A!!

 Poemul care fute-n gură politicianul român

 Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român...
Nu-i aşa? Nu?

Fac parte din generaţia de sacrificiu, Politicianule!
Ştiu limbi străine, Politicianule, pot să te fut în gură în orice grai!
Ştiu istorie, geografie, fizică, chimie, literatură, drept
şi mai presus de toate, ştiu Sărăcie! căci am făcut facultate
sperând că viaţa mea va fi un lux
şi m-am şters la cur cu diploma. Am muncit pe doi lei. Am crezut
în adevăr, în dreptate, în cinste, în onoare
şi-n celelalte căcaturi pe care le-ai băgat la înaintare.
Am trăit în întuneric sub soare. Am votat oamenii de paie ca tine,
să-mi reprezinte interesele şi mi-am luat-o-n gură
ca-n poemul care te fute-n gură.

Eu te cunosc, Politicianule...
Ştiu cum îţi întră-n timpane cuvintele astea
şi-ţi înţeapă creierii. Dar îţi vorbeşte sărăcia, Politicianule!
Sărăcia pe care-o trăiesc românii care te-au votat,
pe tine şi pe partidul tău de căcat!
Îţi vorbeşte, aşa că citeşte, aşa că ascultă!

Iată-mă, deci, cum te fut în continuare-n gură Politicianule
şi iată-mă cum îţi vorbesc ca un om cu mintea pe crengi
sau mai bine ca un golan care după mintea ta de comunist ar trebui exclus
din societate. Dar tu şi şleahta ta de politicieni, procurori, judecători, corupţi, avocaţi, caralii, ilieşti, bombonei, prostănaci, inculţi în funcţii, securişti, lingăi, sppişti, pupincurişti, aveţi mai multe şanse să-mi beliţi pula decât să mă excludeţi!
Căci prin gura mea vorbesc 22 de milioane de români!
Şi mi-ar plăcea să fiu exclus din societatea de căcat,
condusă de oamnei de căcat
ca tine, care gândesc căcat zilnic, din scaunele pe care românii le plătesc!
Dar societatea s-a împuţit de la cap, de la capetele voastre
de politicieni de căcat, Politicianule!
Aşa că societatea trebuie să-şi taie capul!


Păi tu cand lumea moare de foame scazi pensiile, salariile şi bursele studenţilor
Prostule!
Păi tu când lumea moare de foame măreşti taxele şi impozitele
Prostule!

De ce nu legalizezi prostituţia şi marijuana ca-n Olanda?
Ai scoate ţara din foame, ai crea turism şi-ar veni miliardele
de euro în ţară... Mă doare-n pulă de ideile tale de comunist,
de morala ta de comunist vopsit în capitalist!
Mă piş pe funcţiile pe care ţi-e frică să nu le pierzi, Politicianule!

Închei contracte secrete pe bani din buzunarele românilor!
Plăteşti preţuri de zeci de ori mai mari pentru servicii, autostrăzi, maşini, cladiri, din buzunarele românilor!
Plăteşti şi nici măcar nu primeşti!
Vinzi avutul românilor pe doi lei şi-ţi iei şpăgi pentru asta!
Umbli îmbrăcat în milioane de euro în timp ce-ngropi românii-n sărăcie!
Futu-te-n gură de cacat înşirat în funcţii publice ce eşti!

Unde vrei să ne duci mă muie? Vrei să ne iei şi pieile de pe noi?
Vrei să ne transformi în sclavi mă muie?

Ce-o să faci când românii vor sparge
televizorul
calculatorul
radioul
prin care tragi în capetele lor minciuni
şi vor ieşi în stradă după capul tău? Ce-o să faci când o să ţi-l crape cu paru’
mă muie?

O să chemi armata să tragă ca la Timişoara?
O s-o sugi!
O să te-ascunzi sub rochiţa lui beşitului de Iliescu?
O s-o sugeţi!

Ţi s-a urcat la cap că eşti conducător şi că românii sunt oi, mă muie?
Românii n-au nevoie de conducători şi cu-atât mai puţin
de conducători la sărăcie, mă muie!
Te-am pus în funcţii ca să ne reprezinţi, mă muie!
Te-am pus în funcţii că să ne ridici nivelul de trai, mă muie!
Te-am pus în funţii să munceşti pentru noi, mă muie!
Căci România nu-i tarlaua mă-tii!

Românii nu te mai suportă Politicianule!
Nu mai suportă Sistemul-epavă pe care nu eşti în stare să-l aduci la zi, Politicianule!
Românii or să-ţi crape capu’ Politicianule!

Şi Dumnezeu îi va ajuta!

Violeta PAVELESCU

 

Declaraţii de nemurire pentru Marin Mincu în noul număr al revistei „Paradigma”

Marin Mincu. Omul şi opera - viaţa şi prelungirea sa. Marin Mincu a murit, iar acest fapt, aşa cum se cuvine, nu este trecut cu vederea. Colegi, studenţi, prieteni ai profesorului au scris pentru noul număr al revistei „Paradigma”, patronată, de acum înainte spiritual, de Marin Mincu. I-au fost dedicate mesaje, amintiri, regrete, de fapt… cuvinte. Instrumentele de înregistrare a realului, în miezul căruia profesorul obişnuia să fie.

Este semnificativ că dezbaterea din această ediţie in memoriam se intitulează „Complexele şi «iluziile» literaturii române”, ştiută fiind indignarea criticului faţă de aceia care, dintr-un motiv sau altul, încearcă să subestimeze, să bagatelizeze valorile literaturii noastre. Pe prima pagină a revistei regăsim Argumentul lui Marin Mincu privind sintagma maiores-ciană „forme fără fond”, o expresie pe care criticul o găseşte nocivă în ceea ce priveşte conştiinţa creatoare românească: „De atunci s-a născut / instaurat un sindrom negativ în legătură cu înzestrarea noastră culturală de a intra într-o competiţie reală cu Occidentul. […] Nu cumva aceste complexe şi deziluzii castratoare au doar o motivaţie fictivă care ne împiedică să fim noi înşine în cultură? Nu ar fi mai profitabil - în loc să ne turnăm singuri cenuşă în cap - să depăşim handicapul freudian autoindus printr-o altă angajare - mai eficientă - în actul creaţiei?”.

Tot pe prima pagină avem de-a face şi cu un (post)argument, semnat de George Popescu, în care autorul sondează momentul aflării nefericitei veşti privind moartea lui Marin Mincu, dar şi omagiul scriptural adus pe această cale: „Omul - Mincu s-a retras, asemenea unui actor pentru care scena (literară) s-a imers organic în pliurile existenţei cotidiene, lăsându-şi opera, cu toate provocările ei mai mult sau mai puţin voluntare şi, deci, asumate, într-o aşteptare, de dorit, fertilă”.

Răspunsul scriitorului Luca Piţu la dezbaterea lansată încă din timpul vieţii de Marin Mincu este „Marginalii noi la teme vechi” - o trecere cronologică în revistă a culturii româneşti, în timp ce Mircea Muthu îşi intitulează articolul „Formă şi/sau/fără fond”. Constantin Pricop propune „O temă de eliminat”, prin care semnalează lipsa oamenilor de litere interesaţi de reluarea polemicilor şi discuţiilor secolului al 19-lea. „Scriitorii tineri nu mai sunt atraşi de asemenea schimburi de idei. Cele întâmplate în trecut par a-şi fi pierdut definitiv, din această perspectivă, actualitatea. Cei de azi se văd trăind într-o lume diferită”, susţine autorul.

În cadrul aceleiaşi rubrici mai pot fi citite articole semnate de Cornel Ungureanu, Antonio Patraş, Nicolae Bârna, Felix Nicolau, Marian Victor Buciu, Dumitru Chioaru şi Mihai Ene.

Sub genericul „In memoriam Marin Mincu”, au semnat în omagiu: Ştefan Borbély, Bogdan Creţu, Florin Mihăilescu, Şerban Foarţă, Irina Petraş, Mihail Vakulovski, Liviu Ioan Stoiciu, Marina Cap-Bun, Mircea Ţuglea, Mihai Ene, Alina Bârgăoanu-Vasiliu şi Octavian Soviany.

„Ave MM! Generaţia MM te salută!”, ne anunţă descendenţii generaţiei „Marin Mincu”, la rubrica „Euridice fără Orfeu”. Mugur Grosu, Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada, Vasile Leac, Claudiu Komartin, Mitoş Micleuşanu, Grigore Şoitu, Silviu Dancu, Sorin Dinco, Emilian Galaicu-Păun povestesc cum l-au cunoscut pe Marin Mincu, cum l-au primit în sufletele lor şi cum nu-l vor alunga niciodată de acolo. „Marin Mincu a fost persoana care chiar a făcut ceva pentru noi, cu dăruire. Ne-a susţinut, ne-a ascultat, ne-a publicat, iar în acelaşi timp nu ne-a îndoctrinat şi n-a încercat să ne modeleze. […] A fost un fin specialist în latenţe literare şi nu numai, dar, cel mai important, a fost şi va rămâne un Părinte al Avangardelor. O să-mi lipsească Marin Mincu”, scrie Mitoş Micleuşanu.

La finalul publicaţiei, îl cunoaştem pe „cavalerul danubian” Marin Mincu prin viziunea şi memoria criticilor italieni: „Marin Mincu e un cavaler danubian care, în călătoriile sale dus întors între Est şi Vest, nu-şi uită niciodată rădăcinile adânci neolatine ale propriei descendenţe culturale. Scriitor şi critic, predă de mulţi ani literatură română în Italia şi promovează în ţara sa cunoaşterea poeziei noastre”, scria, în 1985, Alfredo Giuliani.

***

„Disidenţa e, înainte de toate, chestiune de operă. […] A te afla în opoziţie înseamnă a te sustrage în permanenţă oricărei manipulări din partea puterii” - Marin Mincu, într-un interviu acordat revistei „Contemporanul” şi redat în paginile ultimei cărţi publicate de el, „Cvasitratat de/spre literatură. (A fi mereu în miezul realului)” (p. 100).

Un Cristian

Culmea 2000

“Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc” este antologia pe care Daniel D. Marin a publicat-o în Biblioteca Românească a Paralelei 45. 272 de pagini care impun un model şi servesc o cauză. Modelul este “cum nu se face o antologie”, iar cauza este “cum să vorbim despre douămiism fără să înţeleagă nimeni ce înseamnă” (ghilimelele îmi aparţin).

Sper, din capul locului, ca autorul să nu ia acest mesaj ca pe un atac la persoană (nu scriu cronici, dar pot vorbi/scrie despre ceva despre care am habar). Cartea este o catastrofă. O  splendidă catastrofă. Splendidă pentru că aduce în atenție nişte texte, catastrofă pentru că le aduce cum le aduce. Să mă explic…

“O antologie a poeziei generaţiei se impunea, cumva, de la sine.” Aţi recunoscut, e prima afirmaţie pe care Al. Muşina o face la începutul Antologiei poeziei generaţiei 80. Surpriza pe care Al. Cistelecan ne-o face (fără să fi citit, probabil, culegerea de texte, pentru că Daniel D. Marin asta produce, o culegere de texte) este să compare “antologia-dovadă” a lui DDM cu antologia lui Al. Muşina: “O antologie care ar putea fi una reper. Cam ca a lui Muşina pentru optzecişti”.

De ce spun că DDM oferă o culegere de texte? Pentru că, la prima strigare, orice om aflat în mijlocul fenomenului poate crea în două zile ceea ce DDM a publicat. Fac pariu cu oricare dintre dumneavoastră că după 30 de telefoane se poate face o antologie tip DDM mult mai amplă, cu încă 10 autori.

M-aş fi aşteptat, întâi de toate, să găsesc o prefaţă, nu un argument de două pagini, scris cu picioarele și plin de greșeli, care nu spune absolut nimic. Pentru cei care nu au băut la mese cu douămiiştii, nume ca Ianuş, Sociu (repetate pentru că nu apar) nu spun nimic. De unde să ştie bietul profesor de română, cumpărător al culegerii de texte cu poze (aceasta este, poate, contribuţia antologatorului, deşi pozele sunt şterse şi defavorizează în multe cazuri autorii, vezi Cosmin Perţa), de unde să ştie-spuneam-cumpărătorul atras de titlul generos (dar neexplicat) cine sunt Ianuş sau Sociu? Despre cei 25 aleşi (printre care şi Daniel D. Marin, apropo, am încercat aproape două ore să înţeleg ordinea şi n-am găsit niciun criteriu, nici măcar cel legat de vârstă, an de publicare sau măcar număr la pantof) găsim un CV (făcut, foarte probabil de autor, când nu,  plin de greşeli – vezi perpetuarea prostiei că ts khasis ar fi debutat în 2005). Am întrebat printre cei solicitaţi iniţial în “antologie” care ar fi criteriul de selecţie (dacă există vreunul). Unii mi-au sugerat că ar fi vorba despre două cărţi publicate, alţii au ridicat din umeri. Antologatorul însuşi vorbeşte despre cronologia cărţilor din care a extras (primit?) texte. Şi atunci de ce Doina Ioanid apare după Zvera Ion? Cumva pentru că “Duduca de marţipan” vine la alfabet după “Copilul cafea” (o carte din care s-ar fi putut cita la greu, dacă ne luăm după criteriul valoric)? Şi de ce lipseşte poemului “Clovnii” al Ruxandrei Novac (remarcat chiar de Alexandru Muşina prin 1996)? Poate pentru că e prea lung? Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce unii autori au doar 8 pagini, în timp ce alţii au 14-15? Nu înțeleg de ce din unii sunt alese texte din 2000, iar din alții după 2005. Nu înțeleg de ce nu există o minimă încadrare a autorului în generație, dacă vorbim despre o generație. Și, mai mult, nu înțeleg de ce nu există urmă de interpretare în întregul demers.

Şi-acum, foarte pe scurt, ca să nu pierd vremea cu prostii evidente. Culegerea de texte făcută cine ştie cum şi nu-nţeleg de ce (nu serveşte nimănui, decât, poate, celor care au vrut să-şi bată joc de ideea de antologie), e un exemplu perfect de cât de jos poate ajunge promovarea literară. Pe mâna unor autori inimoşi (dar departe de topul normal), o antologie se transformă într-o simplă culegere de texte (nu ni se explică de ce s-au ales acele texte, ce direcţii deschid acele cărţi, pe ce criterii s-a făcut selecţia – în afară de criteriul acordului autorului – un antologator versat ar fi putut folosi într-o prefață, într-un studiu introductiv texte de Sociu sau Komartin, absent absolut nemotivat, ca şi alţi autori despre care DDM nu cred să nu fi auzit şi care, fie vorba între noi, reprezintă mult mai mult decât Linda Maria Baros, traducătoare şi-atât, strict valoric.

Apoi, un Acosmei debutat în 1995, inclus în douămiism (tot nu ne lămurim ce-nseamnă douămiismul, întreb ca un cititor care găseşte cartea la raft şi vrea o imagine de ansamblu), dar şi câteva caracterizări la limita penibilului (“Peniuc-Urmanov sunt ce-a mai rămas din cei 3 siamezi ai anilor 2002-2004, după ce şi-au pierdut un frate pe drum” – despre ce frate e vorba, frăţioare?, numeşte-l!, noi ştim, dar cititorul habar nu are).

Ce s-o mai lungim. Dacă n-ar fi editată la Paralela 45, aş fi zis că e o parodie. Sunt convins că editorul “Istoriei critice…” nu a ştiut de amatorismul selecției antologiei de faţă, mi-e greu să cred că ar fi mizat pe o carte în care Ianuş, Sociu,  Elena Vlădăreanu nu-şi dau acceptul să apară, iar Komartin, Mihail şi Sandu Vakulovski, Oana Ninu, Florin Partene, Marin Mălaicu Hondrari, George Vasilievici, Andra Rotaru, Livia Roşca, Svetlana Cârstean sau Ştefan Baştovoi, dacă e să folosim criteriul folosit de antologator cu Acosmei, Rareş Moldovan, Olga Ştefan, Andrei Doboş, Mugur Grosu, Moni Stănilă, Tudor Creţu, Denisa Pişcu, Dumitru Bădiţa, SGB şi mulţi alţii nu-s nici măcar amintiţi. Bun, și dacă Doina Ioanid e douămiistă, colegii ei de cenaclu (nu mai spun că nicăieri nu aflăm despre context, politici editoriale, faptul că a publica poezie în anii 2000 era o mare aventură, lucruri despre care DDM crede că publicul nu e dator să afle sau le știe implicit) unde sunt? Ioana Nicolaie sau Sorin Gherguț sau Victor Nichifor (autor Paralela 45!), ei nu există?

O culegere care, repet, se poate face în două zile şi care arată cum nu se face o antologie. O dovadă cum e când autorii dau credit unui tânăr inimos, dar fără criterii reale de selecţie şi - atenţie! - neimplicat în ceea ce douămiismul de vârf a însemnat. O dovadă palpabilă că oricine poate face orice în numele cauzei generaționiste.

Sigur, se impune și întrebarea: dintre toți douămiiștii tocmai DDM să dea o antologie? După antologia lui Marin Mincu (perfect îndreptățit după efortul de cenaclu), cum de nu s-a găsit nimeni să facă o antologie, să producă una? Unul dintre răspunsuri e acela de bun simț: nu poți face heirupistic o antologie consistentă, fără numele esențiale și, cel mai important, cu un aport critic.

Practic, prin alăturarea posibilă și imposibilă pe care o girează, DDM ne aduce în față un adevăr trist: autorul român e ușor de manipulat. Se lasă atras în orice gen de proiecte doar pentru a exista pe piață. Și, încă mai trist, generația nu e în stare să dea un produs coerent și valoric reprezentativ tocmai pentru că vârfurile nu se înțeleg între ele. Iată ce de autori marginali ca importanță ies în față cu antologii onorabile ca texte selectate (repunerea în circulație a unor nume e de bun augur), dar neglijabil (ca să nu spun ceva mai dur) ambalate.

Dar să vedem numele prezente (să lăsăm puțin antologatorul în plata lui): CV Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Țupa, A. Urmanov, A. Peniuc, T. Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia, D. Crudu, D. Drumea, R. Novac, Miruna Vlada, Diana Geacăr, V. Leac, ts khasis, Gabi Eftimie, C. Acosmei, C. Perța, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Șerban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin. Acestea sunt cele 25 de nume care impun, în accepția lui DDM, douămiismul. Întâmplarea (sau generozitatea autorilor) face ca aproape toți dintre ei să și fie pe o listă normală a primelor linii. Nepriceperea antologatorului și lipsa de viziune a acestuia dau impresia cititorului naiv că acestea sunt și singurele nume posibile. DDM nu lasă nici măcar o portiță deschisă, nu avansează și alte nume, nici măcar n-are minima inspirație de a spune că e o primă ediție, care va fi completată. Antologia se închide cu DDM, așa cum se deschide cu o frază despre Ianuș. Între aceaste două paranteze douămiismul pare închis, bifat, complet.

Sunt neplăcut surprins că o carte fără pic de viziune poartă numele unui fenomen (douămiist) pe care personal îl cunosc şi nu l-aş lăsa pe mâna amatorilor (fie ei şi bine intenţionaţi).

Nu ştiu cât costă minunăţia, dar e bine s-o cumpăraţi, pentru a vedea cât de uşor se poate face o antologie-blog, când nu există criterii şi responsabilitate.

Şi, Daniel, nu te supăra, pălăria e mult prea mare ca să nu cadă în baltă. Păcat de texte. Într-un astfel de context pică foarte prost. Aproape batjocoritor. Dar, dacă ei sunt mulţumiţi înseamnă că a meritat. Eu cred că nu… Mi se pare un deserviciu făcut ideii de profesionalism în literatură.

Sunt sigur că autorul se va supăra pe mine, dar, cum i-am spus când l-am atenţionat că nu te poţi folosi de un autor pentru două exemplare pe care i le dai ca drept de autor, că, dincolo de imagine, e calitatea. Pasată unor gură cască, culegerea poate păcăli. Mie, ca unul care a trăit pentru o idee literară, mi se pare o bătaie de joc. Şi-mi pare rău să asist la astfel de manevre fără să le menţionez. E o dovadă cum autorii pot fi păcăliţi. Poate că unii dintre ei acceptă asta. Eu nu pot accepta. De zece ani am văzut mulţi dintre aceşti autori crescând şi scriind. Mi se pare nu doar injust, dar şi ridicol să te foloseşti de ei doar pentru a pretexta cu realizarea unei antologii. Pentru că regula elementară a unei antologii serioase ar spune aşa: te asiguri că cei mai importanţi 5 sunt (într-o formă sau alta) acolo şi apoi poţi garnisi friptura. Altfel, e vânat cules de la vânătoarea altora. Pentru că, din două una: ori e o antologie pentru public, şi-atunci publicul se-ntreabă: “de ce x şi y au refuzat s-apară?” sau “ce-nseamnă douămiism poetic, putem afla şi noi?”, ori e pentru “iniţiaţi” şi-atunci întrebările sunt: “bine-bine, dar ăia de te-au refuzat nu ştiau că e ceva serios?” sau “o contribuţie personală nu vedem şi noi, dacă tot te-ai pus la masa bucatelor?”. În ambele cazuri antologatorul rămâne descoperit şi nu ne oferă decât partea lui de contribuţie: semnătura de pe copertă. Vi se pare corect? La un așa efort trebuie să știm cine și cu ce scop face demersul. Cum se face că un autor (fără supărare) de a doua (dacă nu a treia) linie se apucă să facă o antologie în care își publică texte din 2009, asociindu-se cu autori de toată isprava? Cum se face că după 10 ani de farse editoriale, autorul (încă) tânăr ia o nouă plasă? Nu găsesc acum o comparație mai plastică… dar e ca și cum Jean Vlădoiu, ca să nu spun Ștefan Preda (v-amintiți de el, al treilea portar la World Cup 94) ar povesti cum a jucat la Mondiale. Dacă Jean s-a antrenat și a luat roșu fără să atingă mingea, Ștefan Preda a fost rezervă permanentă. Cui ar folosi – atunci - aceste amintiri? De ce nu Hagi, Popescu, Petrescu, Iordănescu sau Prunea (nefericitul Prunea)?

M-aștept din partea universitarilor să dea o replică pe măsură acestei antologii evident pasabilă prin construcție, regretabilă prin absențe și nejustificată ca apariție.

Oricum, trebuie salutată performanța antologatorului: prin ricoșeu, prin asociere și prin numele pus pe copertă a reușit minunea de a fi citabil în analele douămiismului. De-acum culegerea lui intră în bibliografia - fie și pasabilă - unei generații. Este, trebuie să recunosc, un merit extraordinar, pentru care trebuie felicitat. Nu știu dacă asta a vrut (n-aș fi atât de drastic să spun că doar s-a folosit de autori pentru a li se alătura), dar (involuntar) asta a reușit. Uneori și bunele intenții devin caraghioase. Caraghioslâcul antologiei lui DDM este acela că a reușit să rateze o antologie de texte bune cu o viziune catastrofică asupra ideii de antologie și, extinzând, a ideii de generație. Pe mâna lui, douămiismul e castrat la 25 de nume, limitat la acordul de tipărire și subsumat unei lipse totale de criterii. E exemplul de cum se poate rata un subiect bun cu un autor conjunctural. Și – sigur - devine automat un reper. Dar ce fel de reper, asta e deja o discuție interminabilă. La o adică antologia blog a lui DDM poate concura cu PDS-ul de pe blogurile cititoare de poezie, dar nu poate avea pretenții mai mult decât comerciale. Ca reper al douămiismului este un efort de (spre) zero importanță. E ca și cum un tânăr de 21 de ani ne-ar povesti astăzi, după 20 de ani,  ce-a însemnat pentru el dictatura. Adică, o istorie inventată sau la mâna a doua. Cam așa se întâmplă cu această carte. Autori valabili, aliniați absolut arbitrar, defilează pentru ceva absolut pasabil: o antologie ca să fie.

Citiți această frază: Dar este un poet [Vancu] cu salturi importante în ultima vreme, așa cum și Diana Geacăr, și, deci, merită antologarea.

Sau: Ele [manifestele literare] neputând prevedea transformările intime, cutremurătoare, ce vor da poezia lor de la târziu.

Hello? Corectura, ceva? Avem fraze incomplete, dezacorduri… Nu cred să fi citit altcineva argumentul. Sau poate e one man show total?

PS. “Cum să le despart pe Ruxandra Novac şi Domnica Drumea, singurele ce au supravieţuit grupării fracturiste?!”

La aşa “ziceri”, aşa comentarii. No comment.