Pagini basarabene

Vladimir BULAT

Afect și amalgamare

 


 

 Iată ”mărul discordiei” pentru mine; cînd a fost distrus acest monument din fața Parlamentului RM în primăvara lui 1991 mi-a devenit clar: un viitor cultural în acest areal nu va exista! Știu, sună brutal, acuzator și sentențios. Dar asta am simțit atunci, cam același lucru îl simt și acum, după aproape două decenii. Eram de față cînd prăbușirea începea, și mulți polițiști asistau, pasiv. Turma umană dezlănțuită își făcea ”treaba”, demola un monument instalat în acel loc cu un deceniu și jumătate înainte... Dar cu cine concret se răfuia mulțimea? Cu marxism-leninismul? Cu comunismul rezidual și în plină disoluție atunci? Cu una din cele mai izbutite opere de artă monumentală excutate la Chișinău? Cu sculptorul Lazăr Dubinovschi?

 


 

Imaginea aceasta datează de prin 1974-1975. A fost făcută în atelierul lui Lazăr Dubinovschi. Este varianta finală a ansamblului sculptural, modelat în lut, după care s-a turnat/ștanțat versiunea definitivă, cea care a fost instalată în fața fostului CC al PCUS al RSSM (vezi mai sus). Postamentul din marmoră roșie avea să se monteze la fața locului.

”Răscolesc” prin cap în căutarea unei paralele sau similitudini pentru această indubitabilă reușită plastică, iar cronologic îmi vine doar comparația cu monumentul dedicat celor doi gînditori ridicat la Berlin, din 1986, lucrat de sculptorul german Ludwig Engelhardt. Monumentul de la Chișinău a fost dezvelit în anul 1976. Ambele însă poartă amprenta recuperării de către socialismul tîrziu a celor care au scris Manifestul Partidului Comunist. Apariția simultană a acestor două monumente face și mai radicală diferența între ele; evident, în favoarea lucrării lui Dubinovschi. De ce? Un element distinctiv ar fi originalitatea monumentului chișinăuean, prin așezarea ambelor figuri față către față, aflate într-o relație de interdependență și convivialitate, în raport cu statismul și alienarea personajelor din monumentul lui Engelhardt. Dacă apoi, contextualizarea monumentului lui Dubinovschi face, implicit, și mai clar mesajul ideologic al acestuia; la Berlin monumentul este așezat într-o piață vastă, cu un nucleu circular pavat, Marx-Engels-Forum. Deși acest Forum își păstrează configurația finală din anul 1986, fiind amenajat inițial în 1977, discuțiile asupra viitorului acestui loc din Berlin Mitte sunt încă aprinse și pătimașe. Stînga politică germană a pledat pe larg, și întemeiat, pentru păstrarea acestei relicve, devenind acum un loc de atracție turistică, care conservă materialitatea trecutului comunist. Trebuie să menționez că celebra fotografă Sibylle Bergemann (cunoscută și ca fotografă de modă) a documentat de-a lungul cîtorva ani elaborarea și apariția acestui monument al lui Ludwig Engelhardt, inclusiv momentul montării, material reunit sub titlul unei serii:  "Das Denkmal" (Monumentul, 1975-1986). Interesant de observat că una din primele schițe ale lui Engelhardt seamănă oarecum cu monumentul lui Dubinovschy. Efortul acestei fotografe era și rămîne unul afectiv și profund conceptual, căci conținea deja (in nuce) amprenta recuperatorie a unui regim care nu mai există, și se constituie acum sub formă de document autentic, oglindă activă în fața uitării... Trecutul, cu toate ale lui, face parte din fibra ființei noastre raționale, maturizate, și a uita ororile și perfidiile petrecute înseamnă autoanihilare și recădere în barbarie. Imparțialitatea nu este neapărat o dovadă a înțelepciunii. Avem mereu nevoie de dovezi.  Monumentul lui Ludwig Engelhardt este una din ele.

Monumentul lui Dubinovshi nu a avut parte, fatalmente, de un așa destin. El nu a putut fi conservat, nici salvat, fie și prin strămutarea lui într-un loc mai neutru. La EREN, în spațiul expozițional din Lacul Morilor, acolo s-au păstrat cîteva piese monumentale, proiectate altădată în spațiul public al Chișinăului, în era comunistă. Probabil că acolo monumentul lui Marx și Engels ar fi trebuit expus! Distrugerea lui developează lipsa totală de afect și discernămînt a maselor populare în momente de confuzie și panică necontrolată.
Fotografie din 1982. 


 

Piațeta din fața Parlamentului Republicii Moldova e acum pustie, dar intențiile actualei puteri sunt de a pune acolo un monument al victimelor torturii. Primele (în)semne generate de concursul-caricatură, pus la cale spre a obține o propunere de monument cîștigătoare, mi se par ridicole dovezi ale lipsei de imaginație și reziduuri ale unei gîndiri plastice captive, îngălate și incapabile de propecțiuni contemporane. Amalgamarea unor forme plastice, ghidate de o gîndire confuză, nu înseamnă cîtuși de puțin proiecția unui monument, ci o poziționare cu semnul minus în fața viitorimii... 

P.S. Mă bucură faptul că amicul meu Teodor Ajder încearcă să teoretizeze pe seama destinului monumentului lui Lazăr Dubinovshi, dar despre ”locul” rămas gol din fața Parlamentului RM. Astfel de poziționări nu sunt doar necesare, ci și obligatorii într-o democrație autentică. Nu le putem evita fără a cădea în ridicol și derizoriu.

P.P.S. Aflu astăzi din gazeta municipală că pe un alt monument al lui Dubinovschi au pus ochiul autorităţile, pe cel de pe Bd. Renaşterii, Monumentul eroilor comsomilişti!  Se doreşte strămutarea lui şi înlocuirea cu un monument al lui Grigore Vieru! Nu m-ar mira ca în scurtă vreme să-mi parvină vestea despre intenţia de a demonta şi statuia ecvestră a lui G.I. Cotovschy... de atunci încolo, nu va mai exista nimic din opera lui Dubinovschi la Chişinău. Halal naţiune! 

http://ochiuldeveghe.over-blog.com/

Iulian CIOCAN

Obişnuinţa de a suferi în taină

Există în acest spaţiu un soi de nemulţumire mocnită amestecată cu o teamă vagă şi cu convingerea că orice efort e zadarnic.

Mulţi dintre colegii mei de breaslă vor să descrie problemele şi dramele unor simpli muritori. Nu reuşesc însă întotdeauna. De ce? Pentru că deseori oamenii cu probleme devin brusc reticenţi şi suspicioşi atunci cînd ziaristul îi roagă să vorbească. E oarecum ciudat să vezi nişte oameni care se plîng că o duc greu numai pînă în momentul în care sînt rugaţi să-şi pună păsul la microfon.

Îmi amintesc de un reprezentant al provinciei, un omulean cu fruntea încreţită de griji, care mi-a vorbit cu voce tînguitoare despre o mie si o sută de probleme ale satului său. Atunci însă cînd am scos reportofonul să-i înregistrez vocea pentru un reportaj, omuleanul a refuzat să se lamenteze. “Da nu-mi trebuie mie asta…” a spus omuleanul şi dus a fost.

Mă întreb: cum poate ziaristul să-i ajute pe aceşti oameni cu probleme să-şi schimbe viaţa, dacă ei nu au curajul sau dorinţa să apară în presă chiar şi atunci cînd presa le vine în întîmpinare? Fireşte, nici presa nu e încă aici o forţă uriaşă. Dar chiar şi aşa, o problemă mediatizată are mai multe şanse să fie soluţionată.

Există în acest spaţiu un soi de obişnuinţă de a suferi în taină, un soi de nemulţumire mocnită amestecată cu o teamă vagă şi cu convingerea că orice efort e zadarnic. E o mentalitate păguboasă aparte. E de-a dreptul bizar să te plîngi de viaţa vitregă şi să nu accepţi un simplu dialog cu un ziarist.

Nu trebuie uitat însă şi reversul medaliei. Există şi ziarişti care, de dragul rating-ului, “înfofolesc” dramele oamenilor simpli în straiele senzaţionalului ieftin, bagatelizînd şi ridiculizînd aspectele importante, transformînd problema într-un spectacol dizgraţios. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea ziarişti?

 

Emilian GALAICU-PĂUN

 

De neamul moldovenilor

 

Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la juridică.

Brusc, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte ale lui Gogol, de la Editura Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor:

- Da’ ce, Google şi-a scos o carte?!!

Gheorghe ERIZANU

Primăvara

Au aterizat pungile prin coclauri. A sosit primăvara.

 

 

Noi rămânem cu Muruianu al nostru și voi rămâneți fără Oprea al vostru. A sosit primăvara.

 

 

Avem acordul micului trafic la frontieră. Dar n-avem trafic. Avem pod la Lipcani. Dar n-avem drum la Rădăuți. N-avem sârmă ghimpată. Dar avem Prut. Avem pașapoarte. Dar n-avem vize. Avem Gazprom. Dar n-avem Nabuco. Avem români. Dar n-avem țară. Avem copii. Dar n-avem mame.

 

 

Avem pungi. Dar n-avem iarbă. Parcă-i primăvară. Dar suntem în iarnă.