Kopilozaur

Ştefan MANASIA

 

Foto: Ştefan Manasia, portret de "optzecist"

 

ostroveni. viaţa şi contactele

(fragmente)

 

                                                           “Life is precocious in a most peculiar way

  Sister psychosis don’t got a lot to say”

                                                                                                                                                             Oasis

 

 

1.

îţi ia patru ani să ascuţi o imagine, să eliberezi

în apa mâloasă un simbol, o vedenie

un gest pe care nu l-ai dus niciodată până la capăt

un cuvânt care te roade, de-atâta timp, ca o tenie

 

sau remuşcarea umflată, sudoarea

ce te-nsemnează în cearşafuri de sânge

aerul în care levitează prieteni iubiţi

vânăt, te sărută pe gură, te strânge

 

 

2.

răsai, tu, mac, floare a memoriei

dincolo de gardurile albe ale fermei de porci

lângă şănţuleţul cu fecale verzi, între guşterii adormiţi

răsai, floare a memoriei, tu, mac!

 

de la marginea neştiută am învăţat să privesc

ceea ce nu poate fi povestit

făcusem experienţele sub lumină şi miasme

înainte de a descoperi america prieteniei

 

cerul era o petală grena curbată ca o cupolă

în depărtare blocurile foşneau, ascuţite petale

din ce în ce mai roze şi mai pale

o floare de carne pulsa şi plutea

 

înăuntrul petalelor, eu

respirând panica prin toţi porii, prin albul ochilor

în degetele umflate rodeau viespi, gâdilau păianjeni mărunţi

nu mă băga nimeni în seamă sau le păream mort:

 

răsai, tu, mac, floare a memoriei

dincolo de gardurile albe ale fermei de porci

lângă sănţuleţul cu fecale verzi, între guşterii adormiţi

răsai, floare a memoriei, tu, mac!

 

 

3.

le păream, fără îndoială, mort

nici nu-mi dădeam osteneala să nu mai clipesc

să nu privesc gleznele şi teneşii de gumă

pentru că pentru ei eram mort, fără îndoială

 

eram atât de mort, încât nu participasem la jocuri

de la bun început, mă toleraseră în rândurile

lor doar ca purtător al unei maladii

curioase şi inofensive

 

dar eu aş fi putut învia în tristeţea depozitului de lemne

şi să sărut pulpele bronzate ale Florinei

şi părul ei înnoptat: vinişoarele roşii de pe frunte

mi s-ar fi retras în scalp, aş fi deschis ochii

 

şi i-aş fi surâs: gata, nu mai sunt mort

(săream ca un brotac îi cuprindeam genunchii)

numai că ei erau îngrijoraţi au presupus că sunt mort

iar eu a trebuit să râd şi să admit: da, da, sunt mort

 

 

6.

două corpuri translucide care dorm şi fac dragoste

două animale portocalii

filtrul amiezii ne-nghite ca să ne scuipe

excitaţi în demenţă, pe canapea

 

ascunşi în smârcurile dintre pagini, sub nuferi şi lintiţă

ne-au crescut bronhii   nu mai ajungem la dune

suntem o specie ocrotită prin lege

ne vor vâna pentru fildeşul nostru, pentru carne şi spermanţet

 

încet, respirăm

 

încet, facem dragoste

 

încet, adormim în vizuina visului siamez

 

 

7.

îmi contemplam deodată aura anorexică:

eram profeţii grunge dumnezeii dezechilibraţi ai oraşului

chipurile noastre, pe dig, unul în faţa celuilalt

străluminau aceeaşi eczemă

 

dar privirea lui mă calma mă aşeza

în adăpostul călduţ al elocinţei

(eczema ne lipise pe figuri măşti

atât de fioroase şi intelectuale)

 

peste noi îşi lăsa aripile o tăcere feroce

dintre acelea care uneori ţin loc de prietenie

o stare decofeinizată şi aseptică pe care

am măcelărit-o cu mormane de vorbe

 

atunci eu şi Cosmin Badea am avut revelaţia

auzeam dilatându-se cochilia melcului acvatic

simţeam unduirea hidrei a giganticei lipitori vişinii

perişorii de pe antenele moliei cum captează feromonul înţelepciunii

 

am văzut, pe dig, burţile totemice ale grăsanelor

sub cremele hidratante, trupurile acelea ametafizice

care ne-au umilit imaginaţia

 

 

8.

exaltat, mă gândesc din nou la ratările mele

cu perversitate, cu neruşinare

un frig rău mi-a răcit oasele

o moliciune mă face să mă risipesc

 

la ratare, numai la asta merită să te gândeşti    

îmi spun, la cuţitul ăsta viclean

ca prima iubire, cel dintâi teritoriu

supus cu ochii şi limba şi dinţii

 

la ratare, ca la cea mai reuşită poveste

piatra tombală a victoriilor mele

măseaua cariată din care am supt

ca să scuip

 

la ratare, unicul viciu al existenţei

de până acum, organizare comodă a trupului

raiaţii de velur şi cămăşile mele pufoase

raiaţii ei de velur peste fesele ei pufoase

 

năsucul mânjit cu floare de soc

parfumul ieftin peste trupul cel bun

respiraţia şi blestemul salivei

de care nu eram niciodată sătul

 

port stindardul ratării ca pe-un drapel roşu

mototolit între omoplaţi, în plexul solar

în testicole şi în fiere, în falangele obosite

după o prea îndelungă sclavie

 

 

 

 

gândacule, fii înghiţit de înserare

pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet:

uită bizantinismul defuncţilor pe care

-i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet

 

 

 

(din Amazon şi alte poeme)

 

Un Cristian


Cici are ţîţe

 

"Cici are ţîţe!"

"Ce zici, Aurică?"

"Le-am văzut eu cînd se spăla".

Era foarte adevărat că, de la un timp, sub tricoul lui Cici se ridica ceva tot mai înţepător. De-asta şi ăia mari fluierau cu disperare după pititea şi o-nghesuiau pe după stîlpi. Că unde puteai să te-ascunzi pe străduţă decît după stîlpi? O dată Sandu a luat cheile de la trabantul lui taică-su şi-a spus să se ducă cu el în maşină.

"Mie mi-e frică să mă duc în maşină cu Sandu. Vii cu mine?"

"De ce?"

"Dacă trage de ţîţe şi mi le face ca lu' tanti Sabina?"- săraca ţîţoasă Sabina, avea vecina ca nişte popice în loc de ţiţe. Îi atîrnau pînă aproape de brîu şi ăia mari ziceau c-au văzut ei cum şi le dă pe spate. Nu prea era de rîs, da' toată lumea rîdea la gîndul ăsta.

"Cici, tu eşti proastă rău. Tre' să tragă de ele un an încontinuu şi tot n-o s-ajungi ca tanti Sabina."

"Şi dacă mă prinde tata?"

"Nu te duci."

"Da, da' n-am fost niciodată într-un trabant. Tu ai fost?"

Nici nu-mi trebuia să urc în panarama aia galbenă. "Nu vin".

O urmăream cu coada ochiului. Se schimbase ceva cu ea, nu ştiu ce. Cînd mă pupăcea, o făcea mai apăsat ca înainte.

"Vezi ce ţîţe am?", sări să-mi spună cînd m-am întors din tabără.

Într-adevăr, i se deschisese pieptul.

"Vrei să pui mîna?"

"Aha, te spun lu' tata!" - sări ca ars Aurică - "Pe mine nu mă laşi şi pe Cristi îl laşi!"

"Nu vreau."

"Nu vrei?"

"Nu, nu vreau".

"Băi, Cristi, nici nu ştii ce mameloane are!"

M-a bufnit rîsul de faţă cu ea. S-a-ntors cu spatele şi privea în gol, în timp ce Aurică pronunţa apăsat "mameloane". O bună bucată de vreme îl surprindeam vorbind singur: "mamele", "mameloane"."Ce-i, Aurică?". "Vreau şi eu nişte mameloane de-alea!"

"Hai, lasă-mă pe mine în locul lui!" - se ruga Aurică, dar Cici era deja departe.

"Eşti fraier, să ştii că i-a crescut şi păr în slipi, ca lu' mama!"

Aurică era trist. Cum nu mai aveau voie să facă împreună baie, fugea în curte, să se holbeze pe la geamuri. Deşi erau acoperite cu calendare bisericeşti mai vechi în asemenea ocazii, mereu lăsa el cîte o fîşie să se desprindă pe după perdea.

"Ai fost în trabant?"- am întrebat-o.

"Ce te interesează pe tine?"

"De fapt, nici nu mă interesează. Faci ce vrei."

"Da' dacă vrei să ştii..."

"Nu mai vreau să ştiu nimic."

"Dar eu vreau să ştii că Sandu e un bou".

"Ştiu asta."

"M-a muşcat, uite!"- şi dă să-şi ridice tricoul. Mi-am ferit privirea.

"Cici, te cred. E mai bine să nu te mai duci acolo."

"Uite şi tu de ce e bou!"

Ţineam mîinile pe ochi.

"Nu vrei să vezi?"

"Nu."

"Atunci de unde ştii că e bou?"

"Pentru că e. Şi pentru că tu eşti o proastă."

"Da? Bine, da' să ştii că nu sînt proasta ta!"

De cînd o revăzuse pe Cici, Vali, cu patru ani mai mare, venea tot mai des pe la tataia. Un fel de-a spune "pe la tataia", că ajungea cînd ăia bătrînii nu erau acasă. Altfel, "Ce mai faci, tataie?", "Bine, nepoate", "Am trecut şi eu pe-aici, că eram cu bicicleta". Dar bicicletă avea dinaintea mea.

"Ai văzut ce ţîţe are Cici?" - mă întrebă el, cînd am rămas în vara aceea singuri, că ai noştri au plecat împreună în concediu la Covasna. Zilele ni le petreceam la bunică-sa, o femeie singură, destul de amărîtă, Dumnezeu s-o odihnească, doar că, de fiecare dată ajungeam la Cici.

"Auraş, ia suie aici şi plimbă-te!" - îl pasa repejor pe ăla micu, care, încîntat să se plimbe cu un Pegas cu şa lungă, dispărea cîte-o jumătate de oră. Cici nu era deloc deranjată, se-ncălţa cu pantofii cu toc ai Dorinei şi mie îmi trimitea bezele prin geam. Mă simţeam în plus, aş fi vrut să-i zic ceva, nu ştiu ce sigur, dar era prea atentă la Vali. Stăteam la poartă, călare pe Pegasul meu Modern cu şa scurtă, maronie, gata să claxonez dacă venea cineva.

Aurică nu era fraier toată ziua. Profita cît putea de noua conjunctură. Aşa s-a creat lanţul: lua bani (1, maxim 3 lei, că era ieftin) de la cei care vroiau să vadă ţîţele lu' Cici. Dacă ea refuza, o ameninţa că o spune că Vali vine cînd sînt singuri. Cu Marian şchiopul s-a certat rău, că l-a fraierit: i-a dat 1 leu în loc de 3. "Să mor io dacă-i mai arăt în viaţa mea mamela lu' Cici!" – îşi întărea el crunta răzbunare.

"Cristi, nu vrei să ne jucăm de-a mama şi de-a tata?"

Aurică era la ţară, toţi plecaţi, curtea numai a noastră.

"Uite, ieşim aşa desculţi!" – şi ne-am dus în vie, ne-am stropit cu furtunul, ne-am făcut jurăminte suflînd unul în altul cu puf de păpădie:"Să moară Aurică dacă mă mai sărută cineva în afară de tine!", "Să moară Aurică dacă mai las pe cineva să te sărute în afară de mine!") şi p-ormă ne-am căsătorit într-un sac de plastic.

"Hai în casă!"

"De ce, nu-ţi place în curte?"

"Vino să-ţi arăt ceva" – şi m-a tras înăuntru. S-a aşezat pe pat şi aştepta. "Urci sau ce faci?"

"Unde?"

"Suie-te pe mine!"

"Cum să mă sui pe tine?"

"Uite-aşa!"

"Dacă te omor?"

M-am suit. "Şi?"

"Hîţînă-te!"

"Cum să mă hîţîn?"

"Mişcă-te, dă din picioare. Împinge-te-n mine!"

Îmi proptii mîinile pe sînii ei - cred c-o dureau – şi o simţeam cum se foieşte sub mine.

"Pupă-mă! Scoate limba şi pupă-mă!"

În clipa aceea a intrat Gheorghiţă, stropit din cap pînă-n picioare cu motorină, cine ştie ce păţise. Vroia să ne spună ceva, dar îi rămăsese vorba-n gît. Stăteam călare pe fi-sa şi-mi venea să rîd de moaca lui, de mine, de situaţie, dracu' mai ştie. Cici s-a tras imediat de sub mine, speriată tare, s-a dat spre uşă. Două perechi de palme au năucit-o de-a dreptul, doar că n-a scos un ţipăt. A plecat cu ea de păr în bucătărie.

Rămăsesem pe dormeză, fără reacţie, privind în sus, ca în atîtea dăţi cînd n-am înţeles ce se întîmplă cu mine şi ce caut eu aici. Pe jos urmele noastre murdăriseră carpeta. Mi se uscase noroiul de pe picioare şi priveam păianjenul din colţul tavanului. Nu-mi venea să plec. Aproape mă luase somnul. M-am ridicat cu greu. Cînd să-mi aranjez tricoul, am văzut pe pantalon o pată. M-am dus glonţ în camera bunicilor. Chiloţii se murdăriseră de ceva lipicios, iar pata ajunsese prin tricou pe pantaloni. Dar de la ce? Motorină nu era sigur.

Cici n-a mai jucat pititea, iar Aurică a devenit bănuitor: "Ziceai că nu vrei să-i vezi mamelonul lu' Cici!" Dormeau în camere separate de-atunci şi cînd l-au descoperit cu bani a recunoscut că-i primea de la copii, "ca să pună şi ei mîna". L-au bătut în curte, cu cureaua la fundul gol, să-l audă tot cartierul cum ţipă. Noroc că nu i-au găsit prea mulţi bani, că Cici obişnuia să-i ceară contraserviciu. Cum Aurică nu rezista o zi fără să o atingă, avea ea un tarif: "dacă vrei pe stîngul - 50 de bani, dacă vrei pe dreptul, 25 de bani". Aurică era mort după stîngul. Se respecta, cum s-ar spune.

Prins de valul dezvăluirilor, l-a băgat la fund pe Vali, care ani buni n-a mai călcat pe-acolo. Mie nu mi-au spus nimic. Tataia m-a întrebat ce şi cum şi, după ce i-am povestit ruşinat, m-a sfătuit să-mi scot tricoul din pantaloni: "Pînă înveţi să porţi cămaşa în pantaloni, ţine-o pe dinafară!"

Dar cu toate acestea, între noi trei nu se schimbase nimic. Curînd aveam să ne reluăm jocurile şi intrigile. E drept că Cici ieşea tot mai rar din casă, dar Aurică era gata acum de lucruri mai importante - bătăile cu celelalte străzi: "Să-i caftim pe Sandu şi pe Marian şchiopul".

Ceea ce mi se pare însă interesant, e că peste un număr considerabil de ani de la acele întîmplări, la nunta lui Cici, astăzi femeie respectabilă, cu servici şi guşă, eu nici măcar n-am fost invitat, iar Vali a pozat în cavaler de onoare. La costum, evident, şi cu cămaşa băgată în pantaloni.

 

- 2 ani

 

"Tu să taci, bă, că-n '78 nici nu erai născut!"

"Ba nu-i adevărat, în '78 aveam -2 ani!"

Disputa a început, ca de obicei, de la fotbal. Dan nu-l înghiţea pe Aurică. Şi-asta numai pentru că, deşi cel mai mic de pe străduţă, mînca statisticile pe pîine. Dacă vroiai să ştii rezultate şi loturi de echipe, Aurică era o enciclopedie sportivă.

"Auzi, Cristi, în ce clasă se-nvaţă istoria fotbalului?"

Istoria fotbalului, ca şi alte "discipline" de bază ale oricărui puşti, nu există în programa şcolară nici măcar facultativă, deşi constituie subiectul predilect de discuţie din enormele zile de vacanţă. La nici 8 ani, Aurică îţi prezenta după almanahuri rezultate şi performanţe de oriunde. De altfel, geografia noastră era una pur fotbalistică: o ţară exista prin echipele ei de fotbal. Cînd ne jucam la hartă şi arătam oraşe mari din Europa, ne orientam după traseele Craiovei sau ale Stelei din Cupele europene. Fotbalul ascultat minut cu minut la radio şi comentat după reviste era preocuparea după-amiezei. Balaci şi Lăcătuş deveneau, în întîlnirile cu alte străduţe, Pele şi Platini, asta pentru că noi, Aurică şi cu mine, prindeam bulgarii şi vedeam la televizor ceea ce ei doar auzeau de la noi. Iar schimburile de surprize cu fotbalişti ajungeau răfuieli în toată regula - pentru că i-a furat un "Hugo Sanchez", Aurică avea să-i spargă capul lui Mili.

"Cum să ai, bă, - 2 ani? Eşti prost? Nu există - 2 ani!"

Încurajat şi de faptul că-l susţineam în problema de statistică (pînă şi Cici ştia că Olanda jucase în '78 a doua finală ratată de Campionat Mondial, aspect care-l descalifica pe "microbistul" Dan în ochii noştri), Aurică a luat creta de lîngă poartă (o ţineam în cutia poştală, să nu se ude la ploaie) şi ne-a demonstrat că avea cît zicea:

"Bă, dacă în 1982 aveam +2 ani şi în 1980 zero, zero minus doi face -2 ani!"

"Da-n 1930, cîţi ani aveai?" - se răţoi contrariată Cici.

"-50 ani!"- strigă sigur Aurică.

"Arată-ne o poză, să te credem!" - mai zise şi Mili, care pînă atunci căscase gura la noi.

"Lasă-l, bă, nu vezi că-i prostul proştilor!" – şi Dan o luă spre casă. Dar după nici trei paşi, se-ntoarse mirat din cale-afară:

"Şi după ce mori, cîţi ani o să ai, bă?"

Aurică tăcu blocat.

"Aurică n-o să moară niciodată!" - se dezmetici Cici, care nu-l suporta pe Dan de nici o culoare.

"Hai, bă, Mili, că ăştia-s proşti de dau în gropi!"

I-am urmărit cu privirea cum dispăreau. Se-ntunecase de-a binelea şi venea masa. Cici reintră în curte, lăsîndu-ne poarta deschisă. Stăteam pe bordură şi-l priveam pe Aurică, trist dintr-o dată, cum ţinea mingea sub picior:

"Cristi, Maradona moare?"

"Da, moare."

"Ah, atunci e bine. Facem nişte duble pînă ne strigă?"

Venedikt EROFEEV

Jurnalul unui psihopat

 (Traducere din limba rusă de Mihail VAKULOVSKI şi Alexandru VAKULOVSKI, în curs de apariţie la Editura ART, Bucureşti)

 

 3 ianuarie

            Vedeţi, iar vă vine să râdeţi.

            Nu vreţi să credeţi că poţi să te hrăneşti cu năravul. Dar dacă aţi fi avut fericirea să urmăriţi asta, atunci v-aţi fi convins că ASTA e chiar o laudă destoinică.

            Iar acum am tot dreptul să râd de dumneata. Nu vedeţi şi nu înţelegeţi priceperea mea genială şi nu aveţi de gând să vă recunoaşteţi greşeala.

            Iar eu pricep şi, deşi supărat, mă împac cu situaţia.

            „Înseamnă că aşa trebuie”.

            „Cu atât mai mult, poate că doar dintr-o cauză anume sânul mamei e încercuit cu o aureolă sfântă şi tainică”.

            Gândiţi-vă singuri ce caraghios e!

            Chiar încerc să râd... Dar nu reuşesc, nu pot. Mă trage inevitabil spre râs, dar eu nu POT să-i dau fizionomiei mele formă râzândă...

            Mă prind din prima – ger, mare ger. Gerul îmi schimonoseşte faţa şi-mi transformă zâmbetul într-o strâmbătură idioată a buzelor.

            Îmi amintesc de fotografia din ultimul număr al revistei „Adevărul moscovit”... Fizionomii îngheţate, dar în acelaşi timp zâmbitoare... Blestem gerul şi mă mai conving o dată de cât de adevărată e presa socialistă.

            Mai departe e de neînţeles.

            Copilul îşi dezveleşte gingiile, lăsându-şi dinţii la vedere, doar dinţişori micuţi şi galbeni... Nu ştiu ce mă enervează mai tare - goliciunea lor, mărimea sau culoarea lor galbenă... Trag o concluzie momentană: „Acestui viţel îi trebuie furculiţă. Şi nu pur şi simplu o furculiţă, ci o furculiţă scoasă din icre de bostănei”.

            Copilul dă din cap. El nu e de acord. El se chirceşte de dezamăgirea sa şi-mi ignoră genialitatea. Şi această putredă... această sclerozată exclamă victorioasă!

            Sunt nevoit să mă aprind de mânie!

            Cum îndrăzneşte... această îmbătată cu spermă care extrage din vaginul ei borâtură însângerată...

            Cum poate să nu se minuneze de posibilităţile negaţioniste ale acestei borâturi?..

            Dar mâna nu se ridică. Mi-e prea frig şi sunt paralizat. Mă îndoiesc că voi avea puteri să-mi şterg lacrimile...

            Aş putea să nu mă îndoiesc.

            Stau întins şi fac fum. În atmosferă e miros de vinete coapte. Iar în grota pruncului care gândureşte e acelaşi sfârc, încununat cu un verde care ne vede...

            Singur! Mă ridic singur!

 

7 martie

            Mergeam pe bulevardul Tişinskii. La magazinul de flori un copilaş de trei ani, învelit într-un şal, se ţinea de poala mamei şi îşi exprima încântarea incredibil de zgomotos:

- Mamă! Uite ce floliţele flumoase!

            Mi-a venit să-l înşfac pe copil de picioare şi să-l lovesc cu capul de vitrina magazinului, să-l lovesc şi să-i desfac capul. S-a prins. Am văzut o privire uimită de copil, care era îndreptată asupra mea.

- Şi băieselul tot flumos e!

            S-a mai încălzit. Am zâmbit fără să vreau. De ce să-l lovesc şi să-i desfac capul? Pur şi simplu să-l iau de cele două picioare şi să-l dezmembrez. Iar florile lasă să trăiască... Dumnezeu cu ele.

V. LEAC

  cu ce se jucau părinţii copiilor de mingi

.cu mîinile înfipte în buzunare

simulează

- nu spune nimic despre mine.

- asta-i tot ce vrei?

- nu-s  pretenţios.

înarmaţi cu săbii de placaj

sar pasul ştrengarului

 

mic pestric pe mic mandroc

ţopăie ţarca pe porc

 

nu te fandosi, priveşte-n coa, amice,

nu vorbesc aiurea, intră şi tu. Hai, măi…

cîntă cu noi:

 

prin pădurea de urzici

trece rîul de furnici

cei ce mor după război

se trezesc în parc la noi

 

uni-doni-trini-pani-cinca-linca

stodi-bodi-palma-cioc

 

întins în iarbă cu ochii închişi

aştept furnicile să-mi aducă mîncare

 

- pe pariu că nu rezistă?

- pe pariu.

- să vedem dacă rezistă?

 

visul oricărui moroi

e să mănînce bake rolls cu usturoi

 

(auzeam vocile)

unima-donima-tricucula-zaina

paina-ţîndoc-mîndoc-şobolo-cocîrţ

 

- ce ţi-am zis că rezistă.

- ai fost?

- da.

- ai pus mîna pe el?

- da

-şi? şi? şi cum a fost? ce-ai simţit?

-am pus vîrful degetului.

-şi?

 

 

-nimic. n-am simţit nimic.

-du-te mă de-aici. nu a fost rece?

-ba da.

-ai ţinut mult degetu?

-nu.

-du-te mă că nu te cred. n-ai pus tu degetu – minţi! crezi că eu nu ştiu.

mic pestric pe mic mandroc

l-am lovit pe dracu-n bot

 

wow, a rezistat. hai să băgăm un Dallas pentru el.

 

"Uan, ciu, sfri

Pamela vrea copii

Si Bobby nu o lasă

că este prea frumoasă”

şi poate se îngraşă.

 

"Uan, ciu, sfri”

 

Banditul de J.R

Stă la biroul lui oval

Şi încontinuu sună

Cu Lusy vrea s-o pună

"Uan, ciu, sfri”

Pamela vrea copii

 

Suelen e la tejghea

Şi tot cere să mai bea

La Clyford se duce ea

O rochiţă să îi ia

“Uan ciu sfri”

Pamela vrea copii

 

Ray e-n cîmp la ferma lui

În ciocate şi în blugi

Are aro şi vaci multe

Ca el mîndru nimeni nu-i

“Uan ciu sfri”

Pamela vrea copii

 

na-na-na-na-na-na-na-na-na

Veronica D. NICULESCU


Fragment cu codiţe

 Locuiau la parter, iar pe strada cu două benzi treceau maşinile, rare, ca nişte veşti de departe. Vâjâitul motorului se auzea limpede în liniştea cartierului cuminte, întâi încet, ca zumzăitul unei muşte, apoi tot mai tare, pentru ca în câteva secunde maşina să ţâşnească exact pe sub balconul lor, pentru a se pierde de-ndată în gura autostrăzii care începea la doi paşi. Îşi alegeau fiecare câte o bandă şi făceau concurs, sprijinite de balustradă. Li se cojeau coatele aşteptând. Un punct Dacia care trecea pe banda ta. Două puncte camioanele. Trei autobuzele, fiindcă pe-atunci erau puţine şi frumoase, sclipeau pe ele dungile roşii, iar înăuntru – ştiau ele bine, de când mergeau la ştrand sau la pădure – înăuntru erau taxatoare cu cocul prins în agrafe colorate aduse din Algeria, zâmbind amabile de pe scaunul acela separat, din spate, pe care visau să stea toţi copiii. Zece puncte maşina de gunoi, fiindcă trecea rar, cel mult o dată la două zile. Duminica dimineaţa era bine să îşi aleagă prima bandă, dinspre bloc, fiindcă mergeau maşinile la târg.

Dar asta jucau numai când nu se duceau şi ele la bâlci. Pe jos, doar stăteau chiar la ieşirea din oraş. Cu paşi vioi însăilaţi pe poteca sculptată în timp de tălpile orăşenilor, străbăteau lanul de grâu, hotarul cel verde. Şi-l amintea, tăios, înalt, cu gust surprinzător, de păstaie de mazăre. Praf galben li se aduna în găurelele pantofilor de lac şi-n jurul gleznelor, în cutele de la şosete. Mama venea greu din urmă, începuse să se îngraşe sau poate era doar obosită. Stăteau la coadă la bărci; până ajungea şi ea, ele erau deja în faţă. „Două!”. Vâjjj, cu fruntea despicau cerul şi râsetele lor se înălţau până la soare, care pe vremea aceea zâmbea şi el, încântat de vizita bărcuţelor zburătoare. Vâjjj! Codiţele li se împleteau cu văzduhul, în cinci, în şapte, în douăzeci şi nouă! Apoi îşi luau ţigănii de plastic roz şi verzi, pe care le aruncau după o săptămână, exact când banii le-ar fi ţinut de foame.

Fiindcă vremurile, la începutul anilor ‘80, deşi colorate, erau grele. Mama le ducea pe jos la grădiniţă, nu mai erau bani şi de bilet de autobuz. Ţinea minte cum tatăl, când venea - mereu târziu - de la muncă, se trântea pe canapeaua de burete şi dădea drumul la un radio mai obosit ca el. Voci care sunau altfel ieşeau din cutia de lemn; spuneau lucruri grave, de vreme ce mama şi tata schimbau priviri serioase. Ei îi scăpa câte un "Doamne fereşte!", spre disperarea lui: "ţţţţ!" - că nu se mai auzea.

Şi-apoi venea ziua când el intra pe uşă râzând altfel, ghiduş. Îl gâdilau pînă cînd, miracol!, bancnote albastre de-o sută de lei zburau prin aer. „Sunt ai cui îi prinde!”. Fâlfâiau banii spre tavan şi mama îşi privea bărbatul din uşă, cu îngăduinţă. Mişunau fetele ca şoriceii, îngrămădindu-se pe sub fotolii, cu mâinile strecurate între canapea şi perete, târându-şi buclele blonde pe sub mese, pe sub scaune; cârcei dureroşi li se puneau în tălpi, dar ce distracţie era!

Dura puţin. Epuizate de râs, prăbuşite pe covor, o urmăreau apoi pe mama făcând liste: asta e întreţinerea, asta pentru televizor, asta pentru lumină, asta la chirie. Stratul de bani se subţia, faţa mamei îşi pierdea treptat seninătatea, chipul îi îmbătrânea de parcă bancnotele din teanc erau file de calendar.

A doua zi, în fiecare a doua zi, cu uriaşa monedă de trei lei în buzunarul şorţuleţului de “ceauşelă”, pipăind cu buricele degetelor relieful soarelui şi al tractorului, fetiţa marinar ţopăia spre grădiniţă, cu gândul la batoanele cu gem de la chioşc. În astfel de zile, tristeţea era doar praf alungat dintr-o suflare, iar fericirea prindea gust de îngheţată ciclamen, de bomboane poleite, de ciocolată în formă de iepure. Din când în când, scârţâia din pantofi noi, cu catarame sclipitoare.

 

În poză: O fetiţă de 6-7 ani, pe care o chema Veronica Dijmărescu.

- Premiul din clasa I – „Făt-Frumos din lacrimă”.