviciului n-am băut niciodată.
Luiza: Dar atunci, mamă, de ce nimeni nu mai vrea să te angajeze?
Mama : Pentru că am alte opinii despre comuniști, pe care nu mi
le-am schimbat de când ăştia au revenit la putere, așa cum au
făcut mulți dintre colegii mei.
Luiza: De unde însă ar putea să știe ei ce opinii ai dacă nu te vezi
cu nimeni?
Mama : Nu ştiu de unde. Poate că stau pitiți pe după ușă ca să audă
despre ce vorbim noi?
Femeia deschide rapid ușa, dar nici țipenie în partea cealaltă.
Luiza: Mamă, da’ de ce nici anticomuniștii nu vor să te angajeze?
De ce, mamă?
Mama : Nu ştiu de ce. Dar, deocamdată, vreau să mai beau ceva.
Du-te şi cumpără-mi o sticlă de vin!
Luiza: Nu mă duc nicăieri, mamă.
Mama : Te rog.
Luiza: La ora asta, mamă?
Mama : Da’ cât e ceasul?
Luiza: Nouă seara. Mai bine culcă-te.
Mama : Eu nu vreau să dorm decât după ce mai beau ceva.
Luiza: Nu, eu n-am să mă duc nicăieri, mai ales că nici bani nu mai
avem în casă.
Mama : Bine. Mă duc eu singură după vin.
Luiza o urmăreşte de la fereastră și o vede pe Grăsană cum îi
întinde mamei sale un pachet cu bani. Peste vreo jumătate de
oră, mama ei se întoarce cu o sticlă de vin sub braț și trântește
banii pe masă.
Luiza: Aha, totuși, ai cumpărat vin? Da’ pe ce bani?
Mama : M-am întâlnit întâmplător cu o veche prietenă care mi-a
dat acești bani.

SCENA 8
Pe o terasă.
Grăsana : Băiete, o prăjitură pentru domnișoara și o cola pentru
mine. Apropo, mă bucur că ai venit la întâlnire. Ei, cum a fost
la cheful Paulei? Au fost și părinții ei? Au fost și părinții altor
elevi?
Luiza: Nu, doamnă.
Grăsana : Poate n-ai observat tu?
Luiza: Am fost foarte atentă.
Grăsana : Eşti sigură?
Luiza: Da.
Grăsana : Dar Paula?
Luiza: Ce e cu Paula?
Grăsana : Oare la cheful pe care l-a dat săptămâna trecută nu a
zis ea că dacă va câștiga din nou Voronin, va ieși în piață și va
încinge un rug uriaș în care va arunca portretele domnului
Voronin?
Luiza: Eu nu am auzit-o zicând asta.
Grăsana : Dar oare eu ar trebui să-ţi povestesc ce a fost la chef
sau tu?
Luiza: Sigur că eu.
Grăsana : De ce n-o faci atunci?
Luiza: Pentru că nu ştiam că ar fi zis așa ceva?
Grăsana : Cum nu ştiai, când erai şi tu de faţă?
Luiza: De unde ştiţi că eram şi eu acolo?
Grăsana : Nu e frumos să minţi, Luiza. Eu ştiu totul, Luiza, oare nu
ţi-ai dat seama de asta până acum? Da’ e adevărat că ai început
să te pupi cu băieţii?
Luiza: Nu-i adevărat.
Grăsana : Şi nici cu Valeriu nu te-ai pupat?
Luiza: Nu.
Grăsana : Dar la cheful Paulei ce-ai făcut în antreu după ce-a
plecat
toată lumea?
Luiza: Nimic.
Grăsana : Nu-i bine să minţi, Luiza, şi, mai ales nu pe mine. Nu te
mai înţeleg, Luiza. Înţelegerea noastră a fost alta, însă tu n-o
respecţi şi nu te ţii de cuvânt. În loc să mă cauţi, tu mă eviţi.
Oare nu ţi-e milă de tatăl tău? Oare n-ai vrea ca el să se
întoarcă
acasă? Oare nu vrei să termini şcoala? Dacă vei continua
tot aşa, nu cred că mai termini şcoala şi nu cred că vei
mai ajunge vreodată să lucrezi la televiziune. Îţi mai dau însă
o şansă. Mâine te aştept aici, la aceeaşi oră, ca să-mi povesteşti
despre ce vă vorbește în timpul orelor proful de chimie şi
despre ce mai trăncăneşte maică-ta când se îmbată cu prietenele:
oare nu despre alegerile de la sfârșitul lui iulie? Aș vrea
să-mi spui, vor să iasă din nou în stradă colegii tăi sau nu, dar
prietenele mamei tale? Sper ca mâine să fii mai vorbăreaţă
decât ai fost până acum. Nu de alta, dar directorul oricând
te-ar putea mătura din școală. Acum merg să mă întâlnesc cu
tatăl tău: am să-i duc un kilogram de banane și multe salutări
din partea ta. De altfel, spune-i mamei tale că de două săptămâni
n-a mai trecut să-și vadă soțul și asta nu-i frumos deloc.
Grăsana pleacă. Vrea să plece şi Luiza, însă chelnerul o opreşte.
Chelnerul: Şi prăjitura cine o să mi-o plătească?
Luiza: Doamna n-a plătit-o?
Chelnerul: Nu. Domnişoară, plătiţi-mi prăjitura.
Luiza: Nu am niciun ban la mine. Vi-i pot aduce mâine?
Chelnerul: Da, bine. Dar e ultima oară când vă mai dau pe datorie.

SCENA 9
Luiza: După ce au avut loc alegerile și comuniștii au pierdut, iar
tatălui meu i-au dat drumul, pe Grăsană n-am mai văzut-o
câteva luni.
Dar azi, când ieşisem în oraş şi mă plimbam haihui, deodată,
am înlemnit. Am revăzut-o pe Grăsană. Şi nu era singură. Era
cu mama mea. Stăteau amândouă la o terasă şi discutau ca
două vechi prietene. Mama mea se îmbrăcase elegant, într-o
rochie neagră, era pieptănată, se dăduse cu ruj şi purta nişte
pantofi noi.
Erau singure la masă şi discutau ceva foarte aprins.
Pe urmă, Grăsana i-a luat mâna şi a început să i-o mângâie, iar
mama dădea din cap în semn afirmativ.
Nu ştiu ce-şi spuneau, dar după cât de bucuroasă era mama,
mi-am dat seama că i-a propus ceva convenabil. Amândouă
îşi zâmbeau cu afecţiune.
Apoi, le-am văzut şi a doua zi la aceeaşi terasă şi mama era
mai bucuroasă ca niciodată.
Pentru că fusese reprimită la Universitate, în calitate de profesoară,
mama a pregătit o cină copioasă.
Dar la cină a mai venit cineva. Era Grăsana, care s-a făcut că nu
mă cunoaşte, iar mama mi-a prezentat-o drept o veche prietenă
de-a ei. Grăsana acum e o mare şefă. Mama mi-a spus că
a fost reangajată la universitate doar datorită doamnei Nelly,
pe care o cunoaşte de-o viaţă.
Atunci am înţeles că în familia noastră mai e un turnător. Şi
e demult.
E mama mea.
Am ieşit în curte şi am fumat prima ţigară, pe care am scos-o
din sipca tatei.
Tata nici măcar nu bănuieşte în ce lume s-a întors.
După aia, am revenit în sufragerie. M-am aşezat şi eu la masă
şi am început să mănânc tocană de cartofi şi pârjoale de porc.
Cu toţii ne zâmbeam unul altuia, iar părinţii mei şi Grăsana
beau şampanie.
Apoi, când am mers la baie, Grăsana m-a ajuns din urmă şi
mi-a spus că mâine mă aşteaptă la ora cinci, la aceeaşi
cafenea,
dar dacă nu voi veni, ea va fi nevoită să le spună
tuturor că am fost turnătoare. Mi-a vorbit repede, ca să nu ne
audă părinţii
mei. Apoi, ne-am aşezat din nou la masă, de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi am continuat să mâncăm
tocană de cartofi şi pârjoale de porc. Iar eu mă gândeam că
nici până acum nu i-am reparat ceasul tatei. I l-am dat așa
defect cum era.

Cortina