CinemaTiuk!

Mihail VAKULOVSKI

 

Omul-lup

 

Recunosc că nu mă uit la filme horror, prefer arta care se apropie cît mai mult posibil de realitatea în care trăim, seamănă cu lumea în care activăm, cu aici şi acum-ul în care comunicăm, în care regăsesc atmosfera pe care am putea s-o întîlnim, stările pe care le simţim. Dar „Omul-lup” este un film artistic drăguţ, un horror din acela în care te trezeşti ţinînd cu personajul negativ, care de obicei e mult mai uman decît eroul pozitiv, poate pentru că „negativul” e mereu mai apropiat de eroul zilelor noastre, mai aproape de noi. Apoi, monştrii din film sînt mult mai umani decît cei care nu mai dau pensiile pensionarilor, taie din alocaţiile copiilor, impozitează şi lifturile din blocurile fără lift… „Omul-lup” este un remake după horror-ul cu acelaşi nume din 1941, un film care influenţase absolut toate filmele cu oameni-animale. Filmul de acum se ţine aproape de original, şi ca subiect, şi ca ideatică. Un film despre natura umană, despre animalicul pe care-l cărăm cu noi, în noi, despre faptul că nu ne-am îndepărtat prea tare de fiare, chiar dacă ne deosebim de ele, dar ne credem mult prea superiori şi de multe ori chiar nu e cazul. Cine n-a văzut încă un horror şi, totuşi, vrea să încerce şi aşa ceva - „Omul-lup” e varianta ideală – un film cu personaje frumoase, cu super actori, cu subiect bine gîndit, cu suspans de la început pînă la sfîrşit, cu final destul de neaşteptat, totuşi, nu foarte dur, dar simbolic şi modernist.

 

„Omul-lup” (The Wolfman), 2010, horror, thriller

Regia: Joe Johnston

Cu: Emily Blunt, Anthony Hopkins , Benicio Del Toro

Mihail VAKULOVSKI

 

 

Valentine’s Day

 

“Valentine’s Day” este o comedie romantică regizată de Garry Marshall, care adună muuulte vedete hollywoodiene, cum ar fi Julia Roberts, Jessica Alba, Jessica Biel, Taylor Lautner, Anne Hathaway, Ashton Kutcher sau Bradley Cooper... Acţiunea filmului are loc, evident, de Sf. Valentin, ziua în care dragostea nu poate fi evitată, ceea ce face ca toată lumea să acţioneze în acest sens, de la un copil care vrea să-şi exprime sentimentele faţă de o colegă de clasă pînă la mamă-sa şi bunicii săi. Dar nu e un film de familie, pur şi simplu toată lumea se învîrte în jurul dragostei în ziua dragostei, Garry Marshall alegînd Los Angeles-ul pentru locul acţiunii. Pînă la urmă Sf. Valentin se dovedeşte, de fapt, o zi nefericită pentru toţi – oamenii fericiţi de la începutul filmului termină prost pe la sfîrşit – se despart, nu se mai căsătoresc, descoperă chestii mincinoase, trăiesc drame sentimentale, sînt nevoiţi să recunoască lucruri nu prea drăguţe sau chiar urîte rău, de trădare, înşelare, secrete oribile pe care unii nu le mai pot păstra doar pentru ei înşişi. O zi cam nefericită care lasă mult gunoi în spate, şi la propriu, şi la figurat, ca-n viaţă. Filmul însă e distractiv, lejer, dar bine făcut, un film emotiv care are în prin plan sentimentalul, un film cu actori faini despre o temă alunecoasă – dragostea, dragostea de ziua ei... Iubirea e pe 14 februarie?

 

“Valentine’s Day” (2010) de Garry Marshall

Comedie,

Cu: Julia Roberts, Jessica Alba...

 

Vitalie SPRINCEANĂ

 

Cinematograf conformist

Întâmplarea face ca în agenda mea cinematografică să se aglomereze, în ultimele câteva zile, tocmai trei filme care iscodesc, din perspective diferite, tematica conformismului. Pe rând:


sursa imagine.

-  prospectul normalității – ilustrat de ”Il Conformista” (Conformistul) al lui Bernardo Bertolucci.  Marcello Clerici e obsedat de năzuința normalității – vrea să fie în ”rând cu oamenii”, iar asta delimitează, în anii 30 ai secolului XX, ”un frate adevărat, un bun cetățean, un patriot, adică un Fascist” (vezi discuția cu orbul Italo). Marcello se căsătorește cu Giulia pentru a fi normal, își asumă, tot în numele normalității, misiunea de a-l asasina pe fostul său profesor și prieten, profesorul Quadri, anti-fascist marcant care trăiește în exil la Paris. La fel de ”normal” stârnește o idilă amoroasă cu soția lui Quadri. Spre final, în mod logic și ”normal”, Marcello îmbracă haina antifascismului imediat după ce Mussolini este debarcat (și spânzurat, pentru conformitate) și pornește o vânătoare a foștilor fasciști... Sunt rare momentele în care acesta ar ezita sau ar fi supus unor frământări interioare (frica de a-l ucide pe Quadri, care intervine într-un moment, este frica fiziologică în fața armei, nu expresia unor mustrări și chinuri ale conștiinței). Un film aproape alb-negru, singuratic (sunt de reținut peisajele pustii ale străzilor pariziene, austeritatea clădirilor oficiale) și mult prea erotic pentru un erou principal care nu prea mustește de erotism sau imaginație sexuală ( de aia și rostul suspect al diversității sexuale a celorlalți eroi)... În general, Marcello este prototipul omului care se lasă dus de ape și nu riscă să pornească împotriva curentului, e cameleonul perfect adaptabil , indiferent că pornește din clasele de jos sau poartă sânge nobil (întâmplător, Marcello e descendentul unei familii foarte bogate – o fi vreo critică făcută de Bertolucci aristocrației italiene și un reproș al pustietății intelectuale și morale ale acesteia)...

 

sursa imagine.

 

- prospectul pacifismului laș – Roman Polanski l-a surprins, cât se poate de bine, în ”The tenant” (Chiriașul), o ecranizare a romanului cu același nume semnat de Roland Topor, pictor, ilustrator de cărți ( a se vedea aici o colecție fascinantă a tartajelor semnate de Topor) și scriitor francez de origine poloneză. Trelkovsky, jucat excellent de Polanski însuși, un tip liniștit și cuminte, închiriază un apartament în Paris, în cărui chiriaș precedent, Simone Choule, s-a aruncat pe fereastră, aparent fără un motiv anume.  Odată aranjat în apartament, Trelkovsky ”dezleagă” puțin câte puțin enigma suicidului Simonei: vecinii se comportă suspect iar asta îl face pe Trelkovsky să întrevadă comploturi și conspirații la tot pasul. Cum e firesc în cazul suprarealiștilor, distanța dintre realitate și închipuire este estomapată, reveriile se intrepătrund cu viața trează, fabulația este de nerecunoscut alături de ”realitate” astfel că, în anumite momente, este greu să pricepem ce parte din realitatea pe care o vede Trelkovsky e fabulație și ce parte e ”realitate”. La fel de greu e să distribuim repsonsabilitatea mediu social (vecini) – esență individuală  în procesul de geneză al paranoiei lui trelkovsky care-l va împinge, la final, să repete pasul chiriașului anterior, adică să aleagă fereastra ca ieșire. S-ar putea ca bisturiul investigației să evite deopotrivă individualizarea excesivă (psihologismul) deopotrivă cu sociologismul (accentul pe Ei, vecinii) în numele unui interacționism – e vorba totuși, sugerează Topor, de o relație repetitivă (nu e greu de presupus că fereastra va fi drumul spre libertate a următorilor chiriași), cu rezultate previzibile... Altfel spus, filmul nu e neapărat o interogație asupra unui om sau asupra unui mediu social în care viețuiește acest individ, ci mai degrabă o demascare a unui scenariu social care produce, ori de câte ori este ”jucat”, consecințe identice...Am putea schița rapid liniile acestui scenariu: evitarea cu orice preț a conflictului (Trevolsky ezită să intervină vreodată pentru a soluționa tensiunea în favoarea sa ori pentru a întoarce roata spre el), dominația simbolică interiorizată (Trevolsky acceptă cu seninătate descrierile realității formulate de ceilalți: vecini, prieteni – nu e loc, nicăieri, pentru o perspectivă proprie), delegarea responsabilității individuale pentru situație colectivității sau unor factori externi (retorica lui Trevolsky este cea a unui El aflat sub jugul unor Ei atotputernici)...

sursa imagine.

- prospectul paznicului ordinii – documentarul lui Semion Aranovici ”Я служил в охране Сталина, или Опыт документальной мифологии” (Am fost bodygardul lui Stalin sau Mitologie Documentară) - un monolog (este ciudat că regizorul nu a intervenit deloc pe durata celor 90 min) al lui Aleksei Râbin (Lebedev – omul are două nume, unul oficial, altul așa, pentru bucătărie și soție), fost ofițer din garda de corp a disctatorului, căruia i se oferă suficient timp să-și depene ”amintirile”. Povestea lui Râbin este povestea slăbiciunii memoriei personale și a istoriei orale ca sursă pentru cunoașterea trecutului – omul înșiră de-a valma clișee din discursul propagandistic oficial (Stalin a instaurat ordinea, Stalin era un om modest, vesel și omenos, Kirov – cel mai bun prieten al Tatălui popoarelor) cu fragmente ”personale” (Stalin ar fi transportat cică, pe durata unei nopți întregi, orășenii pe la casele lor cu limuzina oficială), a căror credibilitate este îndoielnică. Granița dintre fabulație, confabulație și realitate istorică e aproape invizibilă, iar ochii mici, semiînchiși ai fostului bodyguard produc aceeași față plată independent de istoria povestită la moment. Dincolo de ecran stă un om care iubește ordinea: pedagogia sa muzicală pare mai degrabă scoaterea la apel într-un lagăr de concentrare decât predare a instrumentului muzical, mărșăluirea fiind, în opinia dânsului, drumul spre muzică. Alt tip de ordine, la fel de adorat - ordinea cetățenească, datoria față de partid și țară este primordială și se ridică deasupra tuturor normelor etice sau estetice – un bun cetățean sovietic, zice Râbin, neapărat se produce în rolul de informator voluntar (eufemismul straniu al lui Râbin este – binevoitor, ” доброжелатель”) și-și denunță din datorie, prietenii, amicii sau indivizii cu purtări dubioase. Cum se și cuvine, regimul etic de inspirație militaristă proiectează asupra deturnatorilor ordinii căldări întregi de asociații negative, care coincid aproximativ cu zonele de stigmatizare ale societății (conspiratorii Beria și Mikoian l-au ucis pe Stalin, tineretul e destrăbălat și leneș că nu vrea să muncească). Nu mă apuc să fac aprecieri etice, însă aș vrea sp subliniez lejeritatea cu care ordinea devine fetiș, ridicată fiind la postul de icoană și Biserică... Pe altarul acestei religii a ordinii sunt jertfite prea multe lucruri bune: contradicțiile vieții, tensiunile, ideile novatoare și ”eretice” etc.

http://www.spranceana.com/

Andra ATODIRESEI

 

Agora

…despre istoria care nu e pe placul tuturor…

 

E destul de greu să începi să descrii filmul Agora, pentru că această peliculă atinge atâtea subiecte sensibile… Sincer, eu m-am uitat la film doar pentru că am auzit multe opinii vehement pro şi opinii vehement contra acestui film, iar un film ce a contrariat foarte mulţi oameni este fie un film foarte bun, fie unul foarte slab. Agora este cel de-al doilea film în limba engleză pe care Alejandro Amenábar îl regizează. Filmul este o dramă istorică plasată în Alexandria secolului IV, o perioadă în care revoltele religioase au izbucnit pe străzile Alexandriei. Povestea se învârte în jurul Hypatiei, astronom şi matematician de geniu, una din puţinele femei care predau în acea perioadă (dacă nu chiar unica). Ca fenomen politico-religios, filmul prezintă începutul răspândirii creştinismului în Egipt. Tocmai datorită acestui aspect foarte mulţi creştini îl acuză pe Amenábar că nu prezintă realitatea istorică, susţinând că filmul este „un atac grosolan asupra creştinismului”, ceea ce este cât se poate de fals, pentru că realitatea (deşi puţin şlefuită pentru a da o notă de romantism filmului) este că în momentul răspândirii acestei religii au avut loc multe crime „în numele” lui Dumnezeu. Filmul prezintă, în esenţă, natura umană, intoleranţa oamenilor faţă de alţi oameni şi acţiunile „de gloată”, iar în contradicţie cu această generalitate, un individ, o femeie, care nu era de acord cu intoleranţa, al cărui singur scop în viaţă era ştiinţa. Pe când creştinii se luptau cu păgânii (evreii erau şi ei pe acolo şi se luptau când cu unii, când cu alţii), Hypatia încerca să salveze pergamentele care se aflau în Marea Bibliotecă de la Alexandria, să salveze ceea ce rămăsese din înţelepciunea Lumii Vechi. După toate schimbările religioase şi politice, după luptele care se duc pe toate nivelele, singurul lucru care rămâne constant este dorinţa Hypatiei de cunoaştere, dorinţa de a afla misterele lumii. Amenábar a abordat filmul „cu un simţ al urgenţei de a relata, stil breaking news”, încercând să poarte publicul în această lume de mult trecută, dar care se aseamănă îngrijorător de mult cu prezentul. Trebuie precizată şi uimitoarea prestanţă a actriţei care interpretează rolul Hypatiei, Rachel Weisz, care şi-a jucat foarte bine rolul, fiind, în acelaşi timp, şarmantă, puternică şi plină de entuziasm când este vorba despre astrologie şi matematică.

Un film ce ar trebui văzut de toţi cei care doresc să vadă Alexandria secolului IV şi una din cele mai strălucite minţi ale perioadei respective.

 

Agora

Regia: Alejandro Amenábar

Cu: Rachel Weisz, Max Minghella, Oscar Isaac

Gen film: Aventuri, Dramă, Istoric, Romantic, Dragoste