Kestionar extrem. Literatura şi extremismul

TiuKestionar extrem

Literatura şi extremismul

1. Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis. Care e punctul tău de vedere?

2. Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

3. Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

4. Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

5. Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?

 

Liviu ANTONESEI

 

Scriitorii sînt iertaţi mai uşor decît fotbaliştii sau gimnastele!

 

1. Da, în literatură este permis totul – cu excepţia notabilă a plagiatului! Nu cuprind în acest cuvînt, desigur, aluzia, citatul, alte proceduri intertextuale, pastişa, scrierea parodică. Dar, în rest, în literatură este permis totul, cel puţin în faza primă a creaţiei, a elaborării primare, altfel ceea ce scriem ar fi mort de la bun început, am naşte un avorton. Sigur, după aceea, autorul îşi face calculele de oportunitate privind limitele pe care crede că şi le poate permite. El, nu alţii! Şi oportunitate, nu oportunism!

 

2. Ehei, cîte sînt permise literaturii şi nu realităţii! În literatură poţi, de pildă, să-ţi supui la cazne personajele, să le torturezi, să le omori dacă te enervează prea tare ori te-ai plictisit de ele, le poţi trece prin destinul lui Iov ori al lui Dracula. În realitate, nu poţi nici măcar pălmui un critic literar neghiob sau un cititor impertinent. Nu, din păcate, uneori, limitările realităţii sînt intolerabile, cumplite!

 

3. Păi, din cele deja scrise, cred că reiese că, din punctul meu de vedere, tot ceea ce se întîmplă în literatură este cum nu se poate mai normal! Desigur, acolo în literatură. Şi aproape tot ceea ce nu ţine de realismul plat în literatură devine, prin nu ştiu ce alchimie, ceva extrem în viaţă. Şi nici măcar nu trebuie să mergem la crime, atrocităţi etc. pentru a constata asta. Uitaţi-vă puţin la îndemnurile care încearcă să ne îndrepte viaţa – „Excesul de zahăr, alcool şi grăsimi dăunează grav sănătăţii”, „Fumatul provoacă impotenţă” etc. Dacă ar fi oneste, acestea ar ajunge la concluzia firească: „Viaţa dăunează grav sănătăţii”! Nu e aşa? Nu ne conduce viaţa inexorabil spre moarte? Şi, acum, gîndiţi-vă, dacă asemenea îndemnuri ar funcţiona în literatură (şi ar fi funcţionat mereu şi în viaţă!), unde i-am fi găsit pe Gargantua, Pantagruel, Don Juan, Dracula, ca să nu-l mai evoc şi pe marchizul De Sade!

 

4. În literatură, pot face orice. Dacă nu fac chiar orice, este pentru că ţin seama şi de regulile de compoziţie şi de cele ale bunului gust literar – al meu, personal care-va-să-zică! Nu mi-ar ajunge însă cyberspaţiul pentru a le enumera pe cele pe care nu le pot, sau nu le mai pot face în viaţă, deşi cei care mă cunosc ştiu destul de bine că nu sînt chiar un abstinent în unele privinţe, nici vreun fricos. Unele interdicţii sînt de la început, cele care ţin de o minimă etică personală, clădită pe fundament creştin şi buddhist, altele au venit cu anii…

 

5. Da, probabil mai uşor decît fotbaliştilor sau gimnastelor, de pildă! N-am auzit de vreun scriitor suspendat pentru consum de droguri, dopaj sau alcoolism avansat! În schimb, Villon n-a fost iertat de furt în numele talentului, nici scriitorii care au pactizat, ca indivizi, cu duşmanul de pedepse, dacă e să ne gîndim la cei executaţi după al doilea război mondial, sau măcar exilaţi precum Celine, sau anatematizaţi, cazul lui Pound… Ba chiar, am senzaţia, alţii, care nu erau scriitori, au scăpat mai ieftin din asemenea penibile meandre biografice…

TiuKestionar extrem

Literatura şi extremismul

 

1. Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis. Care e punctul tău de vedere?

2. Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

3. Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

4. Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

5. Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

1. În principiu, aşa stau lucrurile, libertatea e deplină, atoatepotentă. Dar cum nici liberul arbitru necenzurat transcendental nu-i place lui Dumnezeu… Depinde totul de bunul simţ al autorului dacă se autocenzurează, dacă nu vrea să forţeze nota în ceea ce scrie şi nu-şi supune cititorul unui abuz. Gândiţi-vă la „Vom muri şi vom fi liberi” – în aceste cuvinte puteţi găsi esenţa, libertatea totală e posibilă numai după moarte. Excesele de libertate înnăscute la scriitori pot fi catalogate anacronice.

 

2. Datorită acestei reguli de a nu avea limite şi a nu fi nimic interzis, realitatea a născut monştri. Societatea s-a reglat în timp, s-a „civilizat”, şi pentru „realitate” a impus legi pe care trebuie să le respecţi. În „literatură” totul e permis pe mai departe, societatea putând să spună şi azi, trezită în faţa unei monstruozităţi: „asta e literatură” (teoretic, repet; fiindcă în practică lipsa de talent te poate da cu capul de pereţi, ajungi să regreţi că ţi-ai risipit viaţa scriind literatură, în loc să faci afaceri cu o cârciumă a ta). Istoria a demonstrat că literatura e dulce copil pe lângă realitate. Că se întâmplă atâtea lucruri inimaginabile. Ficţiunea nu-şi poate permite să scoată la iveală decât ce e credibil concret. În orice caz, literatura (ficţiunea, ciudăţenia) ar trebui să fie mai şocantă decât e realitatea – dar nu e.

 

3. Nu, anormalul din realitate a întrecut întotdeauna literatura. Literatura te obligă să te tot raportezi la ceva, realitatea nu ţine cont de nimic. Literatura e literatură, nu i se cere să facă realitate, ci să fie credibilă, pe când realitatea poate să facă literatură, să fie confundată cu ea şi e acceptată ca atare. Nuanţând (nu e nimic bătut în cuie pe lumea asta), se poate ca şi literatura să pună în dificultate public realitatea, dar de fiecare dată se va spune că asta e literatură şi nu va fi percepută ca o extremă.

 

4. După 60 de ani pot să spun cu mâna pe inimă că în viaţă nu mi-am văzut nici un vis mare înfăptuit şi că în literatură nimic din ce mi-am dorit în realitate n-a ieşit. Să le ia naiba de vise, că nu mai ştii care e realitate şi care e literatură! Dacă vrei să le redai în realitate, visele devin literatură.

 

5. În faptele extreme? N-am auzit să i se ierte unui scriitor dacă a omorât pe cineva (fie şi în legitimă apărare sau din culpă, într-un accident rutier, Doamne fereşte). Eventual, i se face mai multă publicitate dacă se sinucide. I se trece numai cu vederea dacă e beţiv sau drogat, considerându-se că e artist şi că din băutură şi drog scot maximum din sensibilitatea omenească (dar nu cred că i s-ar ierta dacă ar vinde droguri, dacă a încălcat legea)… Altfel, scriitorul etichetat ca extremist C.V. Tudor a fost ales de români europarlamentar, ceea ce înseamnă că extremismul lui politic e nu numai iertat, ci şi apreciat. Ce alt gen de extremism li se iartă scriitorilor în realitate? Faptul că scriu şi vorbesc licenţios sau sunt homosexuali, pot fi arătaţi cu degetul ca extremişti? Dacă scriitorii sunt internaţi în spitalul de nebuni (adică sunt ajunşi la o extremă a existenţei) li se iartă într-adevăr mai uşor, nebunia fiind o stare benefică pentru creaţie… Că viaţa literară e mai complicată decât pare a fi în realitate.

 

16 mai 2010. Bucureşti

TiuKestionar extrem

Ruxandra CESEREANU

1. Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis. Care e punctul tău de vedere?

- Depinde de intelect și talent. Trebuie să ai talent maxim ca să poți scrie despre lucrurile interzise. Iar literatura trebuie să scrie despre astfel de lucruri interzise. Pentru că o altă artă care să vorbească despre așa ceva nu există. Limite, granițe, vameși. Eu sunt sătulă de ei și ele. Dar ca să le încalc trebuie să probez că am talent major, altfel nu am nicio șansă pe lumea asta.

2. Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

- Permis este totul, mai ales dacă îl credităm pe Ivan Karamazov, care rostește cu obstinație chiar lucrul acesta (și nu doar pe Ivan K să-l credităm, ci și pe mult mai faimoșii filosofi care-l întrec cu insolența lor ideatică pe îndeajuns de faimosul personaj dostoievskian). Dar depinde cum arată permisul nostru de portarmă pentru literatura pe care o scriem.

3. Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

- Cam toți scriitorii au trecut măcar o dată în viața lor printr-un astfel de caz. Și a trebuit să se descurce așa cum au putut, cu extremități și extreme cu tot.

4. Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

- În literatură poți face aproape orice, în viață poți face doar ceea ce este îngăduit în limitele moralei. Și este normal să fie așa, doar de aceea suntem făpturi omenești, și nu animale.

5. Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?


Scriitorilor nu li se iartă nimic dacă nu au talent. Și li se iartă tot, dacă au.

TiuKestionar extrem

Flori BĂLĂNESCU

 

1. Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis. Care e punctul tău de vedere?

Depinde ce înţelegi prin limite. Eu sunt „deformată” de pregătirea de istoric. Pentru mine şi joaca trebuie să-şi aibă o brumă de responsabilitate. Or, responsabilitatea vine din norme, adică din limitări. (Nu-i bai, şi din cutume, prejudecăţi, încadrări, etichetări, table agăţate de gât etc. etc. ...). Restul, limitele la care intuiesc că te referi, ţin de „grădinile secrete”, cum frumos şi potrivit s-a exprimat Monica Lovinescu. Ce lăsăm să se înţeleagă că am fi noi (şi limitele noastre), din ceea ce scriem, nu este mai puţin ceea ce ar putea fi cititorul, cu tot cu limitele lui, pe care le depăşeşte sau nu, pe care le recunoaşte sau nu. Limitele mele sunt ilimitările altcuiva, şi tot aşa. Nu mă învârtesc în cerc. Ce-ai zice dacă ai şti că un Don Juan relaxat foarte în ale amorului, controlând tehnici (de care se sparie firea), înţepeneşte de spaimă văzând un şoricel? E verosimil? Livresc? Despre limite e vorba. E un joc al aparenţelor şi al prejudecăţilor. Să sondezi limitele omenescului nu o poţi face decât punându-ţi întrebări şi mergând chiar tu până acolo unde te ţin curelele.

Nu ai cum să treci prin reeducarea de la Piteşti, de exemplu, dar trebuie să citeşti ce au scris supravieţuitorii, dacă vrei să pricepi ce a fost acolo. (Mă refer în permanenţă la scriitor sau la potenţialul scriitor. Am împrumutat cuiva – o prietenă cu pregătire tehnică – Din calidor, a lui Paul Goma. Mi-a mărturisit că a plâns de s-a umflat, că este prea tragic, că nu poate suporta să mai citească altă carte de acest gen... Cred că am făcut o figură de tâmpită ascultând-o... Mă întrebam în sine-mi, ce s-ar fi întâmplat dacă-i împrumutam Insula canibalilor, a lui Nicolas Werth, sau vreo carte despre reeducarea de la Piteşti...). Trebuie să şi cunoşti măcar un om care a scăpat de acolo, şi-i încă pe minţile lui. Care a reuşit să se reconstruiască dintr-un firicel neucis de conştiinţă. Să te umpli de spaime, de scârbă, de respingere, de revoltă, să nu mai vrei să vezi oameni şi să ieşi din casă o săptămână. După care te poţi încumeta să scrii despre limite. Şi chiar să te întrebi cine are dreptul să judece ori să ierte. Nu trebuie să-L murdărim toţi pe Iisus mânjind cu scârnă o fantoşă reeducată (un „fost” om), ca să devenim necredincioşi, ori, dimpotrivă, pentru a ne (re)găsi credinţa; nici să trăim ce a trăit Gyr pentru a compune Iisus în celulă... ca să ne mântuim; şi nu e obligatoriu să fim Madame Edwarda a lui Bataille, ca să înţelegem că omul poate fi muncit de pofte care nu-i stau în fire (aşa se spune, însă, nu-i oare vorba de „firea” culturală şi socială, care trebuie s-o ţină în frâu pe cea naturală?). Sunt modalităţi diferite de a atinge „limite”, dar şi de a le înţelege fără să le trăieşti cu adevărat.

Iartă-mi puseul didactic, e şi asta tot o (de)formare profesională. Indiferent de limite, trecându-le în pagină e ca şi când le-ai încarna ca să le poţi stârpi. Le scoţi la lumină din grota în care te sufocau, le arzi vederea, nu garantează nimeni că ai scăpat de ele, căci tot ce e fiinţă e regenerabil, nu? Dar poţi avea şi lăsa o lecţie folositoare. Şi asta fac scriitorii cu adevărat înzestraţi. Convingerea mea este că trebuie să ştii să scrii despre limite, să ai o bună pregătire şi un dram de talent. Altfel, la ce bun? A nu se confunda cu scrierea fără limite. Nu vreau să se înţeleagă că mă refer numai la îngrădirile impuse de tabuuri, care ne amintesc de natura noastră brută, ci, inclusiv, sau mai ales, la cele etice, acelea care ne subliniază umanitatea. O văd ca pe o celebrare a mântuirii omului, a omenescului. Care-ar mai fi rostul depăşirii limitelor (în scris)?

2. Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

Când oamenii (chiar şi criticii literari!) confundă biografia scriitorului cu naraţiunea se mai întreabă cineva cu adevărat ce este permis? Cred că un scriitor viu – nu doar biologic –, stăpân pe demonii lui pentru că ştie să le fie şi prieten şi arbitru, este capabil să-şi treacă realitatea într-o literatură care nu se chinuieşte să încapă în măsuri de reţetar. Totul! Iată un răspuns de baricadă. Totul este permis în literatură şi în viaţă, dacă poţi păstra echilibrul. Apropo de punctul 1. (N-aş vrea să mă întrebi ce înseamnă „tot”... mai nimic, căci din nimic se naşte totul.).

3. Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

Asta e cea mai cu clenci întrebare... Păi, când citeşti (e cam ca atunci când te uiţi la un film) te trezeşti ba aliat cu un personaj, ba cu altul, devii îngăduitor cu mult mai multă uşurinţă decât în realitate, transpiri de furie, de plăcere etc. Ţi se pare normal să fie aşa... tocmai pentru că nu gândeşti prea mult. Situaţii similare îţi pică greu în realitate, unde eşti nevoit să despici firul în patru, să te confrunţi tu cu ele, să iei decizii, sau numai îţi imaginezi că au legătură cu tine, ori, poate, numai cu limitele în care îţi duci traiul. În literatură, fie că o scrii, fie că o citeşti îţi iei nişte rezerve, îţi asiguri un confort minim, poţi iubi, ucide, înşela fiscul, poţi ieşi întreg din spitalul de nebuni, ori, dimpotrivă, poţi alege să rămâi acolo în deplinătatea facultăţilor mintale... Dacă ai norocul să pici în transă poate scrii o capodoperă, despre care nu va putea spune nimeni cu precizie că-i extremă prin comparaţie cu viaţa, sau invers. Este paradoxal, dar tocmai de aceea te simţi liber. Nu se spune că scriitura eliberează? Depinde de caz, deseori este liberarea dintre pereţii unei celule, impuse ori autoimpuse. Limite şi limite... Nu pot (nu vreau!) să dau exemple.

4. Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

Ooo, în literatură poţi „trăi” aşa cum ţi-ar plăcea, neconstrâns de normele sociale. În literatură poţi face şi avea parte de dreptate. Câte nu poţi face în literatură... poţi crea o viaţă pe care cei din viaţa ta poate nici nu o merită. Sau te poţi muta pe Marte, măcar în concediu, ca să nu mai auzi că guvernul îţi va lua un sfert din salariu. Dacă este verosimilă, vie, literatura poate fi şi de folos, nu numai frumoasă, ori scrisă ca la carte, pentru că are toate şansele să devină (dacă nu a fost deja) reală. Literatura poate fi şi visul şi coşmarul tău, depinde cum îţi este viaţa... Că tot se făcu vorbire de limite... (asta cred eu, fără să am vreo carte de literatură, deci, am putea spune că nu fac mare lucru nici în viaţă, nici în literatură!? Dar măcar ştiu să visez! Sunt naivă.) Am „citit” mulţi scriitori care cred despre ei că sunt talentaţi, unici, geniali, doar pentru că au un raft de cărţi publicate şi sunt bine prizaţi de critică. Dar când trăieşti din şi printre cărţi (şi autori) percepţia se nuanţează cu timpul şi cititorul din tine ajunge să aprecieze tot mai mult calitatea umană a celui care scrie. Autoritatea scriitorului consacrat nu te mai inhibă atât de mult, te dezbări de ce ai învăţat la şcoală ori ai citit prin cronici şi istorii şi „vezi” cu mintea ta. Orice idei nemaipomenite am vehicula, până la urmă viaţa şi literatura celui care scrie sunt un organism (în care te doare ba ficatul, ba te înţeapă inima şi aşa mai departe).

5. Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?

Unora, poate. Celor „mai extremi” nu cred. Depinde câtă greutate are „extremismul”, pe câţi, pe cine lezează. De exemplu, lui Paul Goma nu i se iartă nimic. Rămână vorba între noi că, de fapt, normal ar fi să ne ierte el nouă... La noi aproape totul e cu dosul în sus (sau poate că şi asta e o problema de geometrie spaţială) – toţi mâncătorii de kkt care-au stat frumos la birou (în timp ce alţii făceau academia la Neagra, în Zarcă, în Casimcă, în Submarin, în Reeducare, la Canal), unde şi-au scris şi opera nemuritoare şi delaţiunile la Securitate, sunt onoraţi cu trâmbiţe şi decoraţii prezidenţiale ori academice, sunt recunoscuţi drept mari scriitori, în cazul lor nu se atinge nici cu un milimetru viaţa de operă etc. etc. În vreme ce lui Paul Goma i-au luat la refec şi aerul pe care-l respiră. Şi asta numai pentru că spune mereu ce crede, inclusiv ce a fost nevoit să suporte când erau ei scriitori adevăraţi, şi îşi fabricau poze nemuritoare pentru istoriile literaturii, tolăniţi pe fotoliile burghezo-moşierimii, în casele confiscate de comunişti pentru noua burghezie roşie, mai mult sau mai puţin proletcultistă, mai mult sau mai puţin rezistentă prin cultură. Nu e tocmai simplu să încerci să ascunzi ori să treci cu nonşalanţă peste un trecut în care ţi-ai construit viitorul cu mare băgare de seamă la prezent, prin birouri de securişti şi tovarăşi, scriind dedicaţii cu temenele, ducând o viaţă cu cocoaşă, în schimbul unui confort cosmopolit-tovărăşesc. De ce să (nu) li se ierte, ce, ei nu sunt oameni? Şi cine să le ierte? Şi ce este iertarea? Arma defetiştilor, a colaboraţioniştilor de toată mâna şi a securiştilor eterni. Degeaba se zbat unii să facă lobby („unei anumite părţi a...”) literaturii române. E cuprinsă de metastazele buboiului numit LAŞITATE – micime a scriitorului care face „totul” numai pentru a-şi asigura 10 centimetri pătraţi în istoria literaturii... Acestui tip de comportament i se subsumează faptele „extreme” ale scriitorilor în viaţa lor de zi cu zi, de ieri şi de azi.