AncheTiuk!

Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei

Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

 Sergo (GUERRILLAS):

România, hehe, cred că muzica rock, pozitiv vorbind, m-a marcat pe viaţă.

 

Berti Barbera (muzician):

Betivanii. alcoolul baut de cei din jur m-a marcat pe viata si mi-a creat repulsie.

 

Emil Brumaru (scriitor):

Multe!!!

M.VKLVSK: cred

Emil Brumaru: crede și nu întreba!

M.VKLVSK: io întreb

Emil Brumaru: iar io nu raspund!!

M.VKLVSK: ok

 

Marius Pîrlogea (scriitor):

sangele gainilor taiate de bunicul meu

cand aveam 4-5 ani

 

Andra Rotaru  (scriitoare):

of, tata cand a venit cu masca de gaze pe fata

si am facut pe mine. incerca sa ma invete sa intreb cine e la usa.

 

Cosmin Perţa (scriitor):

Moartea violenta a bunicului meu.

 

Andreea Guci (PR Manager Oliver Music):

1. Prin clasa I, eram colega de banca cu Bristena. Eu eram un copil foarte timid si inocent, crescut intr-un glob de sticla de catre parinti. Inca eram in perioada cand mai credeam in Mos Craciun. Bristena insa era foarte populara. Era draguta, desteapta si atragea toate privirile. Cumva tindeam sa fiu ca ea. Eram foarte fericita ca eram prietene si din toata clasa ea ma alesese pe mine.

In fiecare zi insa imi povestea cum seara parintii ei se uitau la filme cu secvente sexy. Prima oara a tras cu ochiul, insa ulterior au invitat-o si i-au explicat ce se intampla intre 2 adulti.

Copii fiind, si vorbind intre noi, putinul pe care il mai stiam combinat cu informatiile primite de la Bristena si cu mintile noastre agere ne-am dat seama despre ce e vorba.

Amuzant este ca eu, desi eram in cls I, stiam mult mai multe despre sex decat matusa mea care avea 14 ani.

Si da!!! M-a socat oarecum atunci. Pe moment nu am constientizat socul, ci mai degraba eram fericita ca am acces la niste informatii la care aveau acces doar oamenii mari. Privind in urma, insa, consider ca m-a socat si nu este totusi indicat ca cei mici sa aiba acces la astfel de informatii inca din frageda pruncie.

2. Eram deja in liceu – clasa a IX cand am aflat ca parintii celei mai bune prietene ale colegei mele de banca o bat cu furtunul de la masina de spalat.

Si eu am mancat bataie de la mama cand eram mica. Vorba aceea, “bataia e rupta din rai”, insa imediat dupa ce mama ne dadea una, venea si isi cerea scuze. Bataile erau mai dese cand eram mici. Nu o condamn si nici nu zic ca a fost pozitiv ca ne batea. Cumva acum stiu cum va trebui sa actionez cu ai mei copii. In timp, crescand, nu ne-a mai batut, pentru ca  noi am crescut si nu mai putea sa dea in noi.

Insa sa afli in cls a IX ca o fata de varsta ta este in continuare batuta de tatal ei pt ca intarzie 5 min. mi se parea ingrozitor.

 

Vlad Bolocan  (scriitor):

Eram in clasa a patra si prin liceu circulau niste povesti despre un elev de printr-a opta care, se zicea, omorise pe nu stiu care in casa respectivului, in baie, in cada si atunci cind a fost gasit cadavrul, acesta era practic acoperit de singe.

altfel, povesti din astea erau multe si strasnice. si mai erau si cazuri reale de batai, cu singe, persecutii din partea vorbitorilor de rusa etc etc

 

Valerntin Moraru (redactor şef SUNETE):

As puncta doua momente-soc.

Primul ar fi prin 84 (cred), cand ma jucam de-a Superman (aveam si mantie rosie, evident) si, incercand sa deschid o usa, am "zburat" cu mana stanga prin glasvand. M-am taiat si am vazut cum se misca tendoanele cand misc din degete. N-a fost grav pana la urma, dar pe moment am fost socat. Am si acum cicatricea, are vreo 12 cm. (deh, a crescut odata cu mine).

Al doilea moment s-a petrecut prin 87 (cred), cand eram la Suceava la nasii mei si acolo am remarcat ca se prindea un "alt" post TV in limba romana (ce-i drept, cu un accent ciudat). Eram obisnuit cu bulgarii, dar sa aud romana de la alt post TV?? Am cerut explicatii si mi s-a spus ca "sunt romani si in URSS". Am intrebat naiv "de ce sunt romani in URSS?" si mi s-a raspuns cu un zambet ca "in curand incep desenele animate...".
Evident, abia in 1990 am inteles brusc ce si cum.

 

Stoian George-Bogdan (scriitor):

Aveam vreo sapte ani cand tata a adus o caseta video acasa. Era o inregistrare a executiei sotilor Ceausescu pe care intr-o zi, fiind singur, am privit-o pe indelete. Desi eram atat de mic si de verde, undeva in interiorul meu am simtit, in ciuda aparentelor create: evenimentele din decembrie, procesul, usurarea cetatenilor in urma aflarii vestii ca "tiranii" nu mai sunt - ceva apasator. Eram impresionat de conduita lipsita de frica a celor doi in fata mortii, de refuzul categoric de a fi legati la maini si la ochi, de loialitatea unuia fata de celalalt pana-n ultima clipa. Cred ca atunci a fost primul moment cand am realizat ca lumea nu era ceea ce imi inchipuiam. Lumea nu era ceea ce vazusem eu in filme si nu intotdeauna evenimentele se incheiau fericit. Mai tarziu, desteptandu-ma, am realizat ca sentimentele mele de-atunci, de repulsie fata de cele intamplate, aveau legitimitate si in drept, iar ironia care m-a frapat, este ca la aproape 21 de ani de la acele evenimente nimeni nu a fost tras la raspundere, ba mai mult, unii dintre responsabili au ajuns sa ocupe functii de o importanta deosebita in stat. Iar ceea ce ma impresioneaza pana la ras e ca Ion Iliescu, unul dintre responsabilii principali, daca ar mai candida la presedentie ar fi ales pentru a patra oara.

 

Konstantza Dohotaru:

Era cam primăvara. Sau nu era. Aveam vreo 10 ani. Sau poate nu.

Eram cu tata într-o sală mare. Imensă chiar. Şi albă. Toată albă.

Tata vorbea cu cineva pe acolo. Eu urma să-mi găsesc ocupaţie.

Atunci l-am văzut. Negru. Nu prea înalt. Reflecta soarele. Deci curat. Nu ştiam cum să mă apropii, căci... căci am eşuat în copilărie să încep o relaţie cu el.

Mama mi-a angajat de 2 ori profesoare de pian. Mereu mă încuiam în baie şi nu ieşeam până nu plecau ele.

M-am apropiat într-un final. Aşa, din spate. De-un colţ. Şi cred că m-am apropiat prea tare. O, cât de mult mi-a plăcut apropierea noastră. Mă tot apropiam şi depărtam. Apropiam. Depărtam. Înainte. Înapoi. Câtă plăcere m-a năvălit. Înainte. Înapoi. Era a naibii de plăcut. Acel colţ. Acel colţ făcea minuni. Acel pian m-a făcut fericită. Fericită în acea zi. Şi fericită pentru restu zilelor.

Păcat. A trebuit să plecăm. Tata avea treabă.

Ajunsă acasă am realizat că pianul mamei e prea înalt. Masa prea joasă. M-am culcat suparată. Ca să mă trezesc peste mulţi ani. M-am trezit când am redescoperit plăcerea aceea. Mmm. Ce bine a fost. Doar că el era Petrică. Petrică îşi ştia bine meseria.

 

 Claudiu Oană (Zile şi Nopţi):

ce este aceea o "corneta"?

e clar ca este un derivat din cornet, adicatelea un con :). o corneta este o jumatate de foaie de hartie pe care o indoi in asa fel incat sa iasa con lung si foarte ascutit pe care il sufli apoi printr-o teava cu viteza. somatelea cu cornete era unul din jocurile noastre preferate din copilarie, terenurile de joaca fiind santierele ramase dupa evenimentul din 89.

revenind la subiect, unul din cele mai socante momente a fost cand am suflat o asemena corneta in ochiul cuiva. am ramas paralizat si fara cuvinte. pronia cereasca a facut (iar prin interventia divina ma refer la un noroc chior si pura nimereala) ca corneta sa intre exact in locusorul dintre ochi si nas unde se formeaza puchinii :) sau pe unde lacrimam.

interesant si socant era de vazut cum o fata mergea de colo colo zbierand cu un obiect lung iesind (aparent) din ochi.

obiectul a fost extras cu grija fara nici o urmare grava :)

va multumim pentru atentie!!

 

Gabriel “Shorty” Balint (Auto Complex):

interesant cum socul meu ca poate si al multora e legat de durerea fizica.

 se întâmpla undeva prin '95 (îs mai tânăr ce să zic)când un copil plin de energie la vreo 10 anişori sări drept cu piciorul în un prag... durere, plâns, muşchi încălzit, etc. Şocul vine în momentul în care realizez că nu mai pot sta în picioare,cauza: glezna mea era la un unghi inuman de 90 de grade. Urmarea, un prea mare circ, părerea mea.

 

 Pavel Păduraru (scriitor):

Atunci cand cumnatu-meu ne-a sarit gardul cu toporul in mana si o cauta pe mama. El vroia sa-i dam lui casa noastra. Era masinist la tren :)

 

 Ada Milea (muzician, actriţă):

Cernobîlul. N-am înţeles de ce era periculos să ne jucăm afară pe vreme frumoasă şi ce înseamnă că te pot omorî nişte radiaţii.

 

Florin Hălălău (scriitor)

4 martie 1977. Vineri seara. Eram cu părinţii în bucătărie cînd a început. Nu mai ştiu care dintre ei a strigat Cutremur şi cum am ajuns sub tocul uşii de la intrare. Locuiam la etajul 9 şi îmi amintesc frînturi de imagini cu casele de pe partea cealaltă a străzii apropiindu-se de noi, amestecîndu-se cu mâncarea aruncată din frigider şi cu ţipetele venite din toate părţile. Era o spaimă nedefinită, pentru că nu împlinisem 10 ani şi moartea era încă o necunoscută. Nu ştiu cît a durat, ştiu doar că mi-am înfipt unghiile atît de tare în coapsele tatei, încît i-am dat sîngele.  

 

Diana Corcan (scriitor):

Ce m-a şocat în copilărie?

Ipocrizia adulţilor, capacitatea lor de a te pune faţă în faţă cu un lucru nereal şi de a te obliga să-l recunoşti ca adevăr, tenacitatea lor în acest sens, şi asta în raport cu nişte lucruri lipsite de orice miză. Mai mult, ostilitatea (răutatea de mai târziu, din şcoală) cu care era primită orice iniţiativă, orice încercare de a recupera un adevăr (minor) sau de a-ţi afirma o opţiune.

 

 

 

Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Moni STĂNILĂ

 

Moartea. Ştiu că sună prăpăstios, dar dintre toate amintirile din copilărie: cei doi dinţi ai poştaşului, bătaia pe care a luat-o Dana cu papucul de casă al maică-mi cînd i-a făcut ditamai cucuiul la Miha, descoperirea după o oră de fugă prin pădure că cea care mă urmăreşte în capot nu e „Marea Neagră” (porecla unei femei din Tomeşti, care umbla în tocuri şi capot prin sat), ci maică-mea, care o să mă stîlcească în bătaie fiindcă mi-am băgat castraveciorii lu’ tanti Voicu pe nas, nebunia şi spaima că m-am născut în urma unui contact sexual dintre ai mei, uciderea unei cîrtiţe în drum spre izvor, prima banană văzută / mîncată, primul „semnal” că sunt femeie – în vreme ce făceam roata ţiganului şi paralele pe bătătorul de covoare – convinsă că s-a rupt ceva în mine şi că s-ar putea să mor, descoperirea (prin spionaj) că oamenii mari cînd se sărută folosesc şi limba, faptul că oamenii din Tomeşti au asociat pomul meu de iarnă din pădure (făcut pe ascuns, aproape de o colibă de brad, şi care avea multe lumînări aprinse noaptea) cu venirea extratereştrilor şi că au crezut asta încă vreo săptămînă pînă ne-au prins şi multe-multe alte şocuri...; cel mai puternic totuşi l-am avut la trei ani jumate cînd a murit tata Ion, bunicul după mamă.

            Partea proastă e că ai mei nu m-au dus la înmormîntare. Evident că nu bănuiam ce e aia mort. Deşi cu două săptămîni înainte să moară – în timp ce mă cocoţam pe el – s-a lăsat pe spate în pat şi a spus “am murit!”. Eu rîdeam şi urlam “Nu moare tata Ion! Nu moare tata Ion!”. A fost foarte ciudat, şi mi s-a întipărit în minte, că a devenit serios, m-a luat pe genunchi, m-a privit în ochi şi mi-a zis “Moare tata Ion că e bătrîn”.

            Apoi am aflat că a murit. De aici filmul amintirilor se taie. Am înţeles de la ai mei că nu m-au dus la înmormîntare pe motiv că eram prea mică. Deşi tata Ion ţinea în mod deosebit la mine. Militase serios pentru naşterea mea într-un moment în care pe mama nu o trăgea inima să mai nască un prunc. De cînd mă născusem, de cîte ori venea la noi mă legăna pe genunchi şi îi spunea mamei că nimeni nu o să aibă aşa ochi frumoşi ca ai mei (cred că voia să o încurajeze).

            La pomana de nouă zile maică-mea ne-a dus pe toate trei. Satul ei natal e în vîrful unui deal, aproape de Vîrful Padeş şi de Munţii Poiana Ruscăi. Ca să ajungi la cimitir trebuie să mai urci nişte dealuri. Dumitru Crudu, cînd a văzut poze din zona copilăriei mele, a spus că i-am redat convingerea că există locuri idilice în lume – asta aşa, ca detaliu picant şi ca să mă dau mare (sic!).

            Cimitirul îl mai văzusem pînă atunci, era un loc bun de joacă. Nu făcusem nici o legătură între el şi tata Ion. Noroc că mama a fost însoţită de nişte babe, căzute parcă din Kazantzakis în plină vară pe dealurile de la Luncanii de Sus. Cînd mama plîngînd mi-a arătat un mormînt proaspăt şi mi-a spus că acolo e tata Ion am avut cel mai mare şoc din copilăria mea. M-am aruncat pe mormînt urlînd ca din gură de şarpe, am început să sap cu mîinile în pămîntul proaspăt şi să strig “Tata Iooon! Tata Iooon! Îs io Moni! Dacă mă iubeşti ieşi afar’ la mine!!!”. În mai puţin de două minute săpasem o groapă din care mi se mai vedeau picioarele, soră-mea Miha sărise să-mi dea o mînă de ajutor, procurase rapid şi nişte beţe, iar babele ţipau chinuindu-se să o resusciteze pe maică-mea leşinată la picioarele crucii.

            Foarte greu şi trist. Am rămas cu o sechelă legată de moarte de atunci. Sechelă care mi s-a transformat în coşmar în februarie 1990, cînd l-au scos din groapa comună pe Sorin Leia, un tînăr de 22 de ani din Tomeşti – împuşcat în cap la Revoluţie pe scările Catedralei – şi pe care l-am privit în faţă, mort şi descompus.

 

 

Foto:

Dreapta sus: Moni şi sora mai mare

Stînga sus: Tata Ion

Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Mihai VIERU

 

Traumele din copilărie capătă valenţe diferite peste timp. Se cern, capătă umbre, capătă nuanţe. În general se merge spre o iertare printr-o înţelegere diferită ulterioară. Aşadar, ca în toate lucrurile putem identifica intensitatea respectivelor şocuri pe o scară de la 1 la 10. Există răul care nu poate fi uitat şi care ţi s-a făcut. Există răul pe care l-ai făcut şi nu l-ai uitat. Există răul care s-a uitat în ochii tăi şi se perpetuează prin tine oricît ai ţine piept. Etc. la fel cum există şi mai multe feluri de iertare citate de Steinhardt în Dăruind vei dobîndi. Cea mai stranie, dar logică în consecuenţa corespunderilor teologale: să ierţi pentru că cineva te-a făcut să îi greşeşti. Complexitatea manifestărilor dintre vinovăţie şi iertare reprezintă un curcubeu şi în valoarea fiecăruia dintre acte şi în intensitatea acestora.

Astfel urmînd ordinea firească a timpului colecţia se extinde după cum urmează:

Offensive dirty deeds taken personally:

  1. Curelele şi şuturile în fund sistematice de la tata (cu o duioasă nostalgie gravitînd în jurul situaţiei) şi chiar dacă prost încasate, cu siguranţă bine primite, vorba poetului Traian T. Coşovei. (grad 2). Aici intră şi gîndul meu destul de uimit cu o nuanţă de masochism, care proiecta mai degrabă cureaua roşie a mamei printre opţiunile preferate în loc de cea elastică de box cu catarame de fier a tatălui meu. Bilă albă: tata pentru duioşie, Traian T. pentru expresia frumoasă, bile negre: curelele şi primul impuls al tatălui meu.   
  2. Cît de mult putea vorbi tata fără să citească de pe vreo fiţuică şi atît de frumos şi logic (grad 1). Acelaşi gînd de admiraţie pentru tatăl meu, care ar fi trebuit să fie cel puţin un avocat de renume la cît de tare şi impecabil vorbea. Bilă albă: discursul tatălui meu, bilă neagră: volumul decibelilor.
  3. Nedreptatea miliţiei şi comportamentul groaznic al lucrătorilor (sic) de miliţie prevăzuţi cu burţi nesimţite. (grad 8). Aici intră gîndul ulterior în tristeţea lui Petre Pandrea vorbind de lipsa de perspectivă a poporului român în a ajunge la un grad de civilizaţie măcar apropiat de cel occidental, vorba bancului recent: cînd la un salon auto din Munchen nemţii privesc Dacia Duster şi exclamă înciudaţi: Românii ăştia ar face orice numai să nu-şi repare drumurile! Bilă albă: Petre Pandrea, Dacia Duster făcută de francezi (ca erată), bilă foarte neagră: ticăloşia funciară a sistemului opresiv.
  4. Conflictele cu etnia romă, deşi aveam şi prieteni de joacă printre ei, şi păruielile fără sfîrşit din adolescenţă. (grad 8). Aici bila albă: prietenul meu Mircea din Pantelimon şi frumoasa lui soţie care muncesc pe rupte pentru copilul lor cu probleme motorii, vecinul meu care dintr-o familie infracţională a ajuns un om de o integritate şi probitate morală indubitabilă, bilă incredibil de neagră: familia vecinului meu, nepăsarea sistemului.
  5. Mineriada (grad 10), bătăile de la Tg Mureş (grad 10). Aceste orori colosale post revoluţionare de o cumpliţenie ieşită din comun. Deja ştim toţi unde se duc bilele negre. Bile albe speciale: Ioana Cistelecan pentru voluntariatul sanitar de la Tg Mureş din zilele acelea (caz particular).

Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Raluca Oana HELGIU

 

,,Nu există întâmplare, fatalitate care să împiedice, să oprească sau să deturneze un suflet decis de la înfăptuirea hotărârii sale" (Ella Wheeler Wilcox)

 

 

De mică mă simţeam complet epuizată. Tusea mi se agrava şi aveam un zâmbet drăcesc. Stăteam în scaunul meu primit moştenire de la străbunica mea şi plângeam mai tot timpul. Soba veche din faţa mea avea gravat chipul Maicii Domnului pe ea. Ochii îmi erau sticloşi şi ficşi, braţele îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a jilţului îmbrăcat cu pluş vişiniu, iar gura îmi era

încleştată. Vroiam atât de mult să fiu ca ceilalţi copii. Să fiu sănătoasă şi să nu mai trebuiască să îmi petrec atâţia ani prin spitale.

Atunci când mă îmbolnăveam, îmi apăreau ca în piesele de teatru vechi româneşti, imagini despre moartea mea. Şi nu le puteam impiedica. Mă gândeam obsedant la natura bolii mele şi la tot ce o să spun înainte să închid ochii – ceva pasional, fireşte! De mică îmi doream să fiu înmormântată în rochie de mireasă albă cu voaluri multe care să-mi cuprindă tot corpul. Vroiam să arăt ca un îngeraş care stă gata să zboare! (…)

 

Ştiam că mama mea nu o să mă lase să mă joc cu copiii pe care îi iubeam. Pe unii dintre copii îi veneram. O prietenă de-a mea semăna cu păpuşile ruseşti. Era atât de frumoasă şi de dulce, dar nimeni nu vroia să se joace cu ea, pentru simplul motiv că provenea dintr-o familie de oameni săraci şi fără niciun Dumnezeu… Părinţii Agnei erau foarte săraci şi locuiau cu chirie într-o locuinţă dărăpănată lăsată de nişte saşi la plecarea în Germania.

 

          Mama mea îi agrea doar pe copiii care proveneau din familii de burghezi. Ăştia erau plozi de doctori, de ingineri, de avocaţi... Nişte pramatii cu care mă certam din orice, fiecare vroia altceva. Eu sufeream imens şi plângeam mai tot timpul. De mică nu sufeream să fiu contrazisă, fiind un copil foarte răsfăţat. Dacă tot mama mea îi iubea pe copiii din familiile ăstora, de ce nu veneau imbecilii să mă viziteze la spital? De ce nu mă mai salutau pe stradă, atunci când ştiau că mai am de trăit atât de puţin... Toate gândurile mele optimiste se spulberau ca ceaţa.

 

Maică-mea nu vroia să învăţ de la golanii din cartier să înjur ca birjarii şi să încep să mă comport ca ei. De pe atunci îşi dorea să mă protejeze de toate răutăţile oamenilor şi nu a făcut bine. Oamenii sunt groaznici şi cât ai încerca să-i iubeşti, la un moment dat, parcă toate se întorceau împotriva mea; eram un suflet chinuit, care se lupta groaznic cu viaţa şi cu bolile, care erau parcă fără număr.    

 

Mă împrieteneam de pe la vârsta de trei ani, numai cu oamenii bătrâni, la care mergeam în vizită cu părinţii mei. Ăştia mi-au băgat în cap tot felul de tâmpenii. Prietena cea mai bună a mamei mele îmi povestea la vârsta de 8 ani, cum soţul ei o violase toată viaţa, cum şi-a crescut copiii singură, departe de părinţii ei, care nu au mai vrut-o, căsătorită fiind cu acea pramatie perversă. Vorbele ei mă marchează şi acum. Aveam de mică o nervozitate teribilă. Mă simţeam neputincioasă în faţa greutăţilor. Nu puteam s-o ajut deloc pe prietena mamei mele, care suferise o viaţă întreagă din cauza unui bărbat meschin.  (...)

 

Mamei mele nu-i plăcea să fac decât ce vroia ea. Mi-era tot timpul frică să o contrazic. M-a învăţat să fiu supusă, să nu-i contrazic pe ceilalţi, să fiu o fiinţă fără personalitate. Şi cât rău mi-a făcut. Nu ştiu cum s-a descurcat ea în viaţă, dar eu nu mai suport să-mi zică nimeni ce să fac! Simt că înnebunesc dacă vreo rudă sau vreo persoană străină îmi comandă pe un ton aspru şi dur – că mai sunt de călcat nişte haine, că mai e de tăiat ceapa pentru mâncarea din orez... Din secunda aceea, fiinţele cu care mă împrietenisem până atunci, îmi devin deodată duşmanii cei mai groaznici, la care renunţ fără să dau vreo explicaţie cuiva!

 

Cu timpul, am ajuns la concluzia că e musai să mă descurc de una singură. Recunosc că mi-e foarte greu, fiind o fiinţă hipersensibilă, dar trebuie să merg mai departe, să nu-mi mai fie teamă de nimic... Am momente când îmi dau seama că parcă tot răul se ţine după mine, că cineva mă urmăreşte şi îmi şopteşte mai tot timpul la urechea dreapta: ,,Eşti o ratată!” Că, orice ai face şi cât de mult te-ai zbate, la sfârşitul vieţii tot acolo ajungi unde îţi este predestinat.