o apărut

Vasili Grossman

Viaţă şi destin

Editura POLIROM, 2010, Colecţia „Biblioteca Polirom”

Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş

 

Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev, apoi cele ale Universităţii de Stat din Moscova, perioadă din care datează primele sale încercări literare. La mijlocul anilor ’30 Grossman a renunţat la meseria de inginer, dedicîndu-se literaturii. În timpul războiului, a fost reporter de front, fiind printre primii comentatori ai Holocaustului. Criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice au dus la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.

 

Viaţă şi destin, considerată una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de atacurile la adresa romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă, Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea sa se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în Siberia, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi propunînd destine memorabile, în centrul cărora se află figura lui Victor Strum, un fizician a cărui activitate contribuie la impunerea Uniunii Sovietice ca superputere nucleară. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980.

 

„Unul dintre cele mai îndrăzneţe acte de condamnare a sistemului sovietic din cîte s-au scris vreodată.“ (The Wall Street Journal)

 

 Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.“ (The Wall Street Journal)

 

„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.“ (The New York Times Book Review) 

 

„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.“ (The Washington Post)

 

FRAGMENT:

Înspre dimineaţă ninsese, iar zăpada aşternută se menţinuse pînă la amiază. Ruşii se simţiră cuprinşi de bucurie, dar şi de tristeţe. Rusia le trimisese o răsuflare, le întinsese sub bietele picioare trudite o năframă maternă, albise acoperişurile barăcilor, încît, de departe, ele păreau domestice, rurale.

Numai că sclipirea de o clipă a bucuriei se amestecă pe dată cu tristeţea, înecîndu-se în ea.

Într-o zi, un soldat spaniol, Andrea, care era de planton, s-a apropiat de Mostovskoi şi i-a spus, într-o franceză scălîmbă, că un prieten al lui, furier, văzuse o hîrtie referitoare la un bătrîn rus, dar furierul n-a izbutit să o citească pînă la capăt, căci şeful cancelariei o luase cu el.

„Iată şi deznodămîntul vieţii mele, pe un petic de hîrtie“, a gîndit atunci Mostovskoi şi s-a bucurat că nu s-a pierdut cu firea.

— Dar nu-i nimic, spuse Andrea în şoaptă, încă se mai poate afla.

— De la comandantul lagărului? întrebă Gardi şi ochii săi enormi, negri licăriră în penumbră. Sau chiar de la Liss, reprezentantul Direcţiei Generale a Siguranţei?

Pe Mostovskoi îl uimea deosebirea dintre Gardi cel din timpul zilei şi cel din timpul nopţii. Ziua, preotul vorbea despre supă, despre nou-veniţi, cădea la învoială cu vecinii în ce priveşte schimbul de raţii, îşi aducea aminte de picantele mîncăruri italieneşti, usturoiate din belşug.

Prizonierii de război ruşi cunoşteau zicala lui preferată: tutti caputti şi, întîlnindu-l pe platoul lagărului, îi strigau încă de departe: „Taică Padre, tutti caputti“ şi-i zîmbeau, ca şi cînd aceste cuvinte erau de încurajare. Îi ziceau taică Padre, socotind că padre[1] este numele lui.

Odată, seara tîrziu, comandanţii şi comisarii sovietici care erau ţinuţi în Block-ul special au început să-l ia peste picior pe Gardi, întrebîndu-l dacă a respectat cu adevărat legămîntul celibatului.

Gardi asculta, fără să zîmbească, o întreagă colecţie alcătuită din frînturi de expresii franţuzeşti, nemţeşti şi ruseşti.

Apoi a vorbit el, iar Mostovskoi i-a tradus cuvintele. Se ştie că revoluţionarii ruşi au plecat în exil şi unii chiar au urcat pe eşafod în numele ideilor lor. Atunci, de ce interlocutorii săi se îndoiesc de faptul că, în numele unei idei religioase, un om poate renunţa la relaţiile cu femeia? Doar aşa ceva nici nu se poate compara cu sacrificiul vieţii.

— Ce ştii dumneata? rosti comisarul de brigadă Osipov.

În timpul nopţii însă, cînd toţi deţinuţii dormeau, Gardi devenea cu totul altul. Stătea în genunchi pe prici şi se ruga. Părea că în ochii lui extaziaţi, în negrul catifelat al pupilelor bine reliefate se poate cufunda întreaga suferinţă a oraşului penitenciar. Vinele i se încordau pe gîtul brun, ca şi cînd ar fi muncit, chipul prelung, apatic dobîndea o expresie de mîhnită, pioasă osîrdie. Se ruga îndelung, iar Mostovskoi aţipea toropit de şoapta febrilă, abia auzită a italianului. Se trezea, de obicei, după vreo oră şi jumătate, două de somn, cînd Gardi dormea deja. Însă dormea într-un chip agitat, furtunos, reunind, parcă, în somn ambele ipostaze ale fiinţei sale, cea din timpul zilei şi cea din timpul nopţii: sforăia, plescăia cu poftă din buze, scrîşnea din dinţi, îşi slobozea cu un zgomot tunător gazele abdominale şi deodată rostea prelung minunatele cuvinte ale unei rugăciuni în care se pomenea despre marea îndurare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului.

Niciodată nu-l mustrase pe bătrînul comunist rus pentru necredinţa lui în Dumnezeu, în schimb îl întreba adesea despre Rusia Sovietică.

În timp ce-l asculta pe Mostovskoi, italianul dădea din cap, aprobînd, parcă, istorisirile despre biserici şi mănăstiri închise, despre imensele domenii agricole ale Sinodului, confiscate de statul sovietic.

Ochii lui negri îl priveau cu tristeţe pe bătrînul comunist, iar Mihail Sidorovici îl întreba răstit:

Vous me comprenez?[2]

Gardi zîmbea în maniera sa dintotdeauna, de om obişnuit, la fel ca atunci cînd vorbea despre tocană şi sos de roşii.

Je comprends tout ce que vous dites, je ne comprends pas seulement, pourquoi vous dites cela.[3]

Prizonierii de război ruşi din Block-ul special nu erau scutiţi de munci, aşa că Mostovskoi se vedea şi discuta cu ei doar la ore tîrzii de seară şi din noapte; singurii care nu mergeau la muncă erau generalul Gudz şi comisarul de brigadă Osipov.

Interlocutor frecvent al lui Mostovskoi era un ins mai ciudat, de vîrstă nedefinită – Ikonnikov-Morj. Acesta dormea în locul cel mai rău din toată baraca: lîngă uşa de la intrare, unde era mereu în bătaia curentului şi unde, într-o vreme, îşi avusese locul un enorm vas metalic cu toarte şi cu capac tunător – tineta.

Deţinuţii ruşi îl porecliseră pe Ikonnikov „bătrînul paraşutist“[4], considerîndu-l cam smintit şi tratîndu-l cu o milă plină de scîrbă. Poseda o nemaipomenită rezistenţă, specifică doar nebunilor şi idioţilor. Nu răcea niciodată, cu toate că la culcare nu-şi scotea hainele pătrunse de ploile tomnatice. Se părea că, într-adevăr, numai un nebun poate vorbi cu un glas atît de răsunător şi de limpede ca al lui.

Iată cum a făcut cunoştinţă cu Mostovskoi. S-a apropiat odată de el, privindu-l îndelung, în tăcere, drept în faţă.

— Ce veşti bune aduce tovarăşul? a întrebat Mihail Sidorovici şi a zîmbit cînd Ikonnikov i-a răspuns, cu glas cîntat:

— Veşti bune? Dar ce este binele?

Aceste cuvinte l-au dus brusc pe Mihail Sidorovici cu gîndul la anii copilăriei, cînd fratele lui mai mare, sosit de la seminar, înjgheba cu tatăl său discuţii pe teme teologice.

— Asta-i o problemă străveche, cu barbă, a spus Mostovskoi. Cu ea şi-au bătut capul budiştii şi primii creştini. Pînă şi marxiştii au trudit destul de mult la dezlegarea ei.

— Şi au reuşit? a întrebat Ikonnikov cu o intonaţie care l-a făcut pe Mostovskoi să rîdă.

— Păi iată că Armata Roşie tocmai o rezolvă, a zis el. Numai că în tonul dumneavoastră, iertaţi-mă, se simte un fel de miruire, ceva de natură fie popească, fie tolstoiană.

— Altfel nici nu se poate, a spus Ikonnikov, căci eu am fost tolstoist.

Aşa, carevasăzică. Ciudatul om i-a stîrnit interesul.

— Vedeţi dumneavoastră, a continuat Ikonnikov, eu sînt convins că persecuţiile la care s-au dedat bolşevicii, după revoluţie, împotriva Bisericii au fost folositoare pentru ideea creştină, căci în ajunul revoluţiei Biserica ajunsese într-o stare jalnică.

Mihail Sidorovici a rostit cu bunăvoinţă:

— Dar văd că sînteţi de-a dreptul dialectician. Uite că şi mie mi-a fost dat să văd o minune evanghelică la anii bătrîneţii.

— Ba deloc, a ripostat Ikonnikov, încruntîndu-se. Doar pentru dumneavoastră scopul justifică mijloacele, iar mijloacele vă sînt necruţătoare. În mine nu vedeţi o minune, căci nu sînt dialectician.

Atunci, a zis Mostovskoi, enervîndu-se brusc, cu ce vă pot fi totuşi de folos?

Adoptînd poza unui militar ce a luat poziţia de drepţi, Ikonnikov a spus:

— Să nu rîdeţi de mine! Glasul lui îndurerat avea intonaţii tragice. Nu ca să mă ţin de glume am venit la dumneavoastră. Anul trecut, pe cincisprezece septembrie, am văzut execuţia a douăzeci de mii de evrei – femei, copii şi bătrîni. În ziua aceea, am înţeles că Dumnezeu nu poate să admită aşa ceva, iar pentru mine a fost evident că El nu există. În bezna de astăzi, văd forţa dumneavoastră, ea se luptă împotriva unui rău înfricoşător...

— Ei bine, a zis Mihail Sidorovici, să stăm de vorbă.

Ikonnikov muncea la săpături, într-o parte mlăştinoasă a pămînturilor anexate lagărului, unde se instala un sistem de conducte enorme de beton pentru devierea unui rîu şi a unor pîraie murdare care transformau în mlaştină depresiunea respectivă. Deţinuţii care munceau în acest sector erau numiţi Moorsoldaten şi aici ajungeau, de obicei, oamenii care aveau parte de antipatia celor din conducere.

Mîinile lui Ikonnikov erau mici, cu degete subţiri, cu unghii ca de copil. Se întorcea de la muncă mînjit de noroi, ud, se apropia de priciul lui Mostovskoi şi întreba:

— Îmi permiteţi să şed puţin lîngă dumneavoastră?

Se aşeza şi zîmbea, fără să se uite la interlocutor, îşi trecea mîna peste frunte. Avea o frunte uimitoare într-un anume fel – nu prea înaltă, bombată, luminoasă, atît de luminoasă, încît părea să existe separat de urechile murdare, de gîtul cafeniu-întunecat şi de mîinile cu unghiile rupte.

Pentru prizonierii de război sovietici, oameni cu biografii simple, el părea un ins obscur şi ignorant.

Strămoşii lui Ikonnikov fuseseră încă din vremurile lui Petru cel Mare preoţi din neam în neam. Numai ultima generaţie a Ikonnikovilor a luat-o pe alt drum – toţi fraţii lui au primit educaţie laică, după dorinţa tatălui lor.

El a studiat la Institutul Tehnologic din Sankt Petersburg, dar l-a pasionat tolstoismul, a părăsit Institutul în ultimul an şi a plecat în nordul guberniei Perm, ca învăţător. A trăit la ţară cam opt ani, iar apoi s-a mutat în sud, la Odessa, unde s-a angajat ca lăcătuş în sala maşinilor unui cargou, a ajuns prin India, prin Japonia, ba chiar a locuit o vreme la Sidney. După revoluţie, s-a întors în Rusia şi a intrat într-o comună agricolă ţărănească. Fusese visul lui de demult, crezuse că munca agricolă comunistă va aduce împărăţia Domnului pe pămînt.

În timpul colectivizării totale, a văzut însă trenuri înţesate cu familiile deschiaburiţilor. A văzut cum oameni secătuiţi cădeau în zăpadă şi nu se mai ridicau. A văzut sate „închise“, pustiite, cu uşile şi ferestrele bătute în scînduri. A văzut o ţărancă arestată, o femeie trenţăroasă, cu gîtul vînos, cu mîinile negre, muncite, la care pînă şi soldaţii din escortă se uitau îngroziţi: înnebunită de foame, îşi mîncase cei doi copii.

În vremea aceea, fără a părăsi comuna, a început să propovăduiască Evanghelia, să se roage la Dumnezeu pentru mîntuirea celor care se prăpădeau. Treaba aceasta s-a sfîrşit cu întemniţarea lui, dar curînd s-a constatat că năpastele anilor treizeci i-au tulburat mintea. După un an de tratament forţat în spitalul de psihiatrie al unei închisori, a fost pus în libertate şi s-a stabilit în Bielorusia, la un frate mai mare, profesor de biologie, angajîndu-se, cu ajutorul acestuia, la o bibliotecă tehnică. Însă evenimentele sumbre exercitau asupra lui o impresie extrem de puternică.

Cînd a început războiul şi nemţii au cotropit Bielorusia, Ikonnikov a văzut suferinţele prizonierilor de război, execuţiile evreilor de prin oraşele şi micile aşezări ale Bielorusiei. A ajuns din nou într-un fel de stare isterică şi a început să implore cunoscuţi şi necunoscuţi să ascundă evrei, el însuşi încercînd să salveze copii şi femei evreice. Curînd, însă, a fost denunţat şi, scăpînd prin cine ştie ce minune de ştreang, a nimerit în lagăr.

În capul zdrenţărosului şi murdarului „paraşutist“ domnea haosul; susţinea nişte categorii bizare şi comice ale unei morale aflate deasupra claselor.

— Acolo unde este samavolnicie, îi explica el lui Mostovskoi, domneşte durerea şi curge sînge. Am văzut marile suferinţe ale ţărănimii, în timp ce colectivizarea se făcea în numele binelui. Eu nu cred în bine, cred în bunătate.

— Atunci, urmîndu-vă sfatul, o să ne îngrozim că, în numele binelui, Hitler şi Himmler vor fi spînzuraţi. În acest caz, îngroziţi-vă fără mine, i-a răspuns Mihail Sidorovici.

— Întrebaţi-l pe Hitler, a spus Ikonnikov, iar el vă va lămuri că şi acest lagăr există în numele binelui.

Lui Mostovskoi i se părea că în timpul discuţiei cu Ikonnikov mecanismul logicii sale devenea asemănător cu eforturile absurde ale unui cuţit angajat în luptă cu o meduză.

— Lumea nu s-a ridicat mai presus de adevărul rostit de un creştin sirian care a trăit în secolul al VI-lea, o ţinea pe-a lui Ikonnikov, „Osîndeşte păcatul şi iartă-l pe păcătos“.

În baracă se mai afla un bătrîn rus, Cerneţov. Avea un singur ochi. Un gardian îi spărsese ochiul artificial, de sticlă, şi acum orbita goală, roşie, arăta straniu pe chipul lui palid. În timp ce vorbea, îşi acoperea cu palma orbita aceea goală, căscată.

Era un menşevic fugit în anul 1921 din Rusia Sovietică. Douăzeci de ani trăise la Paris, îndeplinind funcţia de contabil la o bancă. A ajuns în lagăr deoarece îi îndemnase pe funcţionarii băncii să saboteze dispoziţiile noii administraţii germane. Mostovskoi evita să aibă contacte cu el.

Pe menşevicul cu un singur ochi, însă, îl neliniştea, pare-se, popularitatea lui Mostovskoi, căci şi soldatul spaniol, şi un norvegian, patronul unei prăvălii de papetărie, şi un avocat belgian erau atraşi de bătrînul bolşevic, descosîndu-l cu întrebări.

Odată, pe priciul lui Mostovskoi s-a aşezat maiorul Erşov, considerat căpetenia prizonierilor de război ruşi. Înclinîndu-se puţin înspre bătrîn şi punîndu-i o mînă pe umăr, acesta începu să vorbească repede şi cu înflăcărare.

Mostovskoi întoarse brusc capul: de pe un prici depărtat, Cerneţov se uita la ei. Îi trecu atunci prin minte că expresia de alean din ochiul cel văzător era mai îngrozitoare decît gaura roşie, căscată în locul ochiului scos.

„Da, frăţie, nu ţi-e uşor“, gîndi el, fără urmă de bucurie răutăcioasă.

Nu era nimic întîmplător, desigur. Părea că o lege determinase ca Erşov să le fie tuturor mereu necesar. „Unde e Erşov? Nu l-aţi văzut pe Erş? Tovarăşe Erşov! Maior Erşov! Erşov a zis... Întreabă-l pe Erşov...“ La el veneau oameni din alte barăci, în jurul priciului său era mereu vînzoleală.

Mihail Sidorovici l-a botezat pe Erşov „mentorul“. Au mai existat mentori – cei din anii şaizeci; au urmat cei din anii optzeci. Apoi au fost narodnicii, a fost şi s-a sfîrşit Mihailovski[5]. Pînă şi într-un lagăr de concentrare hitlerist există un mentor! În schimb, singurătatea omului cu un singur ochi părea un simbol tragic în acest lagăr.

Zeci de ani au trecut din vremurile cînd Mostovskoi se aflase pentru prima oară într-o închisoare ţaristă, pînă şi secolul era atunci altul – al XIX-lea.

Şi-a amintit ce jignit se simţise din pricina neîncrederii unor conducători ai partidului în capacitatea lui de a desfăşura activitatea practică. Acum se simţea puternic, în fiecare zi vedea cîtă greutate are cuvîntul lui pentru generalul Gudz şi pentru comisarul de brigadă Osipov, ca şi pentru mereu deprimatul şi posomorîtul maior Kirillov.

Înainte de război, îl consolase faptul că, fiind îndepărtat de la activitatea practică, avea mai puţină tangenţă cu tot ceea ce îi provoca protestul şi dezacordul: şi autocraţia lui Stalin în partid, şi sîngeroasele procese intentate opoziţiei, şi insuficientul respect faţă de vechea gardă a partidului. Executarea lui Buharin[6], pe care îl cunoştea bine şi îl iubea foarte mult, i-a pricinuit o suferinţă cumplită. Dar ştia că dacă s-ar fi opus partidului în oricare din aceste probleme s-ar fi situat, fără s-o fi vrut, pe o poziţie contrară cauzei leniniste, căreia îşi consacrase viaţa. Uneori era chinuit de îndoieli: poate că din slăbiciune, din laşitate rămîne el tăcut şi nu se manifestă împotriva a ceea ce îi stîrneşte dezacordul. Doar multe din viaţa dinainte de război erau îngrozitoare! Şi-l amintea adesea pe răposatul Lunacearski[7] – cît ar mai fi dorit să-l vadă din nou, căci cu Anatoli Vasilievici îi era atît de uşor să vorbească, se înţelegeau unul pe celălalt de la primul cuvînt.

Acum, în acest îngrozitor lagăr nemţesc, se simţea sigur pe sine şi puternic. Un singur simţămînt chinuitor nu-l părăsea. Nici în lagăr nu era în stare să-şi regăsească tinerescul sentiment, limpede şi cuprinzător, că e în largul lui oriunde s-ar afla.

N-avea nici un amestec aici faptul că, odată, un ofiţer englez îl întrebase dacă nu i-a fost greu să se ocupe de filozofie în timp ce în Rusia era interzisă exprimarea unor puncte de vedere antimarxiste.

— Unora poate că le-o fi într-adevăr greu. Mie, însă, ca marxist, nu mi-e greu, a răspuns Mihail Sidorovici.

— V-am pus această întrebare tocmai avînd în vedere că sînteţi un vechi marxist, a explicat englezul. Iar încruntarea lui Mostovskoi, din pricina sentimentului dureros provocat de aceste cuvinte, i-a oferit englezului un răspuns.

N-avea nici un amestec aici nici faptul că oameni de felul lui Osipov, Gudz, Erşov îl incomodau uneori, deşi îi erau nespus de apropiaţi. Nenorocirea era că multe din propriul său suflet îi deveniseră străine. În vremuri de pace, se întîmpla să se întîlnească, bucurîndu-se, cu un vechi prieten, pentru ca la sfîrşitul întîlnirii să vadă în acesta un străin.

Dar ce era de făcut cînd ceva străin zilei prezente sălăşluia în el însuşi, era o parte a propriei sale fiinţe... Doar cu tine însuţi n-ai cum s-o rupi, cu tine nu poţi înceta să te mai întîlneşti.

În conversaţiile cu Ikonnikov se enerva, era lipsit de maniere, ironic, îl făcea bleg, molîu, netot, papă-lapte. Dar, cu toate că-l lua în rîs, îl cuprindea urîtul dacă nu-l vedea mai multă vreme.

În asta consta principala schimbare dintre anii săi de închisoare din tinereţe şi momentul de acum.

În tinereţe, totul era intim, de înţeles în manifestările prietenilor şi confraţilor de idei. Fiecare opinie, fiecare concepţie a unui duşman îi erau străine, absurde.

Acum, însă, recunoştea brusc în raţionamentele unui străin ceea ce îndrăgise cu zeci de ani în urmă, după cum uneori, în gîndurile şi cuvintele unor prieteni, apăreau elemente străine.

„Asta se întîmplă, probabil, din pricină că trăiesc de prea multă vreme pe lume“, gîndea Mostovskoi.



[1] Tată (it.); aici, părinte.

[2] Mă înţelegeţi? (fr.)

[3] Înţeleg tot ceea ce spuneţi, numai că nu înţeleg de ce spuneţi asta (fr.).

[4] Joc de cuvinte: paraşa – tinetă (rus.).

[5] Nikolai Konstantinovici Mihailovski (1842-1904) – publicist rus, unul dintre teoreticienii narodnicismului liberal.

[6] Nikolai Ivanovici Buharin (1888-1938) – economist şi om politic sovietic. Teoretician marxist. Reprezentant al comuniştilor de stînga, a devenit, începînd cu anul 1929, reprezentant al aripii drepte a partidului bolşevic. S-a aliat cu Stalin împotriva lui Troţki, apoi Stalin l-a eliminat din viaţa politică. Au urmat arestarea, înscenarea unui proces şi executarea.

[7] Anatoli Vasilievici Lunacearski (1875-1933) – om politic, publicist şi critic literar sovietic. Comisar al poporului pentru învăţămînt în Rusia Bolşevică (1917-l929).

Emilian GALAICU-PĂUN

“Arme grăitoare”

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

 

passager

                                               Motto: “... ci vene,

                                                                              multe vene neîntrerupte

                                                                              de nici o lamă”

                                                                                                                  (Mihai Ignat, Bă Cancer)

 

 

şi ce dacă-şi deschide din cînd în cînd venele? face parte din specia celor aleşi ce-şi ascut astfel sîngele.

roş-albastru. la ambele capete. ca pe-un creion bicolor. răsucindu-se-albastru în ascuţitoarea

de creioane a inimii, să-şi facă vîrf. după felul în care împunge-n buricele degetelor, din interior spre afară, cu roşii corniţe,

să-şi revendice non omnis moriar, gata de scris. jumătate în mîinile domnului, pe jumătate dat dracului — nimeni nu-i

mulţumit cu juma’ de măsură! şi nici, întreruptă de lama cuţitului, linia de demarcaţie nu mai e sigură.

ca şi cum, aruncat în sus ca un toiag incrustat, să-şi dispute-n teren dreptul primei

lovituri, două mîini osebite, zvîcnind amîndouă odată, -n acelaşi timp s-ar întîlni undeva pe la mijloc. fiecare-n

contra celuilalt, scrisu-i apropie: pus pe jar, demonul (zis şi-al creaţiei”) face risipă de purpură

pînă la dumnezeu tot aşa cum, tocindu-şi grafitul ce-i ţine de inimă, domnul e cît ce să

dea de dracu’! puţin mai lipseşte şi unul va-ncepe să scrie cu sîngele altuia, paloşe gotice faţă cu praporii

glagolitici. pe viaţă şi moarte. cum ai completa un pomelnic cu nume — aceleaşi — trecute pe rînd de la unii

[morţi] la alţii [plugari]: nu e literă să nu fie scrisă de două ori, cu chinovar şi sineală, o dată în ceruri şi, -ntoarsă,

pe pămînt. după gustul, tot mai pronunţat, de rugină din gură, se simte că au şi pornit să se taie în săbii, de sînge.

acum tot mai subţire, cu două tăişuri, de care se prinde cînd unul cînd altul cu mîinile goale.

într-o mînă de om, Dumnezeu şi Satana fac skanderbeg. mîna

                                                                                                              scrie morţii cu cerneală

                                                                                                           şi pe cei vii cu roşeală

 

                sang dencre

 

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

                                                                                                     — dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!...”). spune-mi

după tată...

                     — al cui eşti, păcatule?

                                                                — al nimănui!

 

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “... nu vă uitaţi că sunt neagră!

 

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iei loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru...”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

                                                                                                            de unu la sută,

                                                                                                                                       de unu la mie...

 

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!...)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe... nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat...” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

 

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

 

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să... “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

 

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

 

 

un metru de vodcă la cub

 

                                                           cinstindu-i memoria lui ioan flora

 

cînd ne-am luat fraţi de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele:

iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem

după „zilele blaga” din cluj – alba-iulia. el în belgrad, eu în ch-ău, fiecare sub numele celuilalt, la adăpost de bătaia

artileriei ruse/ de bombardamentele nato. „poştaşul, am rîs într-un glas, sună întotdeauna de două ori.”

(ca şi cum moartea vine prin corespondenţă şi dacă nu dă de-adresant, face cale întoarsă şi nu te aşteaptă la

post-restant.) după care-am băut o tărie la bruderşaft. scurt. cît s-o facem pe vasele comunicante.

torna fratre!” şi am. şi el a. şi ne-am. neamul nevoii! ca unda pe apă spărgînd primul cerc creştea gura paharului; noi

doi eram pe aceeaşi lungime de undă. iar ca înfrăţirea să fie deplină, a zis: „hai să-ţi spun cum beau sîrbii mei.

intră unul în bar şi comandă un metru de vodcă, la care barmanul îi toarnă – la ochi! – pe tejgheaua

lustruită de coatele cui nu i-i lene o dîră de-un cot şi o palmă, la fix. etalonul etilic se cheamă

de-atunci barul. şi ruşii tăi?...” „duc la ureche!” şi i-am povestit cum tot rusul e-n stare să toarne –

la auz! – în pahare de 0,2 l, şlefuite-n faţete, o sticlă de vodcă la trei.

           

ah! ţuica e băută şi alcooluri scrise!

 

rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta!) cercul poeţilor

dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra.

cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilică – mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră

boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere

am ajuns, iată, priveghetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă

masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii de cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele

se întorc în postume. ţărîna-n pămînt. şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul

de la groapă. degeaba l-am plînge – regretele sunt rîgîielile spiritului! –; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate

ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare

unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodcă – a unor soldaţi ai armatei sovietice

prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele-au fost încuiate în seif.

şi aşa, înainte s-ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier.

 

cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra, -ntărită la cub, bateriei de sticle.

 

cum luau seifu-n braţe, cum îl zgîlţîiau – în dorinţa lor de-a se-ameţi – ca pe un cetăţean turmentat.

cum dădeau marea spargere, pe dinăuntru, în sensul în care făceau cioburi sticlele. cum, strecurată

printr-o faţă de pernă întoarsă pe dos, băutura umplea ochi ligheanul de rufe („băga-mi-aş picioarele!

nu credeam să învăţ a bea vodcă cu vadra...”). cum, spre dimineaţă, cazarma visa

l’eau-de-vie en rose. cum, la trezire, mai mulţi au vărsat în ligheanul din care-au băut. cum au fost fugăriţi

toată ziua, cu masca de gaze pe faţă, încît – „алкоголь, выходи! никотин, выходи!”* – vai, în loc să le treacă

i-a ajuns ameţeala... păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!

ce-nfrăţire pe cinste-ar fi fost dacă metrul de vodcă (-al lui flora) l-aş fi ridicat (eu) la cub, tot atunci.  

să fi fost străveziu (ca-n poemul lui blaga) pămîntul, ciocneam negreşit, cum văzduhu-i tăiat în faţete. atîta tovarăş

de pahar am avut eu la viaţa mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.

(paranteză deschisă: decembrie 1950 –

februarie 2005, paranteză închisă.) cît linia de orizont este gura paharului. nimeni nu

toarnă, frate?

 

 

 

*(rus.) „alcool, ieşi afară! nicotină, ieşi afară!”

 

Foto, copertă: Vitalie Coroban

 

„Noua poezie basarabeană”,

antologie de Dumitru Crudu, Ed. ICR, Bucureşti, 2009

 

 

Alexandru VAKULOVSKI

 

Basarabia go home


da aşa e mai bine
ultima oară când ne-am
văzut erai tristă că plec
şi totuşi tu ai plecat prima
eu îţi făceam cu mâna
când troleul te ducea
eu îmi dezlipeam posterele
cu Jim de pe pereţi
eu îmi făceam bagajele
şi mă gândeam la tine
la muşcăturile de pe urechi
la zgârieturile de pe spate
eu beam şi ţi-am promis
că nu mai fumez iarbă
eu ţi-am promis că totul
va fi bine ce bine ar fi
să pot să am grijă de tine
mi-ai zis
da şi coboram
scările şi pe pereţi am
văzut Basarabia go home
şi am înjurat şi am dat
cu pumnul în perete
şi am zis
I'll be back

 

 

 

Ştefan BAŞTOVOI

 

RUSOAICA

 

Ochii ei sînt pestriţi

ca o hartă veche a Rusiei.

De jur împrejur cresc

pădurile şi Siberia verde,

în mijloc aleargă cerbii

şi veveriţele şi toate

animalele cafenii.

Cînd este surprinsă

sau cînd iubeşte

atît de înalţi devin ochii ei

că însuşi Petru cel Mare

poate intra fără să se aplece.

Cînd cade pe gînduri

ies din pădurile reci camioanele

şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţi.

De jur împrejur cresc păduri

şi Siberia rece

în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii

şi veveriţele stau la foc.

 

 

 

Mihail VAKULOVSKI

 

Paşii taţilor noştri

 

Tatăl nostru care eşti pe pămînt

Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt

Tatăl nostru care eşti în pămînt

Taţii noştri

 

Taţii noştri s-au născut în altă ţară în alt sistem pe altă lume au trăit

Taţii noştri au avut alte vise au trăit altfel au trăit alte vise

Taţii noştri au visat să ne fie nouă mai bine

Taţii noştri au visat să ne fie nouă bine

Taţii noştri au visat să ne fie bine

Taţii noştri au visat

Taţii noştri

 

Tatăl nostru a fost născut în marginea asta de lume

a trebuit să trăiască în ţara asta a fost împins închis întins respins

în ţara asta

să înveţe să muncească să slujească să iubească ţara asta

ademenit urmărit jignit căutat ameninţat lovit tăiat ucis

în ţara asta

Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt

Tatăl nostru care eşti

acolo

Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri

 

Tatăl nostru ne-a învăţat învăţat învăţat

Tatăl nostru a învăţat cum e să fii tată

ne-a învăţat cum e să fii fiu cum e să fii tată cum e să fim fii cum e să fim tată

cum e să fim cum e să fiu cum să fiu

SÎNT

 

 

 

Diana IEPURE

 

ca lenin şi krupskaia

 

treceam graniţa
duceam în spate
gardul consulatului de pe vlaicu pârcălab
înroşit
ca o stea cu cinci colţuri
iat-o şi pe zoia kosmodemianskaia a zilelor noastre
s-au dumirit vameşii
haideţi să-i testăm reflexele
să mâncăm în faţa ei o portocală
a zis unul
s-o lovim cu ciocănelul la genunchi
a zis altul
să vedem dacă tresare
s-o ungem cu ulei de floarea-soarelui
nerafinat
şi să-i spintecăm
perna asta
din pene de gâscă
deasupra capului
lăsaţi perna în pace
i-am rugat
e de la mama
n-o spintecaţi vă rog n-o spintecaţi
ţi-am zis să nu luăm nimic cu noi
îmi reproşai
doar gardul
gardul ne vor permite să-l trecem
în spate

aşa ne trebuie
dacă ne-am iubit
doi ani
ilegal
ca lenin şi krupskaia
în coliba de la razliv

 

 

 

Iulian FRUNTAŞU

 

* * * * * * *


Are sa vina incet rumegind reprosuri pe care nu le asculta nimeni
dezintegrindu-se ca o uniune sovietica scuipind pe scara
singe coagulat
pe praf chistoace gumele de orbit si urina pisicilor
urma lui ca o urina ce se scufunda ca o atlantida netrebuincioasa

la bucatarie va face un ceai va opri radioul care transmite freiburger
barockorchester consort
va scapa printre putinii dinti pizda ma-sii de fascisti
are sa-si aprinda o tigara belomorkanal si va privi afara
unde copiii se joaca fredonind I want to move it move it

va ramine nemiscat pina la miezul noptii desperat
va repeta intruna pina la miezul noptii a fost dreapta
ca sa moara cel putin drept cu steluta deasupra mormintului
miine dimineata cineva va cumpara ziarul pravda si i-l va pune
in usa.

Planeta Moldova,

Nekrotitanium(grafică: Roman Tolici), Ed. Cartier, Chişinău, 2010

 

fragment din capitolul 21 (falanga) înainte de corectură şi fără traducerile argotice de la subsol

 

 

...odată, la un păhăruţ de balsam oriental, moş Chirtoacă mi-a spus:

 

 "Draga mea Serafimuşca, vin vremuri grele! Nutriile mele au năpîrlit. Bufniţa mea, Snejana, n-a mai dormit de trei zile şi trei nopţi. Pînticăreşte sărăcuţa, are găinaţul purpuriu, iar asta-i semn de război! Baba Vera de la Sculeni a confirmat vestea blestemată! Şi găinile ei au bădrăganie purpurie! Acupuncturistul meu de la Ungheni a găsit trei mormoloci în cana cu izvar! Un mormoloc roşu, unu galben şi altu’ albastru! Cu alte cuvinte, am belit-o! Romînia va ataca mişeleşte Moldova şi o va cotropi. Mi se face păru’ măciucă numai cînd mă gîndesc că s-ar putea să devenim romîni! Doamne fereşte! Trebuie să ne mobilizăm, Serafimuşca! Să nu lăsăm hoardele barbare să ne fure graiul! Asta-i uneltire diavolească şi dacă nu ajungem în iad să-l detronăm pe Satana, s-ar putea să pierdem războiul cu Romînia! Azi noapte am chemat duhul lui Grigore Ureche să mă lămurească şi pe mine care-i treaba. Din cîte am înţeles de la el, corbul fără cuib nu crîcneşte fără voia păpuşarului cu stea de rubin iar căpitanul zîmbăreţ adună legiunile papagalilor de oţel! Cu alte cuvinte, treaba-i putredă, Serafimuşca! Vîlvătaie de pucioasă cu venin clocotit va curge şi nimeni nu va scăpa! Nici lebedele, nici scorpionii! Ca să mă asigur, am apelat şi la duhul lui Hitchcock, iar el mi-a spus că singura salvare este "Cheia Porţilor de Foc", un cod încrustat pe falangele a 999 de copii morţi. Şi nu orice copii, doar cei care au şase degete la mîna dreaptă. Acela care va aduna de la fiecare copil a şasea falangă, va descoperi nişte simboluri antice încrustate în os. Aranjate într-o anumită ordine aceste simboluri pot alcătui Cheia, care la rîndul ei va deschide porţile Iadului!”

 


 

 

 Asta mi-a destăinuit moş Chirtoacă palid la faţă de îngrijorare, dar în legătură cu războiul eu i-am spus:

 

“Matale stai liniştit, atîta timp cît sînt eu la cîrmă, nu există nici un risc să ne atace careva. Gîndeşte-te şi singur, chiar ieri de dimineaţă m-a sunat Putin să-şi ceară iertare că nu mi-a livrat la timp nişte focoase nucleare, apoi, mai pe după amiază, mă sună Bin Laden să-şi ceară iertare pentru întîrzierea unui eşalon de opium, iar spre seară mă sună Bill Gates să-şi ceară iertare aşa, pur şi simplu că nu şi-a mai cerut demult iertare de la mine! Aşa că, totul e sub control, nu există nici un risc să fim cotropiţi şi transformaţi în romîni peste noapte. Moldoveni ne-am născut, moldoveni murim! Crest na puze! Netali nu te lua după bădrăgania găinilor şi nu mai chema duhurile prea emotive! Decît să apelezi la Grigore Ureche sau la Hitchcock, mai bine cheamă duhu’ lui Shopenhauer, sau măcar al lui Dosoftei, să-ţi explice ei mai la rece  care-i treaba!”

 

Şi uite aşa, l-am potolit eu pe moş Chirtoacă. Dar pe de altă parte, crede-mă  Ionică, treaba cu falangele şi posibilitatea de a pătrunde în acareturile Satanei mi s-a părut extrem de atractivă! Mai scurt, n-am stat eu prea mult pe gînduri şi am făcut primul pas. Am cumpărat aproape toate cimitirele din lume, am angajat un milion de arheologi şi  i-am pus la săpat! Să ştii că nu-i uşor să găseşti 999 de scheleţei cu şase degete la mîna dreaptă! Dar în cele din urmă, după trei luni de săpături am izbutit! Am adunat o căruţă cu falange, ca să nu bată la ochi şi   m-am dus cu ea la Profir Podoabă, un profesor de semiotică de la Dănceni. După trei zile şi trei nopţi, el a descifrat semnele încrustate pe oscioarele subţiri, dar s-a dovedit a fi prea hapsîn. A cerut unu la sută din toată afacerea, iar acum putrezeşte în Codru, împreună cu asistenta lui, Angela Mortimer, mare specialistă în limbi moarte. Ceea ce am vrut eu să-ţi spun, Ionel, este că am mare nevoie de tine! Semnele de pe cele 999 de falange, formează următorul mesaj:

 

„Doar unul e unul, aşa cum niciunul nu e nicăieri. Cel care nu e nicăieri nu vrea să ajungă niciunde, fiindcă poposeşte peste tot. Cel care e peste tot, e în tine şi lîngă tine deopotrivă. Doar cel care va uni sub semnul razelor minţile celor plecaţi, va ajunge la Porţile de Foc! Doar cei ce nu mai sînt, pot fi una sub semnul razelor. Uneşte-i şi intră! Intră şi spune! Spune şi taci! Taci şi aşteaptă! Aşteaptă şi cerberul va intra! Scoate cimpoiul şi cîntă-i! El te va crede mort şi te va lăsa! Împunge-l cu degetul în frunte şi va împietri! Aşa vei trece de el şi vei ajunge la tron!”