My3

Marius CONKAN

Marius Conkan s-a născut la 27 februarie 1988, în Rodna. Actualmente este masterand la Facultatea de Litere din Cluj, în cadrul masterului Istoria imaginilor, istoria ideilor. A publicat poezie, recenzii, eseuri în revistele Steaua, Echinox, Exquisite Corpse, Tomis. A fost redactor la revista Echinox. A publicat volumul de poeme soporia (Editura Vinea, 2009).

 

 profeţia lui markon despre celălalt

 

celălalt îmi unge limba cu turnesol

şi dansează prin aerul roşu

celălalt e o falcă de leopard

în care viespii şi-au făcut stup

celălalt ştie că nu sunt mort

şi cântă la harfa din toracele meu

celălalt a croit un manechin de hârtie

şi mi-a spus te voi face să zbori

celălalt mi-a tatuat în palme dioscurii

barba lui arde

barba mea e pământul

celălalt ştie că moartea-i un ţap

şi dansează prin aerul roşu

(îmi învelesc plămânii cu blană)

*

celălalt plantează cireşi cu rădăcinile-n sus

dioscurii din palme râd ca nişte diavoli

markonia e celălalt cu inimă de ţap

te voi face să zbori

ca şi cum markonia ai fi tu

rădăcinile cireşilor au înflorit

sexul tău ca o stridie în gura morţii

celălalt sunt eu fugărind o turmă de iezi

aş putea scrie cum vor ceilalţi din vremea mea

dar celălalt nu ar fi decât beţivul pe care-l ating

după ce mă îmbăt

şi markonia nu ar fi decât o chelneriţă oarecare.

 

 

profeţia lui markon despre singurătate

 

când pipăi plapuma sub care sora mea doarme

e ca şi cum i-aş târî singurătatea

acolo unde sângele nu mai e roşu

ochii ei mici ca nişte grăunţe de zahăr negru

sunt ceea ce rămâne din viaţa noastră

piure de cartofi şi pulpe de pui

meniul unei fetiţe care-şi caută părinţii

până şi-n igrasia din baie

o uşă închisă vorbeşte întotdeauna despre părăsire

tatăl se trezeşte buimac la fiecare apăsare pe clanţă

sora mea îi spune sunt eu şi tatăl se pune la loc să doarmă

doar sfârâitul pulpelor prăjite îl scârbesc

fiindcă inima lui e o închisoare de păsări

când părăsesc casa mă uit mereu la ferestre

unele sunt albastre

altele sunt luminate de alcoolici

doar părul blond al surorii mele

se zăreşte la geamul bucătăriei

atunci când eu nu mai pot fi privit.

Diana CORCAN

 

când eu am văzut că un om merge şi altfel / ţine un perete pe dreapta

dar în faţă are liber

 

 

evjen I

 

evjen e un om mare şi galben

care străbate lumea cu piciorul

călare pe o insulă – spune el – în care

nu există dus-întors numai dus

şi un cort şi un sac de dormit

a străbătut întâi praga

care a fost o lume mai mică

întâi echipat în băiat

apoi s-a schimbat într-un costum de bărbat

de la un capăt la alt început face distanţa să rămână aceeaşi

(să se strângă în ea)

distanţa rămâne în copilul din praga

şi el rostogoleşte ceva

pe drum cu piciorul cu gheata

ceva aşa ca o insulă ca o minge

bila bila strigă el - ne arată pescăruşii pe mal

bila bila – şi eu înţeleg să mă tem de un astfel de om

de cuvintele lui (atât de departe de cuvintele mele)

 

adică păsările sunt mereu albe şi nu se ard de la soare

ca noi

şi de la nimic

 

şi eu tu

(întorcându-ne)

negri şi goi aici pe cearşaf în fiecare vară

prefăcându-ne că ne iubim

şi că-l iubim şi pe el

prefăcându-ne că suntem vii

şi nu vorbesc strigoii prin gurile noastre

şi

şi

şi nu călcăm într-o parte stâlcindu-ne paşii

când ne plimbăm pe strada principală rânjind

şi cu evjen pironit pe cearşaf cu tot cu soarele

care i se varsă din gât

explicându-ne

că nu e singur

că aşa e el

un om care merge pe drum cu piciorul tocit

la călcâi

pentru inimă

 

doar noi doi - prea puţin

 

mă gândesc

evjen e un om mare şi galben

care străbate lumea pe jos

doar atât.

 

 

 

evjen II

 

.......................................................

... şi-mi spunea „praga e frumoasă

dar e acoperită de oameni ca de păsări

negre

care nu te lasă să umbli în zbor

aşa că am venit pe jos înghesuit

printre ei

şi nu m-au văzut

nici ceilalţi de pe harta de hârtie rece

pe care o port în buzunarul de la piept

să se încălzească puţin

nu m-au văzut trecând şi

am umblat ca un câine mirosind

pământul lor

ne-ai luat urma – mi-a zis într-o zi

un bulgar

şi vrei s-o duci cu tine aiurea

fără nici un ban nu capeţi nimic

aşa că le-am plătit ceva

şi am sărit peste o mare şi un pic

şi acum stau aici pe nisip deghizat în golan

când eu nu sunt decât un om care merge

pe drum

care vrea să umble puţin pentru inimă

căci dacă mă opresc se opreşte şi ea”

mi-a zis şi a tăcut şi mi-a cerut

o ţigară cu un semn foarte scurt

care voia să spună că omul mai bine

fumează şi tace şi umblă

 

începuse să se lase seara pe noi ca o bucată

de fier

şi marea se făcea că doarme puţin

şi eu mă prefăceam că nu ştiu

că în casa din care fugisem

trăiam prinsă în balamalele uşilor

şi nu ripostam.

 

 

 

evjen III

 

stăteam şi mă întrebam

dacă el ştia cine era sau cine respira prin el

dar asta mă interesa pe mine

un samsar de nisip un barbar

care-şi ţinea trupul imobilizat în plin soare

ca să moară puţin

şi să câştige anestezierea arsurii o zi

stăteam şi mă întrebam

dacă a urmărit să-i fie cald tot timpul

pătat de soare ca un beduin

purta o perucă galbenă pe cap

şi mai purta un tricou găurit ca soldaţii uzaţi

de la distanţă părea înarmat - era

surprins şi el într-un război

camuflat într-un cameleon cu pistol

el nu se plimba el mergea pe nisip parcă cumpăra

fiecare pas cu un dolar şi-l vindea

imediat

străbătând distanţe egale

şi totuşi rămânând mereu în oraşul din care

a plecat

era un om care merge pe loc

ce-şi iubea doar picioarele goale ca pe un aparat

care nu-l lasă să se ducă în jos

 

când mi-a vorbit m-a lăsat să răstorn un minut

două păsări împăiate şi negre în ochi

dar le-a acoperit grăbit cu gene dese

şi cu priviri căzute într-o parte pe cearşaf

 

un om care merge prin nisip un om mare

şi galben (stupid) ca aurul – spunea gog – fără nici o valoare

în fond un om care nu e nici măcar din metal

ci din carne azi mi-a spus „plec mai departe

la greci că mi-e frig

şi pot să dorm printre pietre

o zi sau poate rămân ca să fluier puţin”.

 

vară, 2009

Beatrice SEREDIUC

Ce bun-ar fi nişte ceapă  2

     În jurul meu e numai zăpadă, Eva.

    Se întinde în fața mea orbitor de albă, până la linia orizontului care pare destul de aproape. Nici o urmă nu tulbură  platitudinea covorului alb, e neted şi strălucitor în sclipirea tăioasă a soarelui. Sunt prea multe lumini venind de la el şi eu sunt aici, printre ele. Lanterne şi scurtcircuite scânteietoare, neoane obosite dar  pâlpâinde, lămpi de interogatoriu mobile, becuri reci pe faianță albă, toate, trimise de soare, îmi agasează ochii mijiti şi mă simt subiectul nenorocit al unui experiment optic. Lăcrimez. Dar tu eşti atât de frumoasă şi te urmez, chiar daca vederea mi-e agasată de lumina. Nu mai merge cu spatele, Eva, nu înțelegi că încerc să te ajung? Nu te văd bine, nu-mi pot ține ochii deschişi dar e un lucru bun că eşti îmbrăcată în negru. Te conturezi, Zâna Umbrei, pe fundalul alb şi cerul gri şi astfel, avem filmul nostru alb-negru în care putem face lucrurile să se întâmple. Avem şi muzică Eva, printre sclipirile scurte ale zăpezii se aud picurii cutiuței muzicale în care-ți ții cerceii de argint. O deschid şi mă servesc cu o bucată de şuncă presată rece, muşc din ea şi o ronțăi încet, ce bun-ar fi nişte ceapă lângă ea. O ceapă albă, proaspătă şi zemoasă, dezbrăcată de învelişurile subțiri şi portocalii.

     Înaintez cu paşi mici. Zăpada-mi scârțâie sub picioare, scrâşneşte a amenințare. Eu merg demult Eva, nici nu mă uit înapoi, aş vedea acelaşi peisaj, zăpada şi cerul gri deasupra. N-am ceas dar îmi amintesc c-a fost odată dimineață, şi noapte a fost demult, iar stelele erau şi ele reci si albe, schițând o hartă lucitoare. Îmi era şi foame parcă, sau doar poftă de ceapă, ar merge cu şunca asta. Te-aş invita la cină deseară. Ar trebui sa porți rochia ta neagră cu decolteu la spate sau ceva neapărat negru pentru că noi doi ne-am proiecta cinematici pe fundalul alb al sufrageriei, continuând povestea noastră alb-negru. Ai fi elegantă şi palidă dar nu te-aş putea privi, miile de lanterne mi-ar chinui ochii, ca acum; razele de soare trimit încă săgeți de lumină printre şuvițele părului tău. E şi mai greu să te urmez dacă fugi, ai părul prea lung dar ți-a placut aşa tot timpul, lung până la şolduri. Puțin ondulat şi nu foarte negru, dar totuşi închis la culoare, ar contrasta cu pereții luminoşi ai apartamentului nostru de la etajul 5, îl ții minte? Aş vrea să gătesc pentru tine în dup-amiaza târzie, să înăbuş ciupercile întunecate în ulei, să le sufoc cu albeața orezului adăugat peste ele, să tai ceapa mărunt şi să presar piper şi sare; cred că ştiu cât de condimentat vrei să fie; să umplu crapul mort ce stă pe masa din bucătărie; odată argintiu, el aluneca prin mare; să bem vin, neapărat alb, cu apă minerală turnată deasupra; în timp ce bulele ei minuscule s-ar disipa cuminți,  paloarea gălbuie a vinului s-ar pierde.  Subțiat şi străveziu, l-am bea  pe terasa noastră goală, stând în picioare şi privind oraşul amorțit de octombrie. Doar acoperişurile caselor ar fi portocalii-roşiatice, dreptunghiuri şi triunghiuri morcovii, pe lângă blocuri cenuşii mai mici decât cel în care locuim, înconjurate de  străzi goale care nu se văd.  Se lasă seara repede în octombrie, Eva, şi luminile străzii se aprind alburii iar mâna ta e rece şi palidă pe paharul gol de vin.

     Aici nu ninge niciodată, Eva. N-am văzut nici un fulg care să perturbe liniştea, eliberat de cerul gri.

     Te întrebi oare, de când merg prin zăpadă spre tine?  În mintea mea, undeva, e un ceas deşteptător pe care-l aud câteodată strident, altă dată înecat printre celelalte sunete. Vrea să mă țină permanent în alertă ticăind constant, ăsta cred că e rolul lui. Cert e că trebuie să înaintez prin zăpadă spre tine, te învârți copilăreşte cu privirea în sus, spre soare, cu mâinile depărtate de corp şi cu părul prea lung în bătaia vântului, la fel ca-n miercurea aia, în parc. Ştii, noi n-avem nevoie de leagăne şi căluți, trenulețe şi tobogane. Ne suntem suficienți nouă înşine. Te văd şi acum dar eşti tot mai departe parcă, mă chemi prin mişcarea familiară a mâinii spre tine, dar eu nu pot să vin acum, ştii că mă mişc greu şi mi-e o lene rece, iar dacă mă mişc repede mi-e teamă că îngheț, statuie glaciară nemaiajungând la tine.

      Sunt obosit şi o toropeală de piatră mă împresoară grea, mă copleşeşte.

      O rafală tăioasă de vânt îmi arde obrajii şi mă trezesc cu gândul fix că degetul mare al piciorului stâng a început să-mi degere. În timp ce încerc să-mi mişc mâna în căutarea busolei, mă chinui să-mi amintesc de câte zile m-am rătăcit de tabără, o pâclă alburie parcă îmi înăbuşă gândurile. Eva? De ce-mi stăruie Eva în gânduri acum? Proviziile de mâncare sunt ca şi inexistente – două felii de şuncă- şi constat că încă am febră. Mirosul de ceapă călită şi fereastra deschisă de acasă, camera goală a Evei, îmi vin în minte. Trebuie să merg înainte, să lupt cu amorțeala.

    Reuşesc să mă ridic şi scrutez întinderea albă din fața mea. M-aş lasa pe genunchii moi şi aş sta, aş sta întins pe zăpadă, să mă odihnesc, să privesc cerul gri, dar ceasul deşteptător e la datorie. Trebuie să merg mai departe.

    În fața mea, pe fundalul alb, un punct negru mobil, devine tot mai mare. Se îndreaptă spre mine.

STANCU Marius-Iulian

 

cu EA

 

pe dincolo & dincoace

 

1. gestul ăla prin care îşi lasă piciorul

să se sprijine de scaunul meu

până când ajungem să ne folosim

altfel de cele pe care le ştiam

rupând asimetric distanţa

cu mult mai puţine cuvinte pentru EA

 

lăsăm trupurile să caute

continuarea în alte trupuri

şi în povestea asta

ziua se agaţă de noapte

precum pagina pentru care

întorci pagina

 

uneori nu e nevoie decât

de ceva care leagă

şi din camera ei

pe sub uşă

până la mine

lumina

 

şi singur nu mai înseamnă chiar atât de singur

 

2. pe partea asta

diferenţa

îşi face treaba

lăsându-ne tot pământul ăla sub unghii

momentul în care se rupe

conştient că deja

eşti un fluture

şi câmpul ăsta deflorat

în amurg

când alţii încearcă disperaţi

să restabilească legăturile

eu mă bag în case & trupuri

între ţâţele femeilor caste.

 

 

cu EA

 

respingem & atragem

 

îmi bag mâinile

intru aproape cu totul

şi mă rup

cu sunetul ăla specific

al trupului care loveşte trupuri & obiecte

 

respingem & atragem

 

eu nu vin

eu nu o să vin niciodată

şi între NOI

se construiesc cartiere & se asfaltează

iar NOI nu vom mai spune decât ce-i necesar

 

şi ne vom întoarce acolo

în mijlocul câmpului galben

incendiat

 

şi între NOI

se întâlnesc bărbaţi

& femei

se bea

& se mimează orgasmul

iar NOI nu vom mai spune

nimic.

 

 

 

cu EA

 

sprijinit de saltea & parchet

 

distanţa

ca un fetus al scârbei

ca o stradă pe care după o anumită oră

eviţi să te întorci

la rădăcina de ciment a blocului

la focul lucrurilor strânse în tomberon

un hambar al mizeriei

stă cel ce noaptea se înveleşte-n cartoane

şi jeg

 

pe strada asta stau

 

eu

între zidurile crăpate

cu trupul sprijinit de saltea & parchet.

 

 

home made

 

15 ani nu sunt de ajuns

niciodată

 

la 15 ani

între reprizele în care mă pişam de la balcon

şi  şnurul dintre bucile tipei din blocul alăturat

nu mai încăpea aproape nimic

şnurul ăla ca un mic animal al sexului

multicolor & fericit

mă strânge de gât

 

la 15 ani

atunci când prostituatele de pe lacul morii

se bronzau în ţâţele goale

pe cimentul încins

lângă apa pe care pluteau obiecte folosite

dezbrăcate noaptea pe capotele maşinilor

în lumina artificială

îmi venea să mă arunc cu 178-u’ în dâmboviţa

pentru că putea să fie dana

 

de mâna ei în biserica din apropiere

i-am ascultat respiraţia egală

mi-a spus că niciun bărbat nu merită şi

ăsta e cel mai tare argument în favoarea existenţei lui dumnezeu.

 

 

exit

 

ceva şi-a făcut loc în mine

se întinde

mă dă aproape cu totul afară

mă lipeşte de suprafeţele calde ale sângelui

şi ochii mi se deschid & se închid lângă tine

 

până găsim ritmul

mulţumirea aia care să echilibreze

 

de la 10

pe strada basmului

vezi lumini & pierzi din vedere obiecte

iar liniştea

se aşterne precum cenuşa

peste militari.