LecTiuk!

Veronica D. NICULESCU

 

Naşterea unui scriitor

 

Nici în vis n-am sperat că se va publica şi la noi, atât de curând, „Jurnalul unui psihopat”, de Venedikt Erofeev, carte despre care se vorbea cu admiraţie în cercurile celor ce-l îndrăgesc pe autorul poemului în proză „Moscova-Petuşki”. Şi iată că volumul a apărut acum, graţie Editurii Art şi prolificului traducător de literatură rusă, Mihail Vakulovski.

Cartea cuprinde cinci caiete ce acoperă perioada octombrie 1956 – noiembrie 1957. Scriitorul declara într-un interviu că a început să scrie cu adevărat în 1956, la sfârşitul primului an de facultate. Caietele au fost însă date în grija celui mai bun prieten, cu rugămintea de-a nu fi publicate decât după moartea autorului. Iar Erofeev a murit în 1990, la 52 de ani. Au mai trecut 20 de ani şi iată volumul tradus în română.

Cartea, mult mai mult decât un simplu jurnal, este un monolog atipic, teatral, scris pe mai multe voci şi în mai multe stiluri. Este momentul naşterii unui scriitor, cum suntem avertizaţi pe ultima copertă. Cu temele sale obsedante, cu rănile expuse, cu ironie, umor nebun, duritate şi delicateţe laolaltă.

Iată o mostră de poezie, din jurnal: „În luna aprilie Erofeev s-a gândit că n-ar fi rău să dea naturii ce-i al naturii. Acest dar inoportun l-a împins într-o tristeţe iremediabilă şi a mărit unghiul planului înclinat pe care era nevoit să se mişte. (...) Până la sfârşitul lunii septembrie Erofeev a zăcut în pat încontinuu, aproape fără a se mişca, aruncând zoaie şi murdării pe colegii săi de grupă şi înecându-se şi complăcându-se în adâncimea căderii sale.”

 

 

„Jurnalul unui psihopat”, de Venedikt Erofeev

Editura Art, 2010

Traducere de Mihail Vakulovski

Alexandru Vakulovski

Tunelul lui Esinencu

 

 

Deşi a împlinit 70 de ani, scriitorul Nicolae Esinencu se pare că întinereşte. I-am auzit pe mai mulţi spunându-i asta. Iar citindu-i ultimul roman, Vin chinezii!, am văzut că acelaşi lucru se poate spune şi despre literatura lui.

 Citind Vin chinezii! ai impresia că Esinencu e lângă tine şi-ţi povesteşte. Romanul e de o oralitate uimitoare, plin de viaţă. Şi în doar 141 de pagini îţi lasă o groază de lucruri la care ai să te gândeşti după lectură. Timpul de după lectură e mult mai mare decât cel al lecturării. Cred că e o chestie ce ţine de cărţile valoroase.

 Romanul are două planuri, la fel de importante. Unul e foarte apropiat de realitate, de volumele de memorialistică. Iar dacă Esinencu nu are ce-şi aminti… Îl găsim aici şi pe Ion Druţă (într-o situaţie stupidă) – mascat în personajul Cruţă (şi totuşi, la un moment dat, scapă şi un Druţă). Matei, în aceeaşi situaţie, e mascat în personajul Mutei.

Personajul principal al romanului merge la Moscova unde trebuie să fie confirmat ca secretar al Uniunii Scriitorilor. El încearcă să afle cum şi de ce s-a sinucis Pavel Boţu, dar e avertizat să nu mai întrebe, altfel l-ar putea urma.

 De la Moscova se cam rupe firul cu realitatea, ca la un moment dat să reapară iar în Moldova, legat de alegerile prezidenţiale. De pe „teren”, personajul principal, foarte asemănător cu adevăratul Esinencu, e luat şi trimis în România, de unde trebuie să aducă o geantă de bani pentru campanie.

 Esinencu reuşeşte prin câteva cuvinte să ne arate relaţiile românilor cu basarabenii:

„Intră, domnule.”

„Îmi cer scuze, caut un veceu.”, le spun.

„Du-te, mă, în pizda mă-tii!”

„Intră, domnule.”

 Celălalt fir narativ al romanului se desfăşoară sub Moscova, într-un tunel din care nimeni nu ştie cum să iasă. Unde nimeni nu comunică, nu vrea să intre în vreo relaţie cu ceilalţi. Din acel tunel nu se poate ieşi şi totuşi toţi caută ieşirea.

 Tunelul secret şi din care nu se poate ieşi e creat pentru eventualitatea unui război cu chinezii. Vedem aici scene parcă desprinse din Eugene Ionesco. Un tânăr care în fiecare zi vrea să-şi arunce mama din tren. Oameni care îşi fură lucrurile, nu pentru că şi le doresc, ci din obişnuinţă şi pentru a fi furate şi de la ei…

 Personajul principal se miră cât de inumani sunt oamenii în tunel, dar şi el la rândul lui se trezeşte având aceleaşi reacţii ca şi ei.

 Ambele planuri sunt pline de poezie. Iar unele fragmente sunt nişte poeme veritabile:

„Vizavi de ieşire.

Trebuie să fie undeva prin metroul ăsta o gaură, o crăpătură, o fantă prin care să mă uit şi să văd deodată cum curge lin în subteran albastrul nesfârşit al cerului.”

 Fragmentul acesta mai apare şi în altă variantă:

„Vizavi de ieşire.

Trebuie să fie undeva o gaură, o crăpătură, o fantă prin care să mă uit şi să văd deodată cum curge lin în subteran albastrul nesfârşit al cerului.”

 Citind romanul, îţi dai seama că fiecare din noi are cel puţin un tunel. Şi fiecare dintre noi visează să mai vadă vreodată cerul.

 Şi grafica romanului e interesantă, potrivită. Se pare că e gândită chiar de Nicolae Esinencu. Pe copertă apare umbra unui om uitându-se în zare. După fiecare fragment e aceeaşi imagine cu acest om. Doar că din ce în ce mai slabă. Ca la sfârşit omul să fie aproape transparent. E ca un fel de contopire a omului cu cerul, ceea ce visează personajul romanului îngropat în tunel.

 La sfârşitul romanului un tunel se surpă şi apare o ieşire. Dacă sunteţi curioşi, nu aveţi decât să citiţi romanul. Are doar 141 de pagini şi se citeşte dintr-o răsuflare.

 Mie nu-mi rămâne decât să-l felicit pe Nicolae Esinencu pentru acest roman. Şi îl invidiez mult pentru măiestria şi vivacitatea transmisă de Vin chinezii!

 Nicolae Esinencu, Vin chinezii, Ed. Magna-Princeps, Chişinău, 2009

Foto a.vklvsk: Nicolae Esinencu la 70 de ani

 

 

Mihail VAKULOVSKI

 

Noua poezie basarabeană

 

La Editura Institutului Cultural Român a apărut „Noua poezie basarabeană”, o antologie foarte interesantă, adunată şi prefaţată de Dumitru Crudu. Pentru Dumitru Crudu „noua poezie basarabeană” e mult mai mult decît un motiv-eveniment-curent cultural/literar, prin noua poezie basarabeană Crudu analizînd, de fapt, istoria recentă a Basarabiei: „Noua poezie basarabeană se compune din cîteva promoţii de poeţi şi din mai multe direcţii literare. Iar anul naşterii ei l-am putea situa în urmă cu un deceniu şi ceva, prin anii 1996-1997, cînd cei mai semnificativi tineri poeţi de astăzi şi-au scos primele cărţi de poezie: Iulian Fruntaşu (Beata în marsupiu), Ştefan Baştovoi (Elefantul promis), Mihai Vakulovski (Nemuritor în păpuşoi) şi Steliana Grama (Tratat de tanatofobie), o poetă nedreptăţită la ora debutului, dar care astăzi ni se pare a fi de prim rang. Rîndurile acestei promoţii zgomotoase care a zguduit serios canonul literar basarabean s-au îngroşat pe parcurs cu noi şi noi poeţi revoltaţi, dornici să pălmuiască, vorba futuriştilor, obrajii stafidiţi ai literaturii moldoveneşti”, spune Crudu în prefaţă. De altfel, antologia e dedicată „lui Valeriu Boboc, ucis în bătaie de poliţişti în evenimentele din aprilie 2009, şi tuturor tinerilor care au fost torturaţi de poliţie în beciurile din Chişinău”, dedicaţie care scoate clar antologia din liric în social, din livresc în existenţial. Prefaţa, numită sugestiv „Noua poezie basarabeană. Între dezamăgire socială şi optimism individual”, e mai mult explicativă decît un manifest poetic, mai degrabă o oglindă pe care o arată, e implozie, nu explozie. Noua poezie basarabeană ca mişcare concretă începe cu super-poetul Dumitru Crudu, care e aceeaşi persoană cu antologatorul, de aceea poetul e nedreptăţit făţiş şi n-a intrat în antologia care începe cu ruperea de „sora siameză”, un text modernist al Angelei Pânzaru, în care eul liric nu-şi trăieşte viaţa, ci trăieşte viaţa surorii siameze, o viaţă „între cafeaua de dimineaţă şi ceaiul de seară (nu survine nimic)”, o viaţă second-hand, ca-n poeziile Lilianei Armaşu. Iulian Fruntaşu este cel mai lasciv poet, peste care a dat o muză cu un corp flămînd „de parcă adunase în sine dorul călugăriţelor / din toate timpurile şi din toate chiliile întunecate şi reci”. Poezia lui însă nu e sentimentală, fiind controlată imagine cu imagine, rînd cu rînd, strînsă-n chingi sexy, cu laitmotive şi repetiţii apetisante, de fiecare dată cu final ingenios. Ştefan Baştovoi e cel mai postmodern poet dependent de metaforă. Poeziile lui sînt frumoase, vii, pline de forţă interioară, care explodează metaforic în univers. Un poet atît de imens încît însuşi Petru cel Mare intră în textele lui fără să se aplece, dar ne aplecăm noi, cititorii, în faţa ta, Baştovoi. Recunosc că doar am privit titlurile existemelor selectate din cărţile mele, dar am citit grupajul poemelor lu’ frate-meu, deşi cunosc acele texte la fel de bine ca şi pe ale mele (de fapt, dintre textele mele uitasem de cîteva). Poeziile Stelianei Grama sînt foarte triste, ca şi soarta poetei, dispărută dintre noi la doar 32 de ani: „De fapt, nu am pe nimeni. / Cîinii latră speriaţi cînd mă văd / şi pînă şi viscolul se ascunde de mine! // Simt că am să cad: / tălpile goale vor glisa pe gheaţa flămîndă de mîngîieri. // Totuşi, dacă îmi permiteţi să vă rog într-adevăr ceva, / vreau să treceţi surîzători mai departe / şi să nu vă opriţi din drum…”. Diana Iepure este unica poetă selectată în „noua poezie” cu poezie, proză poetică şi eseu liric. Poezia ei e simplă, cotidiană şi existenţială, Diana Iepure reuşind să-şi găsească stilul, originalitatea ei venind din exploatarea ineditului şi a „basarabenismelor”, nu evitarea lor! Proza lirică aminteşte de poemele epice ale lui Cristian Popescu, iar pentru eseuri trebuie să-i mulţumesc, pentru că unul dintre ele citează integral un poem de-al meu la care ţin mai mult decît la 6 dintre care au intrat în antologie. Grupajul poetic al lui Pavel Păduraru te lasă să descoperi un poet ciudat, care scrie despre chestii abjecte, folosind instrumente aproape tradiţionaliste. Eu aş fi ales alte texte de-ale lui Păduraru, chiar dacă am încredere maximă în gusturile poetice ale lui Crudu. Dacă Steliana Grama ne lasă „bradul de sîrmă ghimpată”, de la celălalt poet care nu mai e printre noi, Leo Hristov, moştenim „luna de sînge”, şi alte titluri ale sale fiind tari („Hotelul morţii”) şi te pun pe gînduri („Păstrează ce ai”), Leo care ne spune că „Moartea e mai straşnică / Chiar decît moartea”, „Dacă nu crezi, / Strigă-mi în gură şi-mi vei auzi ecoul”. Andrei Ungureanu scrie cu o uşurinţă care-mi aminteşte de poeziile lui Cărtărescu, Ana Rapcea scrie o poezie modernistă concentrată prin care curge mult sînge care nu înseamnă viaţă, ci tristeţe şi singurătate. Dacă vreţi să vedeţi cum cineva vrea să spună politicos cît de mişto sînt ţîţele gagicii lui – citiţi Adrian Ciubotaru (să citez, nu? – „Îi era grozav de ruşine să-şi vadă sînii / deşi îi iubea, erau nemaipomenit de frumoşi: / De unde să ştie ea cît de nemaipomenit / de frumoşi sunt în genere sînii!”). De cele mai multe ori eschivele astea de dicţionar sună mult mai vulgar decît variantele populare, de vorbire vie, orală, mai ales în poezie. Horia Hristov e ca un artist de pictură naivă care pictează cu imagini de cuvinte, de aceea realitatea din textele lui mereu alunecă sub neverosimil, iar mesajul se ascunde sub pat, „un fel de psihoterapie moldovenească” – citat. Alexandru Buruiană are un debit verbal care-ţi aminteşte chiar din primul poem de Marius Ianuş, doar că la Ianuş e „România”, iar la el e „Transilvania” – şi amîndoi ne trimit la „America” lui Ginsberg şi „Lenin”-ul lui Maiakovski. Alexandru Buruiană scrie o poezie social-biografică, aşa cum Luna Amară cîntă piese soial-existenţiale, poeziile sale au vînă, forţă, mesaj şi sînt bine scrise. Liliana Armaşu scrie o poezie narativă, în care povesteşte despre înlocuitorul omului de alături, cu un „animal sălbatic de casă”, despre bucuriile second-hand şi păpuşile second-hand, o poezie tristă, dar sprintenă şi săltăreaţă. Iurie Burlacu scrie texte-flash, în care melcul dintre picioare se transformă în cioburi de sticlă. Poezia Aureliei Borzin curge ca „lumina care nu pătrunde doar pe geam”, „ca o spirală căreia pur şi simplu îi dai drumul”. Corina Ajder este o poetă de vîrsta revoluţiilor anticomuniste din Estul Europei, o poetă care impresionează prin exactitatea exprimării şi totodată prin alegerea modului – şocant sau surprinzător – de transmitere a mesajului. Poezia ei chiar reuşeşte să exprime chestii vitale printr-o exprimare directă şi la ţintă: „şi mă gîndesc că cel mai grav lucru care ar putea / să se întîmple aici e să aflu că / altineva se spală pe dinţi cu periuţa mea nouă”. Poezia lui Andrei Gamarţ e paradoxală prin faptul că sub acelaşi titlu cuprinde multă căldură şi în acelaşi timp multă violenţă, combinaţie îngrozitoare pentru un ne-(ex)sovietic, dar ceva absolut firesc pentru un basarabean, de exemplu. De aceea poezia sa nu e superrealistă, ci existenţială, iar poeziile care-l reprezintă sînt „CV” şi „hai să ne vindem organele şi să trăim liniştiţi”. Poeziile lui Vadim Vasiliu din antologie sînt lungi şi nu prea-şi găsesc un sfîrşit de efect, Corina Ajder fiind un maestru în acest sens, ca şi Fruntaşu şi Baştovoi, fireşte. Poezia Dariei Vlas e cinematografică, a Doinei Bulat – modernistă, a Ecaterinei Bargan se zbate între o ironie autoimpusă şi o disperare îndîrjită. Cătălina Bălan, născută în 1995, are tot viitorul în faţă, ca şi noua poezie basarabeană. Dar – ca şi noii poeţi basarabeni – scrie al dracului de bine, cu o uşurinţă evidentă, vesel şi vivace, cu plăcere, ceea ce este foarte important.

„Noua poezie basarabeană” este o antologie interesantă, care nu vine să impună un curent sau un grup poetic, ci să înghesuie vechea poezie basarabeană, să-şi anunţe apăsat prezenţa, să se lase pipăită, ca să audă: ESTE! Într-adevăr, Dumitru Crudu ne-a demonstrat că în Basarabia există o nouă poezie, dar această antologie e şi o provocare pentru fiecare poet în parte – nu o confirmare. E o antologie despre un val în mişcare, nu despre un monument, despre ceva viu, nu pietrificat, e o cronică live, în timpul meciului, nu după meci.

 

„Noua poezie basarabeană”, antologie de Dumitru Crudu,

Ed. ICR, Bucureşti, 2009

 

Emilian GALAICU-PĂUN

Science fiction plus dystopie socială

„Privindu-i, ţi se părea că ai de a face cu o nouă rasă de oameni, care nu ştie altceva decât să cânte şi să muncească”, fraza este desprinsă din Diavolul este politic corect, al ieromonahului Savatie Baştovoi, Cathisma, 2010, chit că o ureche expertă va recunoaşte oarece ecouri din Inimă de câine al lui Bulgakov. Alte câteva cărţi magistrale îşi dau întâlnire în romanul lui Baştovoi, de la Străinul lui Camus la 1984 al lui Orwell, fără ca autorul nostru să fie un livresc – din contra, el scrie cum ar predica, adevărat cu cartea (cărţilor) în faţă.

Simplă la prima vedere – de ceva timp omenirea trăieşte „în virtutea Legii nr. 182/110, privind întreruperea funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa socială”, ceea ce presupune eutanasierea tuturor celor care împlinesc 65 de ani –, trama romanului are ceva dintr-o scriere SF, combinată cu o contra-utopie socială, doar că în filigran se întrevăd Vieţilor sfinţilor: „O viaţă născută spre moarte nu este mai mult decât o moarte prelungită. Dar viaţa aceasta nouă, care o ridica în veşnicie, era adevărata viaţa pe care Dumnezeu o dă oamenilor, prin jertfa Fiului Său, Iisus Hristos”. Astfel nelumitul Iacob, pentru care „viaţa (…) e pe internet”, primeşte odată cu vestea morţii – citeşte eutanasierii – mamei sale şi o moştenire de la aceasta, şi anume „cartea neagră pe care o văzuse la mama sa la ultima lor întâlnire”, BIBLIA. Între timp, toţi cei care au promovat sinistra Lege nr. 182/110 mor pe-un cap, în chinuri groaznice, împuţindu-se pe loc la fel ca părintele Zosima al lui Dostoievski. Şi doar o mână de oameni, adunaţi în jurul celui căruia i se spune Preasfinţitul, supravieţuiesc atât „sfârşitului lumii” provocat, cât şi fatidicei vârstei de 65 de ani. Şi asta deoarece „nu este nici o putere în lume mai mare decât dragostea. Nici chiar moartea”. Drept care deja părintele Iacob internat la 62 de ani în azilul Euthanasius pur şi simplu „zboară la cer”.
Pace vouă!