Dialoguri Tiuk!

Purtăm în noi mai multe cărţi, dar pe unele nu ajungem să le scriem”,

Interviu cu Constantin CHEIANU,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Domnule Constantin CHEIANU, cît timp a fost scrisă cartea dvs. „Sex & Perestroika”? Vă întreb asta pentru că, deşi pare scrisă în timp scurt, asta pentru că se citeşte dintr-o răsuflare, conţine date care par adunate în timp şi e şi foarte bine lucrată…

 

- Adevărul este că nu am adunat nimic în timp, totul era depozitat în mine fără să bănuiesc lucrul acesta. M-am documentat, pentru a fi cât mai exact, doar în privinţa unor date şi am cules tot felul de exemple din presa şi literatura vremii. Am scris cartea în şapte luni, fără întrerupere, din toamna lui 2008 până în primăvara lui 2009, este primul şi poate unicul meu volum despre care pot să spun că „s-a scris singur”, dintr-o bucată.

Este interesant, probabil, să amintesc că am început cu scenele erotice cu Marcela Bevziconi, fără să bănuiesc ce va urma. După care din „mantaua” Marcelei, sau mai degrabă din fabulosul ei fund, a ieşit tot restul. Marcela a trebuit să cedeze, încet-încet, prim-planul, mutându-se din primele pagini către primul sfert al cărţii, apoi spre mijlocul ei, ca în cele din urmă să-şi găsească locul cu puţin înainte de căderea cortinei.

 

- Revolta tinerilor de la Chişinău din aprilie 2009 v-a ajutat să terminaţi cartea? Dacă nu mai era o revoluţie anticomunistă oare ce sfîrşit i-aţi fi găsit? Aveaţi un alt sfîrşit pentru „Sex & Perestroika” înainte?

 

- Nu sunt sigur că după 7 aprilie aş fi fost în stare în general să scriu cartea asta. Probabil, nici chiar Marcela nu m-ar fi ajutat, eram foarte deprimat după evenimentele acelea. Din fericire, în acel moment aveam scrise deja vreo 80-90% din carte. Dacă nu se producea revolta tinerilor, sfârşitul cărţii îl marca exact ceea ce avea să existe în realitate.

A fost un moment fericit acela în care am început lucrul la ea, nu mă pregătisem să o scriu, nu mă gândisem la ea. De unde eu deduc că purtăm în noi mai multe cărţi, dar pe unele nu ajungem să le scriem, întrucât nu ştim să ne ascultăm bine, nu auzim vocea acestor cărţi.  

Un alt lucru bun care mi s-a întâmplat după ce am scris primul sfert de carte a fost bunăvoinţa cu care ai salutat tu, dragă Mihai Vakulovski, fragmentul pe care ţi l-am propus spre publicare în Tiuk! Nu spun vorbe frumoase, chiar ai fost primul cititor al ceea ce scriam (atunci nici măcar nu ştiam dacă va fi o carte-carte) şi aprecierea ta m-a încurajat foarte mult.

 

- „Sex & Perestroika” este considerat(ă) de unii eseu, de alţii roman, alţii zic că e un fel de jurnal artistic… (1) Cum citiţi cronicile despre carte?

(2) Cum vi se pare critica literară în general?

 

- Probabil, din punctul acesta de vedere, adică al genului, cartea e şubredă, nu se înscrie în canon şi „viciul” acesta va rămâne agăţat de ea pentru totdeauna. Presupun că nu mi-ar fi fost foarte greu să atenuez nota autobiografică şi să amplific temperatura ficţiunii. Nerăbdarea de a o vedea publicată, însă, amestecată cu dorinţa de a imprima cât mai multă credibilitate celor relatate şi cu un soi de exhibiţionism m-au făcut să o las aşa cum s-a născut. Eu nu sunt un scriitor adevărat, încep să funcţionez ca autor de proză doar atunci când pornesc de la propria experienţă. Cu dramaturgia lucrurile stau un pic altfel.

Din fericire, toate cronicile apărute (nu sunt foarte multe) sunt favorabile cărţii (poate o fi existând şi altele, dar nu am dat eu peste ele), iar două-trei dintre ele vorbesc atât de exact despre volum, încât mi-au dat impresia că le-aş fi scris eu, deşi darul critic îmi lipseşte.

De la critică aştepţi, de obicei, să-ţi spună două lucruri: să te exprime exact şi să-ţi spună despre carte ce nu ştii nici tu despre ea. De obicei, însă, critica mai întâi te deformează, după care îţi dă sfaturi cum ar fi trebuit să scrii cartea.

 

- „Sex & Perestroika” spune multe chestii pe faţă, ceea ce de obicei nu prea place la Chişinău. Personajele din carte s-au recunoscut? Cum au reacţionat?

 

- Păi da, sigur că s-au recunoscut! Unele dintre aceste personaje au făcut parte din juriul premiilor literare ale Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru anul 2009. Îţi imaginezi ce situaţie interesantă, ei au trebuit să dea note unei cărţi în care erau ridiculizaţi şi aproape desfiinţaţi, chiar dacă nu am rostit nici un nume concret. Nici nu aveam de gând să înaintez cartea la concurs, ştiam că o să-i înfurie, dar m-am lăsat înduplecat de preşedintele juriului Mircea V. Ciobanu, care m-a asigurat că sunt destui oameni „normali” în juriul acela. Nu au fost destui. Mai târziu, Mircea s-a desolidarizat de opinia juriului, a scris o scrisoare deschisă, în care a afirmat printre altele că volumul meu a fost ţinta unei adevărate  „execuţii”. „Este o ofensă adusă la adresa marilor patrioţi ai neamului şi a valorilor naţionale. În timp ce noi ne luptam pe baricade, Cheianu făcea dragoste” – astea sunt chestiile cele mai blânde care s-au spus despre carte.

Deci, slavă Domnului, oamenii s-au recunoscut, s-au simţit vizaţi şi dacă e aşa înseamnă că am scris o carte bună, nu?

 

 

- O temă importantă şi iscusit exploatată în S&P e frăţia ro-md. Ce v-a şocat cel mai tare în această relaţie de sînge? Dar ce v-a plăcut cel mai mult la relaţia asta?

 

- Totul stă în limbă, de aici a provenit, pentru noi, intelectualii basarabeni, şocul. Când comparam româna rudimentară de la Chişinău, din cărţile „scriitorilor sovietici moldoveni” cu româna evoluată din România, pentru noi Moldova apărea ca un tărâm înapoiat şi primitiv, iar noi, moldovenii, ca nişte neîmpliniţi, în timp ce România ni se arăta ca o ţară întreagă, aşezată, iar românii nişte oameni aproape perfecţi. Limba română pe care o vorbeau românii nu putea să admită existenţa unui Ceauşescu, a unei Securităţi, România nu putea să aibă hoţi, românii nu puteau să aibă o imagine proastă în Europa, oraşele româneşti nu puteau să fie murdare etc., etc. Or, tocmai asta am găsit în România şi de aici s-a iscat şocul. Şi dacă mă întrebi despre partea bună a apropierii noastre, pentru mine aceasta este legată de adevăratele elite intelectuale româneşti, de nişte minţi şi nişte nume cu care te simţi pe aceiaşi lungime de undă. Bucureştiul a devenit pentru noi locul unde tindem să fim recunoscuţi şi apreciaţi, cum consacrarea de la Chişinău nu înseamnă mare lucru. 

 

- Acum, toată lumea se întreabă dacă personajele feminine există în realitate… Cele fictive, din carte, cred c-au rămas satisfăcute pe deplin, şi din punct de vedere revoluţionar, şi din alte pdv. Femeile care au fost modele pentru aceste personaje au citit cartea?

 

- Toate cele patru femei din carte sunt reale, bineînţeles, şi doar despre una dintre ele ştiu în mod sigur că a citit cartea şi nu a deranjat-o întrucât i s-a părut că am prezentat-o într-o lumină favorabilă (e vorba de personajul „Ludmila-Ludmila”). Poate i-a plăcut şi pentru că nu mai este în Moldova, aici, unde cititorii poate o percep altfel decât se vede ea.

Despre alte două femei nu am habar dacă au citit-o (una dintre ele e stabilită de mulţi ani în România), iar Marcela Bevziconi (e un nume inventat, fireşte) nu o va citi niciodată, pentru că e... rusoaică şi ăsta este unul dintre puţinele lucruri pe care nu l-am spus explicit în carte.

 

- Sugeraţi că pe 27 august 1989 Marea Adunare Naţională a fost organizată de KGB. Care ar fi argumentele dvs. în acest sens?

 

- Cum putea să se producă emanciparea politică de la sfârşitul anilor 80 fără contribuţia acestei atotputernice instituţii, care controla totul în URSS?! Presupun că ideea lui Gorbaciov era să fie susţinut şi, totodată, bine controlat acel avânt politic şi social. Asta a făcut KGB, adică nu i-a mai atins pe acei pe care altă dată pentru o frază mai îndrăzneaţă îi punea pe linie moartă ori îi aresta şi, totodată, a infiltrat oamenii săi.

Şi printre cei care s-au aflat de la început în Mişcarea pentru Democraţie din Moldova au existat atât militanţi oneşti, cât şi agenţi KGB. Unii dintre aceştia din urmă erau şi ei cumva sinceri în dorinţa de a se spăla de vina pentru păcatul colaboraţionismului.

Cât despre Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989, cum se face că s-a aflat în toată Moldova despre organizarea ei, fără să se fi anunţat în ziare ori la televizor? Cum se face că miliţia care ne bătea cu vreo trei luni mai devreme, dacă încercam să ne adunăm în piaţă, iar la 27 august nu a împiedicat venirea coloanelor de autobuze, ci le-a escortat până în piaţă, cum se face că trei luni mai devreme eram bătuţi în piaţă pentru că încercam să spunem exact aceleaşi lucruri care la acea Adunare erau încurajate! Şi le spuneau oameni care în epoca sovietică afirmau contrariul şi care fuseseră  buni comunişti sau chiar secretari de organizaţii de partid!

 

- Sunteţi cunoscut mai ales pentru activitatea dvs. teatrală, piesele dvs. jucîndu-se şi-n R.Md, dar şi-n Ro, la Iaşi şi la Braşov avînd mare succes, de exemplu. Şi acele piese puse în scenă, dar şi cele pe care le-am citit, la Tiuk! sau în antologii, au o latură socială şi existenţială profundă. Aţi putea scrie o piesă-„artă pentru artă”, fără mesaj social? Îşi mai au rostul astfel de texte literare – aşa, pur hedoniste?

 

De fapt, primele mele texte de teatru chiar sunt „artistice”, de inspiraţie absurdistă nicidecum sociale. Continuu să cred că şi „Plasatoarele”, şi „Luministul”, nişte texte scrise în această cheie, sunt piesele mele cele mai bune.

Nu ştiu dacă aş mai putea scrie acum piese „artă pentru artă”, după ce timp de un deceniu am scris doar piese sociale şi politice, care m-au marcat foarte mult. Lucrul cel mai frumos care ar putea să mi se întâmple ar fi să ajung la o sinteză a celor două tendinţe, dar nu am cum să ştiu cu adevărat ce se va întâmpla mai departe.

Răspunzându-ţi la ultima parte a întrebării, cred că „hedonismul” a încăput astăzi în totalitate în ceea ce numim „entertainment”. Ca şi toate artele vechi, teatrul trebuie să-şi găsească locul în faţa concurenţei acerbe cu filmul, televiziunea, Internetul şi ce o mai veni. Şi atunci s-ar putea să ajungem peste tot la ceea ce reprezintă sistemul teatral american. Acolo există Broadway, unde se montează doar musicaluri şi spectacole de divertisment cu bugete mari, vine apoi off-Broadway, cu spectacole după piese de o problematică gravă şi off-off-Broadway, adică zona experimentului teatral.

 

- Ce dramaturgi v-au influenţat de-a lungul carierei?

 

- La începuturi a fost Pirandello şi Ionesco. Iar teatrul social pe care îl fac, cum spuneam, de un deceniu, vine cred din literatura rusă, mi-am dorit întotdeauna să scriu în bunul spirit realist al ruşilor.

 

- Urmăriţi literatura tînără? Ce vă place la ea şi ce nu prea?

 

- Îmi place că nu e o postmodernistă, îmi place maturitatea şi gravitatea ei, îmi place că nu se joacă de-a cuvintele.

 

- Există două curente în critica teatrală din România. Unii susţin că o piesă îşi are rostul doar pe scenă, iar alţii – că piesele pot fi utile şi ca text literar, publicate şi citite. Dvs. ce credeţi despre asta?

 

- Trebuie să recunosc că atunci când îmi scriu piesele nu mă gândesc aproape niciodată la un cititor. Le scriu pentru teatru. Simplificând lucrurile, aş putea spune că dacă în proză eşti preocupat să umpli nişte goluri, în dramaturgie creezi goluri. Totul, începând cu felul cum construieşti replica şi terminând cu asamblarea scenelor trebuie să aibă ca ţintă crearea unor spaţii dintre cuvinte, dintre replici, dintre scene care vor fi umplute de teatru. Când un autor vrea să spună totul în text, teatrul se simte de prisos, nu mai are ce face acolo. 

Mie mi-a ajutat în sensul acesta faptul că am frecventat în tinereţe nişte cursuri de arta actorului şi am văzut atunci cum un regizor analiza şi dezghioca un text al lui Cehov anume din acest punct de vedere, al resurselor teatrale care le conţine, al potenţialului ascuns pentru actori. La lectură, piesele lui Cehov nu îţi dezvăluie, am impresia, nici jumătate din toată bogăţia lor. Un lucru valabil şi pentru un alt mare dramaturg, Shakespeare.

 

- Cum pare literatura română văzută din Chişinău? Dar literatura basarabeană?

 

- Mulţi dintre colegii mei de la Chişinău sunt foarte conectaţi la procesul literar din România, sunt chiar parte a acestui proces şi lor le-ar fi, probabil, mai uşor decât mie să-ţi răspundă la această întrebare. Eu nu prea sunt la curent nu doar cu ceea ce scrie în România, ci şi în lume în general. În ultimii vreo zece-cincisprezece ani nu fac decât să recitesc unele şi aceleaşi cărţi, ale moraliştilor francezi, de la Montaigne şi La Bruyere, până la Camus şi Sartre. 

Cât despre literatura basarabeană, aici se manifestă în opinia mea două fenomene distincte. Există scriitori care se simt integraţi în literatura română autentică, pe de o parte, şi există nişte membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova care scriu îngrozitor, etalează un limbaj naţionalist-unionist, dar vor o unire nu cu literatura  modernă românească, ci cu cea de acum... 100 de ani. Deşi strigă Unire!, oamenii aceştia au raţiunea de a exista doar stând la Chişinău, fiind sponsorizaţi de România şi fiind purtaţi prin România ca nişte mamuţi împăiaţi. 

 

- Ce hobby-uri aveţi? Ce vă place să faceţi cel mai mult?

 

- Nu am hobbiuri, am un „viciu”, sunt dependent de televizor.

Cel mai mult îmi plac... femeile. Şi viaţa, şi scrisul devin interesante numai dacă conţin femei.

Observ că mă atrag acum, la 50 de ani, mai tare decât la 20, la 30 şi 40 de ani şi mă întreb cu nelinişte încotro mă îndrept. Parcă ar trebui să se întâmple invers. Anticipez o bătrâneţe, dacă mai apuc să ajung până acolo, plină de frustrări şi suferinţe. Pensia o să mi-o toc la prostituate, probabil.

Dacă scrisul nu ar fi fost un excitant un pic mai puternic, eram un libidinos terminat.

 

- Dacă aţi avea acum 17 ani, ce profesie v-aţi alege?

 

- Oh, când mă gândesc ce sfătuitor bun aş fi eu cel de astăzi pentru mine cel de la 17 ani! Foarte puţine lucruri în viaţa mea s-au întâmplat cu metodă şi rigoare, prea multe le-am lăsat la voia întâmplării. După modul cum îşi „gestionează” oamenii vieţile, i-aş împărţi în grădinari şi pădurari. Dacă grădinarul îşi gândeşte bine grădina, alege cu atenţie speciile pe care le plantează, îngrijeşte, pliveşte, se preocupă de aspectul estetic al grădinii, de impresia pe care o produce, apoi pădurarul lasă să crească în pădurea lui de toate, şi bune, şi rele, şi frumoase, şi urâte, şi comestibile, şi otrăvitoare. Mă consider, din acest punct de vedere, un pădurar. Asta s-a produs oarecum fără voia mea, pe un fond de pesimism profund, ale cărui temelii au fost puse, probabil în copilărie, am crescut într-o familie profund deteriorată, cu doi părinţi care s-au duşmănit între ei şi care nu au reprezentat nici împreună, nici separat un reper pentru mine. Apoi conştiinţa morţii şi lecturile din existenţialişti între vârsta de 20 şi 30 de ani, care m-au marcat atât de mult, încât mă mai aflu până astăzi sub auspiciile lor. Scrisul a fost ca joaca, care-l ajută pe copil să uite de viaţa reală şi să trăiască intens în cea a jocului. Am vrut mereu să scriu despre această sfâşiere, am pus câte ceva din asta în primele mele piese, în nuvela „Merişor”, dar încă nu am reuşit ceva adevărat şi nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare.

 

- Ce vă enervează?

 

- Filozofic vorbind, sunt un fatalist, nu mă enervează nimic din manifestările omului şi ale omenirii, pentru că toate cărţile îmi spun că aşa a fost şi aşa va fi. Omeneşte însă sunt un tip irascibil şi iau foc foarte repede, mai ales în situaţiile în care oamenii sunt iresponsabili. Ori când mi se par mie ca atare. 

 

- Care e ultima carte care v-a plăcut? Ultimul text?

 

- A lui Vasile Ernu, „Ultimii eretici ai Imperiului”.

 

- La ce lucraţi acum?

 

- Acum fac o emisiune TV de satiră politică care îmi ia tot timpul.  Deschid din când în când prozele şi piesele pe care le-am abandonat şi care mă întreabă cât o să le mai neglijez. Deocamdată, nu am un răspuns.

 

(30 mai 2010, Braşov – Chişinău)

„Când se întâmplă şi simți că iese, indiferent că e repetiție, probă sau filmare, te bucuri ca regizor şi omul dispare”,

interviu cu Florin ŞERBAN (regizorul filmului „Eu cînd vreau să fluier, fluier”)

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

 

- Domnule Florin ŞERBAN, în primul rînd felicitări pentru „Eu cînd vreau să fluier, fluier”. Aţi lucrat mult la realizarea filmului? Cînd aţi simţit că e gata şi că-l puteţi lansa pe piaţă?

- Mulțumesc pentru felicitări. Da, am lucrat doar pe acest proiect doi ani si jumătate. Vine un moment când în cursul firesc al evenimentelor nu mai poți da înapoi. Adică nu te mai poți întoarce să modifici ce ai făcut decât cu investiții financiare enorme. Ești cumva constrâns de procesul tehnologic să pui punct unei etape şi să te muți la cealaltă. E natural. Şi atunci când ajungi la finalul procesului trebuie să îl lansezi, indiferent că ai vrea să mai lucrezi puțin acolo sau puțin dincolo.

 

- Filmul are la bază o piesă de teatru a Andreei Vălean cu acelaşi nume. Nu v-a tentat să-i schimbaţi titlul în varianta cinematografică? Ce variante de titlu aţi mai avut?

- Ba da, a existat tentația asta. Au fost şi încercări numeroase, întinse pe două luni şi sute de variante. Adevărul e că, oricât ne-am străduit, nu am reușit să găsim altul mai bun.

 

- Filmul dvs. mai întîi a intrat în mari festivaluri-concurs şi abia apoi a ajuns în cinematografe. Aşa aţi gîndit proiectul sau aşa s-a întîmplat?

- Ăsta e traseul firesc al producțiilor cinematografice, întâi primești un fel de recomandare, apoi îl prezinți publicului.

 

- Cum aţi ales actorii? Ce relaţie aveţi cu tinerii actori care joacă atît de bine în filmul dvs.?

- A fost un casting îndelungat pentru rolul lui Silviu şi al Anei. Şapte luni de casting, apoi încă patru de probe şi teste. Cu deținuții a fost mai firesc cumva. Ei îşi joacă propriile roluri şi i-am luat pe aceia care erau serioși, talentați, cu o personalitate suficient de puternică să fie ei înșiși în faţa camerei.

 

- Actorii joacă atît de veridic încît uneori ţi-e frică de-adevăratelea: ca fata să nu fie tăiată cu ciobul, apoi empatizezi cu băiatul care, altfel, nu face chestii prea drăguţe ş.a.m.d. N-aţi avut astfel de stări la filmare, nu v-a fost frică nici o clipă că actorii neprofsionişti, unii dintre ei chiar deţinuţi, îşi vor intra prea mult în rol?

- Nu, a fost o limită clară între ficțiune şi realitate. E o poveste şi toți știam asta, chiar şi băieții din penitenciar. Dar, într-adevăr, şi eu, acum, când mă uit la unele secvențe, îmi par surprinse mai degrabă decât jucate.

 

- Cînd aţi gîndit scenele de umilinţă maximă aţi sperat să iasă chiar atît de dure? De exemplu, scena din dormitor, cînd Silviu nu ripostează cînd alt deţinut îl loveşte peste faţă, îl scuipă şi zice: „ăsta e sclavul meu, scuipaţi-l, dacă vreţi”... Un regizor care gîndeşte astfel de scene se bucură că au ieşit profi & veridice sau are şi trăiri „umane”, de spectator, să zic aşa?

- Scena aceea a fost repetată de câteva ori înainte de a începe filmarea, cu scena aceea şi-a dat cumva examenul de admitere cel care joacă rolul lui Soare. Când se întâmplă şi simți că iese, indiferent că e repetiție, probă sau filmare, te bucuri ca regizor şi omul dispare. Simți că iese, vrei mai mult, ţipi: „loveşte-l mai tare!”. Apoi dai „Stop!” şi anunţi încă o dublă dacă nu a fost bine sau dacă simţi că se poate mai mult şi mai bine, sau mergi la actori, le mulţumeşti şi treci la următorul cadru. E multă adrenalină, multă emoţie, iar omul dispare. Omul reapare la montaj; atunci se întâmplă ce pomeneşti tu, atunci aş vrea să mă ridic şi să îi dau două palme celui care îl loveşte, atunci doare.

 

- Unde pot fi văzute scurtmetrajele dvs. de dinainte de „Eu cînd vreau să fluier, fluier”?

- Cele de scoală nu pot fi văzute. Nu există DVD sau casetă. Au mai rulat în nişte proiecţii speciale, dar doar acolo.

 

- „Eu cînd vreau să fluier, fluier” are şi un site profi - http://vreausafluier.ro/. Cît de important este internetul pentru promovarea culturii?

- Extrem de important. De fapt, cred că s-a ajuns deja la momentul în care dacă nu exişti pe internet, de fapt nu exişti.

 

- Noul val de regizori români, mult-premiat şi apreciat în special în străinătate, a apărut destul de surprinzător. Oare cum a fost posibil aşa ceva?

- Îmi e greu mie să explic un astfel de fenomen. Cred că un istoric sau un critic de film ar fi potrivit. E meseria lor. A mea e să fac film.

 

- Ce regizori vă plac? Ce hobby-uri aveţi? Cum vă pare literatura română actuală?

- Robert Bresson, David Lynch, Pedro Almodovar, Ridley Scott, Ye Lou, Federico Fellini, mulți alții. Depinde de… starea mea într-o anumită perioadă, e într-o permanentă schimbare. Cei care nu se schimbă de câţiva ani buni sunt primii doi. Puţine hobby-uri. Îmi place să înot. Literatura română actuală mi se pare tristă. Nu ca subiect, ci ca situaţie, ca stare. Singurul care îmi place cu adevărat e Cărtărescu.

 

- Deja lucraţi la următorul film. Va fi tot un film cu subiect „la limită”? Ce ne mai puteţi spune despre viitorul dvs. film?

- Am lucrat la „El Rumano” până de curând. Acum vreau să schimb. La „El Rumano” lucram împreună cu Cătălin Mitulescu, pe un scenariu pe care îl pornise el. Vreau să lucrez acum la un film care să îmi aparțină în totalitate. Am câteva idei, aş vrea să fie o poveste de dragoste.

 

(mai 2010)

Oricum realitatea depăşeşte puterea mea de imaginaţie”,

interviu cu Alexandru SOLOMON, regizorul filmului “Kapitalism – reţeta noastră secretă”,

realizat de Mihail Vakulovski


Alexandru Solomon (n. 1966, Bucureşti), absolvent al secţiei de imagine de film a IATC (1993), stagii la University of California (1996) & Discovery Campus Masterschool (2001). Documentarele sale au fost premiate şi au avut proiecţii la festivaluri de film din Europa şi Statele Unite. Începând cu anul 2004conduce Hi Film Productions. Filmografie: Earthcake (1993); 2 x 5 (1993); Strigăt în timpan (1993); Duo pentru paoloncel şi petronom (1994); Via Regis (1996); Cronica de la Zürich (1996); Paznic de cetate (1997); Viaţă de câine (1998); Omul cu o mie de ochi (2001); Franzela exilului (2002); Marele jaf comunist (2004); Clara B. (2006); Cold Waves – Război pe calea undelor (2008); Apocalipsa după şoferi (2009); Kapitalism – reţeta noastră secretă (2010).

 

 

- Domnule Alexandru SOLOMON, documentarul dvs. de lungmetraj “Kapitalism – reţeta noastră secretă” abia a apărut în cinematografe, dar deja a făcut foarte multă zarvă, se discută foarte mult despre el şi filmul chiar merită această atenţie. Este filmul pe care aţi visat să-l faceţi?

- Cum v-a venit ideea realizării acestui film? Cîte ore aţi filmat? Cît timp aţi lucrat la el?

- Da, seamănă mult cu ceea ce am vrut să fac inițial. Am început să scriu la el acum cinci ani, mi se părea încă de atunci că a trecut suficient timp ca să putem face un bilanț al tranziției. După vreun an am avut ideea vizitei lui Ceaușescu, așa ca în cartea „Un yankeu la curtea regelui Arthur” a lui Mark Twain. Nu vroiam să fac un film grav – cel puțin în aparență - și nici un film indigest. Pe de altă parte, sarcasmul mi s-a părut întotdeauna mai eficient decât condamnarea încruntată. Vroiam, de asemenea, ca filmul să aibă ceva ludic, pentru că în fond e vorba de copilăria capitalismului, a unei societăți rămase peste noapte fără tătuc. Așa încât l-am convocat pe „tătuc”, să-i arăt ce ne-am priceput să facem din ce ne-a lăsat acum 20 de ani.

Am avut, însă, din cauza acestei fantezii, multe dificultăți cu finanțatorii străini, care nu înțelegeau ironia și credeau că Ceaușescu apare ca personaj pozitiv și filmul va fi unul nostalgic (am și pierdut concursul la fondul cinematografic belgian din cauza asta).

În fine, după vreo trei ani, aveam finanțarea și din toamna lui 2008 ne-am pus pe treabă mai intens. Am filmat cam 40 de zile între mai și august 2009, au rezultat cam 70 de ore de material pe care l-am montat în vreo 4 luni, cu pauze. Versiunea lungă, românească, a fost gata în martie 2010.

 

- Aţi mizat pe faptul că prezenţa unor personaje publice controversate ca Gigi Becali, Copos, Patriciu, Dan Diaconescu  etc. va atrage foarte mulţi spectatori?

- Într-un fel, da. Am spus că e o distribuție de milioane, din toate punctele de vedere. În general, sunt oameni fascinanți, nu numai prin avere și putere, dar și prin felul în care se joacă pe ei înșiși. Sunt oameni care și-au construit un rol, o mască publică. Pe de altă parte, din cauza felului în care mass-media tratează subiectele la noi, mi se părea că, de fapt, nu prea mai înțelegem cine sunt acești oameni. Se spune că o tehnică de transmisie e cu atât mai performantă cu cât raportul dintre semnal și zgomot e mai mare. La noi, zgomotul de fond a ajuns să acopere mesajul.

 

- V-aţi ales „actorii” ca un regizor de filme artistice. Pe cine dintre „kapitaliştii ro” v-aţi fi dorit să-l faceţi actor de film, dar aţi fost refuzat?

- Am vrut să filmez cu domnii Vântu, Tender, Popoviciu, Iulian Dascălu, am stat de vorbă sau i-am căutat pe mulți alții. L-am căutat, de exemplu, și pe Willem Matser în Olanda (vă amintiți de partenerul olandez al lui Ovidiu Tender, care era şi responsabil NATO și care a fost arestat pentru că a transferat ilegal câteva sute de milioane în România? Era prin 2002).

 

- În prezenţa cărui „actor” din filmul dvs. v-aţi simţit cel mai… incomod? Aţi regretat vreodată faptul că aţi ales un anume personaj?

- Când ajungeam să filmez cu ei, mă simțeam bine, pentru că fiecare oră petrecută cu ei era o victorie după săptămânile, uneori lunile de așteptare, telefoane și anticameră. Am mai zis-o, cel mai greu am comunicat cu Gigi Becali, ceea ce și explică de ce la un moment dat relația s-a întrerupt și el nu a mai vrut să continuăm filmarea. Am mai filmat cu câțiva oameni care nu au intrat în montaj. Probabil că singurul moment pe care îl regret este cel pe care l-am filmat în Elveția. Ne-am dus trei oameni să facem un interviu cu un bancher care lucrase ani de zile în România la o bancă internațională. Mi se părea că e o ocazie să am și un punct de vedere exterior, al cuiva care cunoaște sistemul dinăuntru și, pe de altă parte, nu mai este legat „la gură” contractual și omenește. Am filmat două zile cu domnul respectiv; degeaba, pentru că tot discursul era foarte diplomatic și general, precaut până la exasperare (exasperarea era a mea, evident). La sfârșit, după ce am împachetat echipamentul și ne pregăteam să ne suim în mașină, omul mi-a zis că trebuie neapărat să găsesc pe cineva care să-mi povestească deschis cum s-a furat și ce ticăloșii s-au petrecut la noi. Crud, nu?

 

- “Kapitalism – reţeta noastră secretă” nu e deloc un documentar în sensul termenilor tradiţionali, putînd fi considerat mai degrabă un film artistic de lung metraj realizat cu actori neprofesionişti. Subiectul filmului dvs. documentar e de film artistic. N-ar fi interesant să faceţi un film artistic cu acelaşi scenariu, doar că cu actori adevăraţi?

- Nu cred că ar ieși mai bine tratat ca ficțiune. Și nici nu prea știu cum ar suna un scenariu pe tema asta. Oricum realitatea depășește puterea mea de imaginație.

 

- Care e diferenţa – din p.d.v. al regizorului – dintre un lungmetraj artistic şi unul documentar?

- Există diferențe de strategie: la documentar, trebuie să fii mult mai flexibil, să te ții de ideea ta, dar în același timp să te poți adapta din mers situațiilor „de pe teren”; să nu uiți ce urmărești, dar în același timp să culegi din ce-ți oferă lucrurile care sprijină acea idee. Dar diferențele cele mai mari mi se par cele de atitudine: la fiecare pas alegerile pe care le faci ca regizor de documentar au o încărcătură morală. Fie că e vorba de relația cu subiecții tăi, pe care nu poți să-i trădezi, fie că e vorba de felul în care decupezi ceea ce se vede, fel care trebuie să fie onest în raport cu subiectul, dar și cu tine însuți, ca documentarist te încarci cu tot felul de obligații morale pe care nu le ai în ficțiune. Ești uneori martorul unor situații în care – dacă n-ai filma – ar trebui să reacționezi și să te implici, dar ca documentarist nu vrei să te implici în fața camerei. Și așa mai departe... În rest, cred că meseria de a povesti prin imagini și sunete e aceeași la documentar ca și la ficțiune.

 

- „Actorii” au văzut filmul? Le-aţi urmărit reacţiile? V-au surprins?

- George Copos, Ioan Niculae și George Pădure au fost la premiera de la București, dar n-am apucat să vorbesc cu ei imediat după aceea. S-au exprimat public – în interviuri sau pe bloguri, iar Dinu Patriciu a comentat filmul într-un editorial din Adevărul. Numai George Pădure a spus că „e un film bun”, în rest reacțiile au fost negative, plecând de la ideea că „am adus un mare deserviciu României”, că sunt plătit de Occident să ponegresc capitalismul românesc, până la afirmația că sunt un stângist de tipul lui Michael Moore. Într-un fel m-au surprins reacțiile, pentru că în film sunt numai vorbele lor și situațiile în care au dorit să apară.

 

- Dar copiii dvs. cum au reacţionat cînd s-au văzut pe ecran?

- Deocamdată n-am primit reclamații, or să mă judece probabil mai târziu.

 

- L-aţi făcut pe Ceauşescu un fel de narator care vorbea cu vocea dvs. Cum a fost transformarea asta hedonistă?

- M-am jucat. În fond, când Chaplin îl joacă pe Hitler (scuzați-mi comparația: nu mă compar nicicum cu geniul lui Chaplin, e doar o paralelă între dictatori) „își permite” momente de fantezie copilărească. Asta nu îl transformă pe Hitler în personaj pozitiv.

 

- Aţi filmat foarte multe ore pentru realizarea acestui film. A fost greu să faceţi selecţia fragmentelor care au rămas în varianta finală?

- Sigur că e greu. Procesul de montaj e mai ales un proces de renunțare, de multe ori dureroasă, dar necesară. Filmul trebuie să aibă un fir puternic și de obicei tot ce nu ține de acel fir trebuie să cadă. Și-apoi e bine ca spectatorii să rămână cu senzația că ar mai vrea să mai vadă, nu să îi saturi până peste poate.

 

- S-ar fi putut rata acest film avînd deja ideea, scenariul filmului şi acceptul „actorilor” să participe la realizarea lui?

- Orice film se poate rata, în orice moment al producției lui.

 

- Mulţi oameni se întreabă de ce titlul filmului are „k” în titlu. E un mod de a diferenţia capitalismul de capitalismul din Est?

- Da, sigur că am vrut să semnalez încă din titlu că este vorba de o specie aparte de capitalism, una cu rădăcini în Kapitalul lui Marx sau în KGB. Am mai adăugat ca referință și Kakania lui Robert Musil, deși probabil că imperiul austro-ungar - chiar și în faza disoluției lui birocratice și putregăioase de care vorbea scriitorul - era mai sănătos și mai civilizat decât societatea noastră.

 

- Deşi aţi folosit tehnici artistice pentru realizarea filmului şi spectatorul nu se plictiseşte nici o clipă privind „Kapitalism-ul…”, după vizionarea filmului ai o stare cam depresivă; credeţi că asta e reacţia firească pe care trebuie s-o aibă spectatorii după vizionarea filmului?

- Unii sunt deprimați, alții ies revoltați; unii mi-au zis că vor să plece din țară, alții că le vine să iasă în stradă. Mi-ar părea rău ca filmul să îi descurajeze pe spectatori, pentru că încă mai cred că lucrurile se pot schimba în bine. Dar, pe de altă parte, genul acesta de film nu e gândit ca o chemare la acțiune, nu poate da soluții, poate doar să pună pe gânduri. Oamenii trebuie să se hotărască singuri ce au de făcut. Mi-aș mai dori ca el să rămână ca un soi de document pentru când vom fi uitat perioada asta.

 

- I-aţi întrebat pe bogătanii din „Kapitalism…” dacă v-aţi putea îmbogăţi, iar ei v-au dat sfaturi. V-au folosit la ceva?

-  Nu, nu mi-au folosit. Probabil că dacă vroiam să fac bani nu mă apucam de documentare.

 

- Cinematografia românească trăieşte un moment de glorie care pare inexplicabil. Cum vă explicaţi apariţia acestui val de regizori şi actori extraordinari?

-  Nu cred că este inexplicabilă această glorie. Dintre toate artele, cinema-ul românesc și-a revenit cel mai greu după Revoluție. Până ce regizorii și-au găsit un ton nou, o altă atitudine față de realitate și față de uneltele lor, a durat mult și, din păcate, s-a rupt legătura cu publicul românesc. În străinătate, filmele românești sunt mult mai populare decât la noi, sau – în orice caz - se bucură de un prestigiu meritat, pentru că filmele bune din ultimii ani sunt o combinație originală de ingrediente locale cu un radicalism estetic convingător. În același timp, cred că cinema-ul românesc trebuie să propună spectatorilor din țară și alte formule. Îi invidiez din suflet pe realizatorii de teatru, care sunt în stare să umple sălile seară de seară. Publicul de teatru nu merge și la cinema. Ar trebui să ne întrebăm de ce.

 

- Ce hobby-uri aveţi? Cum vă pare literatura scrisă de tinerii de vîrsta dvs.? Muzica, etc.?

- Citesc cât pot, din păcate nu destul. Am citit cu pasiune romanele lui Filip Florian sau Dan Lungu, ale Florinei Ilis și ale altora (lista e lungă). Ascult cu plăcere Kumm sau Luna Amară, dar și tot ce face Vlaicu Golcea. Mi se pare că în artele vizuale există un suflu foarte proaspăt, din păcate aproape necunoscut în țară. Și că, de fapt, artiștii vorbesc mai direct și sunt mai implicați în chestiunile de actualitate decât o face filmul. Ăsta e un paradox.

 

(13 mai 2010, Braşov – Bucureşti)

 

Interviu cu Mihai Iordache/Kumm,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare. Kumm e viaţa după ce aniversezi peste un deceniu de activitate?

- E greu, dom'le. Mai ales în ţara asta, unde guvernul nu-şi vede de treabă, mass-media promovează nonvalorile şi lumea n-are bani să meargă la concerte de indie rock. Şi acum, că am epuizat clişeele: ne distrăm şi avem o mulţime de treabă. Cântăm peste tot unde suntem doriţi şi mai nou lucrăm la un videoclip. Va fi produs de către noi, cu ajutorul unor prieteni, cum ne-am produs, de altfel, şi albumul. Abia aşteptăm să fie gata.

 

- Acum sînteţi într-un turneu de promovare a noului album, „Far From Telescopes”. Cum vă simţiţi în turneu?

- Lumea e fascinată de viaţa de turneu, aşa cum e ea cunoscută din filme etc. Multe din lucrurile acelea fascinante chiar se întâmplă – e nemaipomenit să fii pe scenă şi să cânţi muzică de care îţi place. Ceea ce nu prea se arată în filme sunt orele lungi de mers cu maşina, sunetiştii surzi, sistemele P.A. care, câteodată, crapă. Dar merită efortul.

 

- Aveţi albumul la concerte? Unde putem găsi noul CD? Dar pe cele mai vechi?

- Da, avem întotdeauna albumul la concerte. El mai poate fi găsit şi în reţelele de magazine Humanitas şi Cărtureşti de pe tot cuprinsul ţării şi în alte magazine mai mici, dar atente la ceea ce se întâmplă. Cele mai vechi se mai găsesc ici-colo, dar nu ştim exact pe unde.

 

- În ultima vreme aţi cucerit şi publicul românesc, care e diferenţa dintre un concert acasă şi unul în străinătate? Vă întreb asta pentru că pînă nu demult eraţi mai populari prin Germania decît prin Craiova, de exemplu?

- Nu credem că suntem mai populari în Germania decât în Craiova, şi chiar ne-am dori să nu fie aşa. Poate în Freiburg, sau în alte oraşe unde am cântat mai mult şi avem deja un public al nostru. Diferenţa este la fel ca între oraşele româneşti unde am cântat deja şi celelalte, unde lumea vine de curiozitate şi nu ştie exact la ce să se aştepte. Asemănarea este că toţi dansează, la sfârşit.

 

- Nu sînteţi prea activi pe net, asta pentru că aveţi foarte multe concerte în ultima vreme? Care e rolul internetului pentru o formaţie de rock?

- Alţii ne spun că suntem activi – ce să mai crezi? Internetul e foarte important pentru noi, fiind deocamdată aproape singura noastră cale de promovare. Mai ales de când ne producem singuri muzica şi nu avem posibilităţile de marketing ale unei case mari de discuri. Dar nici nu ne dorim aşa ceva, fiindcă de multe ori acele avantaje vin la pachet cu unele compromisuri de natură muzicală.

 

- Aveţi succes foarte mare la festivaluri, dar şi-n cluburi publicul e mereu lîngă voi. Vouă unde vă place mai mult să cîntaţi?

- Asta seamănă cu întrebarea aceea genială care li se pune copiilor mici: tu o iubeşti mai mult pe mama sau pe tata? În cluburi îi vezi de aproape pe oamenii pentru care cânţi, şi ei pe tine, aşa încât reacţiile de ambele părţi sunt mai imediate. La festivaluri publicul e mult mai mare şi energia, inclusiv cea sonoră, e uriaşă – dar noi vedem de obicei nişte reflectoare, iar lumea vede ceva care se agită în depărtare. Pe scurt, e la fel de frumos, dar sunt într-adevăr situaţii diferite.

 

- Piesa „Morsa” a prins foarte bine, asta nu v-a făcut chef să mai faceţi piese în română?

- „Morsa” s-a numit iniţial „Man In a Can”, variantă care apare şi pe album. La un moment dat ne-am gândit să facem o variantă în română a unei piese, ne-am sfătuit puţin şi ne-am oprit la ea. În general, muzica pe care o ascultăm e cântată în engleză, aşa că engleza a fost o alegere naturală. E destul de greu să faci textele în română să sune rock'n'roll şi nu mulţi reuşesc – Alexandru Andrieş, şi câteodată Florin Dumitrescu. Poate vom mai încerca, peste câţiva ani.

 

- Cum – şi cînd – compuneţi piese noi, între concerte, între turnee, pe drum? Chiar, ce ascultaţi în drum spre concerte, mai ales dacă oraşele dintre concerte se numesc Cluj şi Munchen?

- Ideile pot veni oricând, şi le notăm/înregistrăm/ţinem minte, dar în general compunem la sala de repetiţii, împreună. Pe drum ascultăm o mulţime de trupe noi şi mai vechi, iar faptul că avem gusturi diferite nu ne lasă să ne plictisim. Când se termină CD-urile, dăm drumul la radio, sărind din motive evidente peste majoritatea posturilor de muzică româneşti. Suntem fani de teatru radiofonic.

 

(21 martie 2010)