Kopilozaur

Radu VANCU

 

 

E greu să scrii despre copilărie, cum e greu să scrii despre fericire. Toţi anii aceia când comunismul se pregătea să moară (şi tare greu mai moare, naiba să-l ia...), în care ştii sigur că făceai iernile un frig de care şi acum te zgribuleşti, după cum ştii la fel de sigur că erai trezit relativ frecvent la orele mici ale nopţii, împreună cu fraţii şi surorile mai mici, ca să mergeţi la coadă şi să poată părinţii (şi vecinii cărora le eraţi daţi cu împrumut) să cumpere mai multă carne sau mai mult lapte sau mai multă făină – toţi anii aceia, aşadar, sunt acum o mare pată blurată din care singura zonă clară şi cu rezoluţie mare e doar aceea în care o liotă de copii joacă un meci infinit de fotbal în spatele blocurilor gri. Asta a rămas din copilărie – şocurile s-au dus, jocurile au rămas. Ai zice că altcineva a trăit frigul şi foamea şi tot cenuşiul ăla, metabolizându-le răbdător ca să-ţi poţi trăi şi aminti tu fericit restul copilăriei, cel cu joaca nesfârşită. Ca şi când altcineva ţi-a trăit retrospectiv copilăria, dând metodic delete şocurilor şi copy/paste jocurilor, încât din viaţa cu rele şi bune, viaţa vie deci, a anilor aceia să rămână doar viaţa cu bune, hiperestetizată, kitschificată, telenovelizată – viaţa iremediabil fericită şi moartă a copilăriei tale.

Aşa încât am crezut până nu demult că adevărata copilărie mi-e irecuperabilă, că sistemul imunitar al memoriei a idealizat-o şi clişeizat-o până-ntr-acolo încât a făcut din ea o păpuşă decorativă şi exanguă, un copilaş de ceară serializat pe care scrie: „am avut şi eu o copilărie fericită, din aceeaşi substanţă comună a fericirii din care e modelată copilăria celor câteva milioane de copii ai anilor ’80”. Citind cu pasiune „O lume dispărută” a tetradei Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir, nu mi-am putut totuşi reprima gustul de cenuşă cu care fiecare pagină îmi confirma: iată, am trăit cu toţii la fel, aceeaşi copilărie, ca într-un Matrix în care softul nu poate genera decât aceleaşi contexte şi aceleaşi emoţii. Nimeni dintre noi nu-şi poate asuma existenţial o sintagmă precum „copilăria mea” – am trăit cu toţii o macrocopilărie colectivă, polipieră, o copilărie la comun, comunistă, în cel mai etimologic sens al cuvântului.

Nici nu mă mai interesează acum dacă aveam sau nu dreptate. Retrăiesc zi de zi copilăria cu fiul meu, Sebastian, care face curând zece luni. Deocamdată copilăria „bazală”, din care teoria zice că nu va avea amintiri decât dacă trece bine de optzeci de ani. Nu-i copilăria mea, ce-i drept; însă e materia primă a unor amintiri pe care, de data asta, nu le voi uita, şi-mi vor fi infinit mai importante decât amintirile copilăriei mele. Şi e o copilărie pe care eu trebuie s-o fac fericită, eu trebuie să fiu memoria selectivă, cu sistemul ei imunitar alternând homeopatic amnezia şi hipermnezia. Nu-i copilăria mea, repet; dar e cea mai bună copilărie a vieţii mele. Fără ea, n-aş fi fost niciodată cu adevărat copil.

Raluca Oana HELGIU


Din copilăria unui om chinuit

atunci şi acum…

 

Eu nu am avut o copilărie ca alţii. La mine în casă totul a fost foarte diferit. Am făcut atâtea lucruri greşite, chiar de la primul pas, acum 30 de ani! Am venit pe lume în locul nepotrivit şi în împrejurări groaznice. Poate că nu trebuia să mă nasc! Oricum, familia mea nu mă înţelege! Mi-e scârbă de tot şi de toate.

Mama nu şi-a dorit un copil, căsătorindu-se prea bătrână; tatăl meu a fost însă cel care a insistat cel mai mult. Poate că, dacă tatăl meu nu era cel care să-şi dorească un suflet drag de copil în casă, eu nu mai eram pe lume. Nu ştiu dacă aş fi ratat ceva. Sinceră să fiu, nu cred că-mi pasă. Familia mea mă enervează în aşa hal, încât mă aduce la exasperare. Ai mei nu mă înţeleg aşa cum mi-aş dori eu, şi lucrul ăsta mă indispune. Mama mea s-a chinuit imens până m-a născut. Doctori mulţi, bani cheltuiţi pe tot felul de tratamente aproape inutile şi rezultatul nu este aşa cum şi l-au dorit ei.  Pentru familia mea, eu nu sunt decât un copil de 30 de ani, o fiinţă foarte răsfăţată, cu mii de fumuri în cap şi fără niciun viitor… O hahaleră care, în loc să muncească, îi place să trândăvească, să mai scrie câte ceva din când în când şi să bârfească, aşa la nesfârşit. (…)  

Acum, nu-mi doresc decât să fiu mai puternică, ca toate bolile să nu mă mai călărească tocmai pe mine. Starea mea de spirit de acum este deplorabilă. În clipa aceasta îmi găsesc părinţii mei de vină, şi cele moştenite de la ei, şi toate defectele mentale şi fizice... Un coleg îmi tot zicea la un moment dat că el n-a putut moşteni de la familia lui nimic altceva decât bolile mintale, părinţii lui nu i-au putut da niciun fel de alte moşteniri…

Dacă aş putea, mi-aş frânge viaţa în franjuri mov.

            Trebuie să fie o formă de nebunie, că şi formele astea sunt atât de diferite.

Când eram mică, mama mea nu mă lăsa să mă joc cu cine mi-aş fi dorit. De atunci, am început să fiu absorbită de propriile mele emoţii şi frici. De teamă, nici nu mai puteam ieşi din casă. A trebuit să merg şi la doctor, să mă tratez. De când mă ştiu, nu aveam voie să fac nimic împotriva dorinţei alor mei. Eram nemulţumită de orice mi se întâmpla. Stăteam în casă, după ce veneam de la şcoală şi copiam aşa în neştire, din cărţi, zeci şi zeci de poezii de Eminescu. Nu ştiu la ce mi-a ajutat acel lucru. Nu mă interesa absolut deloc ce se întâmpla în jurul meu. De parcă toate suferinţele universului erau cuprinse în starea mea haotică... În casă nu vorbeam cu nimeni. Stăteam în camera mea şi ascultam la pick-up-ul mătuşii mele poveştile lui David Cooperfield şi muzică veche franţuzească.

            După o asemenea zi, mă duceam la culcare profund nemulţumită. ,,Cu o senzaţie de deznădejde – istovită de atâtea şi atâtea întrebări, privind viaţa mea. Îmi evaluam talentul, caracterul şi viitorul meu.” Părinţii ştiau de pe atunci că eu nu valorez nimic… (…) În mintea mea nu exista decât ură şi frământare. Nu ştiam pe ce drum să merg!

              Nu aveam voie să mă joc cu copiii de vârsta mea. Nu puteam să fiu decât sluga ideilor mamei mele. Seara, mă foiam în pat cu mintea obosită, epuizată fiind, dorind să ajung la o concluzie, la un răspuns. Eram hotărâtă să scap de gândurile mele, de ideile mele negre şi să pun capăt vieţii mele bolnave. Nici atunci şi nici acum nu am vreo satisfacţie reală. Nu mai pot lupta împotriva nimănui. (…)

            Când eram mică, mă bucuram cel mai mult când venea la noi acasă o rudă de-a noastră, pictoriţă şi pianistă. Îmi arăta tot felul de lucrări şi sutele de culori pe care le folosea pentru un singur portret. Pe atunci nu înţelegeam prea multe. Ştiam doar că vroiam, la un moment dat, să devin ca ea. Litzy mă strângea atât de mult în braţe, încât simţeam că mă sufocă. Portretele care îmi plăceau cel mai mult, mi le facea cadou. Pe Litzy o iubeam foarte mult. Îmi aduc aminte că soţul ei era profesor universitar la catedra de stomatologie din Târgu-Mureş. A ajutat-o foarte mult cât a trăit, după aceea Litzy a fost părăsită de fiica ei, care a plecat şi s-a măritat la Budapesta cu un scriitor. Acum, în casa pictoriţei nu mai intră nimeni, din când în când îi mai scrie mătuşii mele că vrea să fie şi ea vizitată de careva, dar nimeni nu-i mai bate la uşă!  (…)   

            Momentan, nu-mi doresc decât să rămân singură, să nu mai văd pe nimeni, să construiesc şi să demolez toate frământările mele, până la epuizare. Şi acum, când adorm, tot nefericită sunt.

            Dimineaţa, însă, când mă trezesc uit tot. Doar pentru câteva clipe. Oamenii nu mă interesează. Pentru mine nu sunt altceva decât nişte chipuri care nu-şi caută în sufletul lor, decât nefericirea.

            Mă simt pe zi ce trece tot mai rău. Mă izolez de oameni, pentru că nu-mi face nicio plăcere să stau în compania lor. Mă obosesc conversaţiile lungi şi tot ce se întâmplă împotriva voinţei mele mă indispune. Boala, izolarea, ambiţiile care se prăbuşesc şi faptul că trebuie să merg zilnic la serviciu şi să stau într-un scaun, nouă ore – toate nebuniile astea conspiră parcă să mă doboare. Nu-mi mai reuşeşte aproape nimic, aşa cum şi-ar dori părinţii mei. De-abia mă pot trezi dimineaţa şi când mă gândesc că o să mă aştepte o altă zi de tot rahatul. Simt că mă scufund în propriile mele supărări. Îmi petrec ultimii ani într-o depresie profundă care nu se mai termină. Neîncrederea în mine, disperarea şi ura mă chinuie. E o luptă cu mine însămi, fără margini.

            În afara iubitului meu, eu nu mă pot îndrăgosti de absolut nimeni. Mi-e teamă ca nu cumva să paralizez de nefericire. Mi-e frică să stau singură sau nemişcată în camera mea.

            Poate că sunt o nenorocită slabă, leneşă şi nehotărâtă, dar n-am ce face: într-o zi - îl iubesc pe Cătălin, în altă zi mi-e indiferent, iar uneori chiar îmi displace faptul că trebuie să vorbesc cu el la telefon ore în şir. Mă oboseşte. Îmi răpeşte, fără să vrea, din iubirile mele ascunse...

            Aş vrea să fiu îndrăgostită permanent şi fără scăpare. La fel cum o iubeam pe Litzy când eram mică...

 

 

Ora: 22.00

01.febr.2010

Braşov

Roman TOLICI


Uite, am murit

 

            Uite, am murit. Îmi spunea bunica zâmbind, închizând ochii. Ba nu! Spuneam eu şi cu degetelele de copil îi ridicam pleoapele. Bunica era bătrână şi uscată toată şi semăna întradevar cu Moartea. Era bună şi blândă şi mă iubea nespus. Şi eu o iubeam, tot nespus, căci în familia mea această expresie – te iubesc, era inexistentă. Am pronunţat-o pentru prima oară abia în adolescenţa târzie, dar asta e o altă poveste.

            Aveam patru ani când bunica a murit. Era februarie. Mă duc să aduc nişte lemne de foc, a spus, şi s-a dus. Am aşteptat-o zadarnic împreună cu sora mea cea mare, care a ieşit într-un târziu după ea fără să se întoarcă la rându-i. După un timp mi-am făcut curaj, am traversat casa şi am ajuns pe verandă, unde bunica stătea întinsă pe jos, printre lemne de foc, cu ochii închişi. I-am ridicat pleoapa ca odinioară şi ochiul ei m-a privit cu răceală de gheaţă. Am ştiut că nu mai glumeşte. Am plâns speriat, singur la căpătâiul morţii. Nu ştiu cât timp a trecut până a reapărut sora mea cea mare împreună cu o vecină, apoi mama, apoi tata.

            Mai târziu, pitit în spatele uşilor, am urmărit îmbăierea cadavrului. Era pentru prima oară când vedeam un trup gol de femeie. Casa s-a umplut de babe îmbrăcate în negru, care-mi ofereau bomboane pe care le aruncam imediat, fiindu-mi silă să le mănânc. A doua zi a nins. Am ieşit în curte şi am făcut un om de zapadă, numit în zonă „babă de omăt”. Când a fost gata, am proclamat: Bunica a murit! Mori, babă, şi tu! Şi am lovit cu piciorul baba de omăt şi am distrus-o.

            În ziua înmormântării zăpada s-a transformat în noroi. Până la cimitir am fost dus în braţe de tata, în acordurile marşului funerar al lui Shopin intonat alene de cei câţiva bărbaţi din fanfară. Înainte să pună capacul sicriului m-au lăsat să-mi iau rămas bun de la bunica. I-am atins pentru ultima oară pleoapele şi am plâns în hohote, de parcă abia atunci aflasem că murise.

            În următorii ani, de câte ori auzeam fanfara, alergam împreună cu alţi copii pentru a vedea „Mortul”. Erau morţi „obişnuiţi” – bătrâni decedaţi din cauze aşa-zis naturale. Dar erau şi morţi mai puţin obişnuiţi – un bebeluş căzut în găleata cu fierbător, un vecin asfixiat cu o bucată de carne, un prieten al tatei electrocutat, un cioban înjunghiat de propriul cumnat, o învăţătoare călcată de camion, un adolescent înecat, o tânără mutilată de mistreţi, îmbrăcată în rochie de mireasă, un soldat trimis acasa în sicriu sigilat de plumb şi mulţi alţi morţi ale căror poveşti le aflam pe drumul până la cimitir. Cortegiile se opreau la fântâni, unde se aruncau monezi, pe care noi, copiii, le adunam veseli. Ne jucam apoi în cimitir până când proaspătul mormânt era abandonat sub coroanele de flori. Întorcandu-ne acasă, ne speriam reciproc cu poveşti incredibile despre moarte, pe care pretindeam copilăreşte că le-am trăit şi ne număram banii adunaţi la fântâni. Ajuns acasă, o visam negreşit pe bunica, care-mi făcea ştrengareşte cu ochiul.

 


Robert ŞERBAN

 

BARZACONII

 

Îmi place foarte tare de o fată. Şi cred că şi ei îi place de mine. Astăzi, la grădiniţă, am stat unul lângă altul şi am construit tot felul de case şi de castele din cuburi de lemn. Şi ceilalţi copii au făcut case. De doamna educatoare îmi place şi de ea, dar e măritată cu finu’ Sorin. E frumoasă, are faţa albă şi degetele lungi, are o voce uşoară, părul lung şi creţ. E foarte frumoasă şi nu strigă niciodată. S-a uitat la noi cum ne jucam şi mai citea din când în când dintr-o carte. Când ea era cu ochii în carte, eu am lovit cuburile cu mâna şi mai multe din ele au căzut de pe masă. M-am aplecat să le iau şi s-a aplecat şi fata. Ne-am băgat sub masă şi ne-am pupat. Apoi am construit iarăşi un palat şi, când a fost gata şi i-am pus turnurile şi poarta, l-am lovit cu cotul. Am adunat cuburile de pe jos şi am pupat-o repede pe fata asta. Îmi place tare, tare...

 

Mă frec de marginea patului. Mă sprijin în mâini şi mă frec între burtică şi cocoşel de marginea patului. E moale, mi-e bine şi mi-e cald, parcă stau în claia de fân. Am aflat că la asta i se spune „coţăială”. Nu-mi place cum i se spune, dar îmi place să mă coţăi. Cred că n-am voie să fac asta, aşa că pândesc când nu e nimeni prin casă, când sunt numai eu singur.

 

Mama-mare a aflat de la educatoare ce-am făcut la grădiniţă. Nu m-a certat, pentru că mă iubeşte mult, dar ştie că am pupat-o pe fata aia. Mi-a zis că: „Bine mă, mumă, pe a lu’ Iribelu te-ai găsit tu să pupi? Alta mai frumoasă nu era?”. Eu nu ştiu cine e Iribelu şi de ce s-a certat mama-mare cu el.

 

La teren se strâng seara băieţii să joace fotbal. Gonesc gâştele şi vacile dintre porţi, se împart în două şi joacă. Am jucat şi eu într-un meci cu ei, că le lipsea un om, dar mi-au dat la cotoaie şi de atunci n-am mai intrat niciodată. Noi, copiii, ne facem porţi din bolovani şi jucăm între noi, chiar în spatele terenului. E mai frumos acolo, pentru că a crescut iarba mare, şi dacă mai cazi, nu te loveşti aşa de tare.

Daniel, care stă în poarta noastră, a strigat ieri: “Uite barza!”, dar unul, pe care nu ştiu cum îl cheamă, că e din partea cealaltă a satului, i-a spus: “Mânca-i-ai găoaza!”. Dar Daniel i-a răspuns: “Mânc-o tu, că la mine nu stătu!”; şi toţi au râs. Am râs şi eu. Nu ştiu ce e aia „găoaza”, dar o să-l întreb pe Gorică.

 

Când am fost la mare, mie mi-au luat ai mei tot ce am vrut eu. Am făcut şi poze cu maimuţica la un nene fotograf care mergea pe plajă şi striga: „Nu daţi banii pe prostii, faceţi poze la copii!”. Maimuţica a stat cuminte. După ce am făcut poze, mama a vrut să îmi dea slipul jos, dar eu m-am ţinut de el şi am plâns, că n-am vrut să mi-l dea. Mama m-a întrebat că anul trecut de ce-am vrut, dar tata i-a zis să mă lase în pace şi să nu mă mai smiorcăie atâta. Mama i-a spus că unde mai vede el alţi copii cu slipul pe ei, dar tata s-a pus pe burtă şi a început să citească dintr-o carte. Eu am alergat la apă şi am adunat scoici şi m-am uitat la o fetiţă care n-avea nimic pe ea. Când m-am uitat mai bine, am văzut că fundul ei era până la buric. Dup-aia am văzut că toate fetiţele au aşa.

 

Mama s-a speriat foarte tare când m-a auzit că plâng în baie şi a strigat „ce ai?, ce ai?” şi a venit la mine. Dar eu n-am ştiut ce am de fac pipi albastru şi am plâns şi mai tare, că n-am făcut niciodată pipi albastru şi că mi-era frică că o să mor din cauza asta. Mama m-a luat în braţe şi mi-a spus că nu am nimic şi că să nu mai plâng, că e din cauza gâtului, că doctorul mi-a dat în gât cu prea mult albastru de metil.  

 

Lui tanti Uţa i-a crescut foarte tare burta. Ai mei spun că o să aibă un bebe. O să-i taie burta şi o să i-l scoată de acolo. Apoi, o s-o coase la loc. Când am fost la mare cu ai mei, am văzut că mai mulţi oameni au fost tăiaţi la burtă. Dar erau şi bărbaţi şi femei. Un nene avea pe spate, de la gât şi până când îi intra în slip, o tăietură foarte mare. Cred că el a avut sigur o burtă foarte mare în spate, de era tot tăiat. Toată pielea îi era roşie de la soare, numai tăietura era albă. Era atâta de urâtă, că nu m-am putut uita prea mult.

 

L-am ajutat pe Gorică să care nişte lemne în şopru. Gorică îl ajută pe tata-mare şi pe mama-mare. E rudă cu noi şi bea multă ţuică. Cu ţoiu sau cu litra, cum are şi el bani. Tata-mare îi mai dă şi pe datorie. Când ne ajută, îi dă degeaba. Gorică deschide gura ca puii de rândunică şi toarnă ţuica în ea. Bea fără răsuflare, iar după ce se scurge ultima picătură, zice „eahhh, ce bună e!”. Mi-a dat şi mie să gust, dar nu mi-a plăcut.

Gorică spune că tata-mare face cea mai bună ţuică din sat. Eu zic că şi vinul îl face cel mai bun, pentru că în fiecare seară la noi în curte vin oameni să bea vin. Stau la masă şi beau vin sau ţuică şi joacă şeptică pe porunci. Eu râd de ei când îşi dau cele mai grele porunci: să mănânce un ardei iute sau o ceapă. Ca să nu-i usture gura, pun un pumn de sare în ceapă şi o freacă. Şi eu ştiu să joc şeptică, dar nu mă joc cu ei, pentru că mi-e frică că pierd şi că trebuie să mănânc ardei iute. Am gustat o dată dintr-un ardei, şi atât de tare m-a usturat limba...

Din când în când pe câte unul îl mai scapă o înjurătură, dar, când îl aude, tata-mare se uită fix la el şi îi spune numele printre dinţi: “Ghiţă?!”, “Miroane?!”, “Gorică?!”. Omul tace şi pune ochii pe masă. Dar şi tata-mare înjură când e supărat. Înjură de dumnezăi şi de paşte. Mama-mare îi spune să nu mai vorbească aşa, că îl aude ăl de sus, dar el se răsteşte la ea. Mama-mare crede în Dumnezeu, tata-mare nu cred că crede. Tata-mare nu e înalt, dar dacă îţi dă un pumn cazi din picioare. Când a plecat la beci să aducă băutură, oamenii care beau m-au întrebat dacă ştiu ce om e: “Tu ştii, mă, ce om e bunică-tu?”. Eu ştiu, că i-am văzut poza la panoul fruntaşilor din faţa primăriei. Şi, odată, când eram în grădină, ne-a venit să facem pipi la amândoi de-odată. Eu am scos cocoşelul şi am început să stropesc, dar el îl tot căuta prin pantaloni. “Ce, tata-mare, nu-l găseşti?”, l-am întrebat, dar el mi-a răspuns: “Nu, tată, dar îmi trebuie amândouă mâinile să-o scot.”

 

Toţi copiii din bloc ştiu că îmi place de Diana. Costel m-a văzut când am pupat-o pe scări şi a spus la toţi. Diana e din Târgu-Jiu şi vine la bunicii ei, care stau lângă noi, la apartamentul 8. E cea mai frumoasă, are ochii albaştri, şi când o să fim mari ne însurăm. Nu prea iese pe afară şi se supără că nu mă joc numai cu ea. Dar noi ne batem aproape în fiecare zi cu cei de la G5 şi trebuie să fiu cu ai mei, ca să învingem, dar seara, când intru în casă, vine ea pe la noi sau mă duc eu pe la ea şi ne jucăm.

Odată era să ne prindă bunica ei că ne-am pupat, dar eu am sărit repede şi nu ne-a prins. Am un joc cu borne şi cu planşe. Pe o jumătate din planşă sunt nişte întrebări, iar pe cealaltă jumătate sunt desene cu animale şi flori. Eu pun o bornă pe o întrebare, iar Diana pe un animal sau pe o floare. Dacă se potriveşte, se aprinde beculeţul. Nu ştim să citim, dar ne-am jucat de atâtea ori, că se potriveşte, şi beculeţul se aprinde întotdeauna. Stăm în fund când ne jucăm, şi Diana poartă rochiţe şi eu mă uit şi îi văd chiloţeii.

 

În timp ce udă roşiile şi fasolea verde, Gorică îmi povesteşte despre el. Şi-a luat serviciu bun, şi-a făcut singur o casă, şi apoi s-a însurat. Nevasta lui avea 14 ani când s-a însurat cu el şi a fost fată mare. Eu nu am împlinit încă cinci ani, dar şi eu sunt băiat mare. Aşa spune mama şi cu tata.

 

Nu mă mai duc niciodată la unchiu’ Sandu şi la tanti Torica dacă nu taie gâscanul! Am intrat la ei în curte şi nu l-am văzut, că era ascuns lângă căruţă, iar el s-a repezit la mine. M-a muşcat de picior şi de cocoşel şi am căzut pe jos, că m-am împiedicat. Am ţipat şi m-a auzit unchiu’. Fii al naibii de gâscan, dacă n-am să trag cu praştia în tine până te omor!

M-am dus plângând acasă, şi mama-mare mi-a pus acolo o cârpă cu apă de la fântână. Era atâta de rece şi cocoşelul s-a făcut atâta de mic, că m-am speriat şi am început iară să plâng.

 

La grădiniţă, un băiat de la grupa mare i-a turnat nisip la păsărică la o fată. A alergat-o, a prins-o, a trântit-o în groapa cu nisip şi i-a pus nisip în chiloţei. Fata a plâns şi l-a spus la doamna lor, iar doamna lor l-a urecheat foarte tare, de i-au roşit urechile în cap. Ce, lui i-ar conveni dacă i-ar turna cineva nisip?

 

Azi am parfumat păpuşile lu’ Diana cu şpraiul lui tata. Mi-a intrat puţin şi în ochi, m-a usturat, dar m-am şters. Ne-am jucat de-a mama şi de-a tata, iar păpuşile sunt copiii noştri. Diana le bate că nu sunt cuminţi şi le trage de păr. Eu nu le bat, că sunt păpuşile ei. Când vin obosit de la serviciu, Diana îmi face de mâncare şi mă pupă pe obraz. Eu îl întind şi pe celălalt, dar ea nu mă mai pupă decât cu degetul. Când s-a aplecat după farfurioare să-mi pună să mănânc, i-am văzut chiloţeii. Sunt verzi.

 

M-a trimis tata-mare să văd dacă nu s-a înfăşurat calul de pripon. E priponit aci, în livadă, şi din când în când se agaţă de pruni sau se înfăşoară de pripon. Odată, era să moară. Era sugrumat de creanga unui prun, iar dacă nu venea mama-mare să îl dezlege, acolo murea. Mie nu mi-e frică de cal, că e cuminte. Îl cheamă Nelu. Vine spre toată lumea cu botul întins, ca să-i dai zahăr sau mere sau ce ai tu. Eu îi dau zahăr cubic, că am în buzunare întotdeauna, dar îmi trag repede mâna, că mi-e frică să nu mă muşte. Azi l-am găsit pe Nelu cu cocoşelul lui atârnat până la pământ şi nu m-am mai apropiat de el. Am mâncat patru cuburi de zahăr şi mi s-a făcut sete, că a trebuit să mă întorc acasă ca să beau apă.

 

Eu ştiu ce are Diana acolo, pentru că mi-a arătat-o. A zis că întâi să i-o arăt eu. I-am spus că ea trebuie mai întâi, că e mai mică, dar n-a vrut. Am rugat-o să mi-o arate numai puţin, dar tot n-a vrut, decât dacă ghicesc în ce mână are banu’. Am ghicit, pentru că ţinea pumnul mai strâns decât pe celălalt. A zis că trebuie să ghicesc de trei ori. M-am supărat şi am vrut să plec acasă, dar ea s-a pus în faţa uşii şi mi-a spus să stau, că mi-o arată. S-a dus repede la bucătărie să vadă dacă bunica ei e acolo sau e în sufragerie, apoi s-a întors. A ridicat rochiţa cu o mână şi cu cealaltă şi-a coborât chiloţeii, dar i-a ridicat atâta de repede la loc, că aproape n-am văzut nimic. “Acum arată-mi şi tu”, mi-a spus ea, dar n-am vrut. “Nu mai vorbesc niciodată cu tine şi nu mai vin niciodată pe la tine!”, a strigat Diana atâta de tare, că a auzit-o bunică-sa. A venit şi intrat în cameră tocmai când mă pregăteam să i-o arăt şi eu pe-a mea. “Fiţi cuminţi, nu vă certaţi. Diana, fii cuminte…”. Eu am spus că trebuie să mă duc să mănânc şi am plecat repede acasă.

 

Nenea Nicu are trei biciclete: două mari şi una mică. Aia mică e a unui nepot ce stă la Bucureşti şi vine vara la ţară, la el. Când merg pe la nenea, mi-o dă să mă plimb cu ea prin curte, că are asfalt prin curte. Şi noi avem asfalt, tata-mare a fost primul din sat care şi-a pus. Şi eu am bicicletă, dar n-are lanţ, ca a lui nenea Nicu.

Am făcut câteva ture, până am transpirat. Tuşa Constanţa m-a şters pe cap, pe spate şi pe faţă cu un prosop tare, de m-a zgâriat la frunte. Apoi, am intrat în beci cu nenea. El are un butoi roşu şi atâta de mare, cu robinet. Tata-mare trage băutura cu furtunul. A dat drumul la robinet şi mi-a pus must într-un pahar. Îmi place mustul, că e dulce. Am băut tot paharul, că îmi era aşa de sete. Mi-a mai pus încă unul, dar nu l-a mai umplut. Apoi, m-a întrebat dacă pot să spun repede “eu pup poala popii, el pupă poala mea”. I-am arătat că pot, dar nenea a vrut să spun cât pot eu de repede. Am spus, dar tuşa a venit din bucătărie şi l-a făcut om bătrân şi fără minte, care învaţă copiii la prostii. De asta nici mama-mare nu mă prea lasă la el, că mă învaţă la prostii.

O dată i-am spus lu’ mama-mare o poezie pe care m-a învăţat nenea Nicu: “Moşule colectivist, ce te uiţi la pizdă trist? C-ai rămas numai c-o oaie şi cu pula între coaie”. M-a certat şi mi-a spus că dacă o singură dată mai spun aşa, îmi rupe gura. Cealaltă bunică nu mă bate. Nu m-a tras niciodată nici măcar de urechi. Şi nu mă ceartă când spun poezii.

 

Florin nu a crezut că a mea e mai mare decât a lui. Eu i-am spus, dar el a zis că nu e adevărat, că mi se pare. „Dacă eşti chior, hai să ne măsurăm”, i-am spus, şi ni le-am măsurat cu aţa. S-a văzut că aţa mea era mai mare decât a lui, dar a zis că eu am apăsat cu degetul şi că de asta. I-am spus că dacă nu crede, să vedem cine face pipi mai departe. Ne-am dus în grădină, la clăi, am tras o linie pe care n-aveam voie să o depăşim, ne-am aliniat vârfurile de la tenişi la linie şi am făcut. Eu am ajuns până la claie, cu aproape un pas mai departe decât el. N-a mai zis nimic, că s-a supărat şi s-a dus acasă. Treaba lui, să văd cu cine o să se mai joace!

 

Când m-am întors din zăvoi, am văzut o femeie bătrână lângă un lan de porumb. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, şi-a ridicat fusta în sus, s-a aplecat o ţâră în faţă şi a început să facă treaba mică. M-am oprit în loc şi m-am uitat la ea până a terminat. Nu am mai văzut niciodată aşa! Am vrut să mă pitul în porumb, dar a plouat azi-noapte şi era pământul moale. Baba m-a văzut şi m-a strigat: “Ce te uiţi, bă, puţă! Pleacă dracu de-aci, că-ţi sparg capu’! Aşa te-a învăţat tac-tu?”. Am fugit prin porumb şi m-am umplut tot de noroi.

 

Când m-am uitat astăzi să-i văd chiloţii la Diana, am văzut că avea acolo o umflătură mare. Ea şi-a dat seama că mă uitam şi şi-a băgat repede rochiţa între picioare şi m-a întrebat că ce mă uit. „Te-ai lovit la păsărică? De ce e atât de umflat acolo? Tu ai văzut cât e de umflat?”, am întrebat-o eu pe Diana. Ea mi-a spus că şi-a pus vată acolo, că aşa face şi mama ei. „Mama ta nu îşi pune?”, m-a întrebat. Nu ştiu dacă îşi pune sau nu îşi pune, n-am văzut-o niciodată. Apoi, Diana a zis că mama ei i-a spus că toate femeile îşi pun vată acolo, că să nu facă pipi pe ele. Eu am făcut pe mine când am fost la ţară, pentru că m-am jucat cu focul, când mama-mare a făcut lături pentru porci. Mama-mare nu mi-a zis ca să îmi pun vată, dar mi-a zis că dacă mă mai joc o singură dată cu focul, mă împachetează şi mă trimite la mama.

 

Azi m-a înjurat un băiat mai mare la teren, că l-am faultat. Mi-a zis: “Futu-te-n cur pe mă-ta!”. Gorică mi-a spus că dacă cineva îmi spune ceva de mamă să-i spun lui sau să-i dau una în barbă. Lu’ ăsta nu puteam să-i dau una în barbă, că era mai mare, dar l-am lovit cu piatra. Nu ştiu unde l-am nimerit, că am fugit, dar l-am nimerit sigur, pentru că a urlat foarte tare şi a zis că dacă mă prinde, mă omoară. Dacă mă mai înjură unu’ de mamă o să ia pietre în cap şi pumni în burtă. Şi o să-l zic şi lui Gorică.

 

Nea Pătru i-a spus lui nea Miron, lui nea Cucu, lui Gigel şi lui tata-mare că Mariana lu’ Panait a rămas borţoasă. “Cu cine?”, a întrebat Gigel, dar nea Pătru a zis că cu dracu. M-am uitat la tata-mare să văd dacă se uită fix la nea Pătru şi dacă-i zice “Pătruleeee?!”, dar nu s-a uitat. Eu n-am voie să spun “dracu”, doar “naibii”. “Bă, eu mă mir cum de-a scăpat până acu’, că p’asta o ştie tot Târgu”, a spus nea Miron.

Cred că borţoasă nu e tot aia cu gravidă. Tanti Uţa a fost gravidă şi n-a omorât-o tatăl ei, aşa cum o s-o omoare tata lui Mariana pe Mariana, dacă n-apucă să fugă de-acasă.

 

Virgil m-a luat cu el azi la şcoală. E la liceu şi am mers cu autobuzul. M-am deşteptat de dimineaţă şi m-a îmbrăcat mama-mare cu geaca nouă. Când a venit controlorul şi m-a întrebat dacă am bilet, i-am spus că sunt cu Virgil, dar Virgil a spus că nu mă cunoaşte. Mi-a venit să plâng şi Virgil a râs şi i-a arătat biletele la controlor.

La şcoală, Virgil a avut atelier, dar n-a făcut nimic. Băieţii lui m-au întrebat care dintre fetele de acolo îmi place. Mie mi-a plăcut de o fată cu ochelari şi cu părul creţ. Unul dintre băieţi mi-a spus să mă duc la ea, să îi pun mâna pe bulan şi să-i spun că e bună. M-a dus la ea, iar ea m-a ţinut pe genunchi. Avea o fustă scurtă şi i se vedeau ciorapii. Erau negri şi lucioşi. Când m-a lăsat jos, i-am spus că e bună şi am fugit în spate, la Virgil. Băieţii au râs, dar a râs şi fata cu ochelari. Mi-a plăcut de ea foarte tare. Avea o aluniţă lângă nas, ca mama.

 

L-am întrebat pe Gorică de ce ne-a castrat doctoru’ porcii. Mi-a spus că aşa trebuie, ca să se îngraşe. Nu am văzut când i-a castrat, că m-am ascuns în casă şi am băgat capul sub pernă, pentru că guiţau întruna şi îmi pare rău de ei. Cred că le-a tăiat ceva, fiindcă am văzut sânge în curte. Bine că nu i-au tăiat de tot. La Crăciun îi taie, dar mai e până atunci.

Şi eu sunt slab şi nu mănânc, iar mama mă şi bate din cauza asta. Mie îmi place dulcele, dar mama spune să mănânc mâncare dacă vreau şi dulce. Virgil râde câteodată de mine şi zice că arăt ca un copil din Africa, cu genunchii ieşiţi afară şi cu două beţe înfipte în fund. El e gras ca un butoi şi are bube pe faţă! Decât gras ca el, mai bine slab ca mine. Am fost la doctor cu mama, şi doctorul mi-a dat untură de peşte. Îmi place, e dulce şi bună, dar n-am voie multă. Două linguriţe dimineaţa şi două seara. Mai iau pe furiş câte-o linguriţă, când ai mei stau la televizor.

Am vrut să-l întreb pe Gorică dacă oamenii sunt castraţi ca să mănânce, dar a venit mama-mare şi l-a luat la adunat de fân. “Hai, Gorică, să ne ajuţi să strângem fânu’, că de băut îţi place să bei!”.

 

S-au bătut doi băieţi pe uliţă, în dreptul casei lui Florin. Mamă, ce bătaie şi-au tras! Şi-au spart nasul şi erau tot zgâriaţi pe gât şi pe faţă. Pe unul dintre ei îl ştiu, e de la capu’ satului, a venit o dată la noi în curte să-l roage ceva pe tata-mare. Dar l-a bătut celălalt. L-a şi încălecat şi i s-a pus cu picioarele pe mâini, ca să nu mai facă nici o mişcare. Când s-a ridicat de pe el, i-a zis: “Băi, mă piş pe tine şi-ţi dau foc!”. Eu am stins cu pipi o ţigară pe care a aruncat-o Gorică în grădină, când a adus haracii cu căruţa. Nu cred că se poate să-i dai foc la pipi şi să ardă.

 

L-am aşteptat pe Gorică la poartă, fiindcă ştiam că vine la noi să bea ţuică. S-a înţeles de aseară cu nenea Dragomir, cu Gigel şi cu nea Cucu ca să vină toţi şi să joace şi o şeptică. De când l-am văzut la capătul uliţei, mi-a venit să râd, dar n-am râs. Când a ajuns, m-am prefăcut că nu ştiu şi l-am întrebat cine îşi face cuib pe stâlpul din faţa casei colonelului. Gorică s-a uitat în sus şi mi-a zis că „barza”. Am râs şi i-am răspuns: “Mânca-i-ai găoaza!”.

Ruxandra CESEREANU

 

Verile când spărgeam bulbuci de smoală

 

            Cele mai straşnice veri din viaţa mea au fost între şase şi doisprezece ani. Înainte de şase ani eram prea mică, aşa încât nu îmi mai amintesc prea multe (dar bănuiesc că făceam destule boacăne), iar după doisprezece ani m-am domnişorit şi am căzut în langorile specifice sexului meu: mă plimbam cu fetele de aceeaşi vârstă, în amurg, pe malul râului, şi cochetam cu împlinirile şi neîmplinirile trupului nostru. Dar între şase şi doisprezece ani, verile şi mai ales serile de vară erau desăvârşite, cosmice, incoruptibile. Ca vinul-marmeladă. Le mai simt şi acum pe vârful limbii sau pe cerul gurii. Pe vârful limbii sunt pişcăcioase, pe cerul gurii sunt aburite cu vată de zahăr. Ultimele două săptămâni din august erau cele mai grozave. Dar înainte de venirea lor, înainte să ajung la ele şi să le degust, acasă, la bloc, mergeam mai întâi prin alte locuri.

            De obicei, mergeam într-un orăşel muntos de provincie, la unchiu' Nae şi mătuşa Mărioara, unde toată lumea mă cunoştea, fiindcă eram "nepoata domnului avocat". Nici măcar nu trebuia să am nume. Unchiu' Nae şi mătuşa Mărioara locuiau la început în centrul orăşelului, în spatele tribunalului, într-un ansamblu de case atât de complicat-aventuros pentru mine, la vârsta aceea, încât mi se părea o Curte a Miracolelor. Toată ziua scormoneam prin acea curte, iar, o dată, am nimerit chiar la tribunal, tocmai într-o sală în care îi năucea pe toţi unchiu' Nae: am observat cu uimire că judecătorului i se făcuse părul măciucă, la fel procurorului, la fel celui pe care îl apăra unchiul meu. Se răstea la toţi şi tuna şi fulgera ca un Dumnezeu sătul de isprăvile oamenilor. Era evident, prin urmare, de ce locuitorii orăşelului mă priveau inclusiv pe mine cu oarecare teamă: eram doar "nepoata" şi acest lucru era de-ajuns ca să impună respect. Pe cât de spăimos era unchiu' Nae, pe-atât de şugubeaţă era mătuşa Mărioara, care se înţelegea la toartă cu toată lumea şi care, în plus, era mare cafegioaică. Ştia să facă un genialisim tort de caise cu frişcă. Dimineaţa, îmi lăsa întotdeauna ceaşca umplută cu ceai de mentă şi uriaşele felii de pâine unse cu unt şi miere, ca să îmi crească mintea, zicea ea. De obicei, ne vedeam seara, când ajungeam acasă cerşetoreşte, soioasă, ferfeniţită, ameţită de păţănii şi de foame. Înfulecam îmbujorată, cu destulă febră de la joacă şi adormeam buştean. Iar a doua zi o luam de la capăt. Eram atât de nesăţioasă încât ajunsesem să hoinăresc în neştire, hipnotizată de propria-mi dorinţă de a rătăci. Îmi plăcea să stau între oamenii mari şi mici, dar şi să iscodesc de una singură. Târgurile de joi din acel orăşel de provincie erau mai cu seamă pe gustul meu histrionic: fiindcă eram "nepoata domnului avocat" primeam tot soiul de covrigei şi turte şi pricomigdale şi poame (murele şi fragii mă îmblânzeau), dar şi obiecte minuscule din lemn – oglinjoare, cai mişcători, clovni, tacâmuri. Mai rumegam seminţe de dovleac fripte în cimbru (ei, da!) ori castane potcovite cu nucă. Darmite feliile portocalii de dovleac, arse la cuptor, cu crustă maronie şi gust de banană! Mai dădeam pe gât câte-o înghiţitură de afinată, despre care se spunea că este de dres amigdalele (iar eu boleam întruna din pricina păcătoaselor acelora!), iar apoi mă priveam în sticla de la geam, scoţând limba violetă de-un cot şi bălăbănind-o aşa ca să mă amuz pe socoteala celorlalţi cum că am devenit indigo şi maharajahă din India (de ce maharajahă, nu prea ştiam). Apoi, fireşte, îmi zăngăneau mâinile de ineluşe şi mărgele din plastic, pe care le pierdeam până seara, cum tropoteam în preajma animalelor aduse şi ele la târg şi unde mă uitam şi eu mai îndeaproape la vaci, oi şi porci. Curcile şi gâştele nu-mi plăceau, dar mă jucam cu puii aurii ai raţelor şi găinilor, acoperindu-mi ochii cu ei şi lovindu-i uşor peste plisc, ca să-i aud cum măcăie. Se vindeau la târg şi puzderie de bibilici, pe care le priveam ca pe nişte zburătoare caraghioase, fiindcă nu le pricepeam rostul. Uneori, primeam cadou câte o pană de fazan sau cristal de râu. Îmi plăcea să sar pe baloţii de lână ai ţăranilor sau să caut potcoave pierdute, cărora le încercam tăria cu dinţii, ca o negustoreasă. Apoi gustam pe ici, pe colo, îmbiată, tot soiul de mezelicuri şi zacuşti, că doar nepoata de la oraş a domnului avocat trebuia să pună carne pe ea, ca să nu rămână zgâtie slăbănoagă de fată ofticoasă, cum ziceau babele. Nu rareori în peregrinările mele de sâmbătă ajungeam pe la nunţile ţinute în cantine. Aici îmi plăcea să-mi croiesc drum pe sub mese, ca un şorecar: nu amuşinam ceva special şi nici nu studiam picioarele petrecăreţilor. Dar pentru mine alergatul în patru labe pe sub mese era un fel de străbatere a labirintului. Tot aici, sub masa însurăţeilor, stăteam şi hăpăiam uriaşa felie din tortul miresei pe care o primeam tot fiindcă eram "nepoata domnului avocat". Altfel, udă leoarcă de la atâta bâţâială, în bermude şi tricou înnegrite de frecatul de garduri, puţină lume m-ar fi îmbiat să mă năpustesc la bunătăţuri. Îmi plăcea şi muzica schelălăită de la nunţi: patetică şi desuetă ca o japoneză. Îmi plăceau acordurile scâncite ale viorilor şi bălăbăneala acordeonului şi pantofii de lac ai dansatorilor şi mutra obosită a miresei. La o asemenea nuntă m-a prins miezul nopţii tot vânzolindu-mă pe sub mese, în timp ce mătuşa Mărioara mă căuta cu o poteră de fideli ai unchiului Nae prin toate cotloanele orăşelului.

Vara, în timpul arşiţelor, mă strecuram pe o insulă cu tufişuri şi pietriş bolovănos în mijlocul râului, unde coceam cartofi în jar, alături de alţi vagabonzi de soiul meu: exista, de fapt, o întreagă comunitate de hoinari veseli care, fiind vacanţă, plecau în zori de zi şi se întorceau pe la casele lor mult după amurg. Prânzul cartofilor copţi, pe care îi mâncam fierbinţi, pârlindu-mi buzele, cu coajă cu tot, alături de nişte franjuri de slănină prăjită, era un festin pentru burţile noastre chiorăind. În ce mă priveşte, oboseala venea şi de la faptul că mă bălăceam pe râu în jos, într-un pneu uriaş de camion, pe care, mai apoi, trebuia să îl car pe mal, în susul râului, ca să pot pluti din nou. Plutirea aceasta era esenţială tocmai întrucât, cocoţată pe uriaşul pneu, mai exact adâncită în el, cu picioarele la suprafaţă, mă credeam un explorator pe Congo, Amazon, Mississippi sau Gange (acestea erau celelalte patru mari fluvii favorite pe care le alegeam în afara Dunării, Nilului şi Eufratului). Flămândă şi tremurând, mă apropiam, după ce străbătusem partea mea de râu de vreo zece ori, de jarul unde ceilalţi hoinari coceau cartofi. Aici nu mai avea nici o importanţă dacă sunt sau nu "nepoata domnului avocat": eram recunoscută ca hoinăreasă cu vocaţie, strict datorită abilităţilor mele de rătăcitoare performantă. Tunsă scurt, băieţoasă, cu gura până la urechi, dornică mereu de poveşti, eram o tovărăşie deloc bâzdâcoasă tocmai datorită poznelor care semănau cu ale tuturor celor din comunitate. Făceam parte dintr-o confrerie implicită şi eram o neofită cu drepturi egale. De pe insulă, mă opream, uneori, la gară: trenurile de călători opreau mai rar, dar mie îmi plăceau în mod special marfarele, cu maroniurile lor ruginite, îmi plăceau chirăiturile lor răguşite şi mirosul de petrol solidificat. Îmi plăceau şinele la care mă uitam fix până când ochii mi se încrucişau, într-un fel de autohipnoză pe care mi-o destăinuise unul din hoinarii de pe insulă. Tot lângă gară se afla un lan de porumb de unde furam ştiuleţi din două pricini: ca să frig grăunţele lăptoase, dar şi fiindcă îmi confecţionam peruci şi bărbi. Deghizată cu astfel de accesorii străbăteam în amurg uliţele orăşelului, râzând în pumni de trecătorii care, credeam eu, nu mă recunoşteau. Lumea îmi ştia, însă, meteahna şi, ca să-mi facă pe plac, mulţi jucau rolul săracilor cu duhul, păcălindu-mă, de fapt. În afară de nunţi, mai mergeam şi la înmormântări, dar nu îmi plăcea deloc să văd mortul. Rămâneam în alai, mai mult ca să miros tămâia şi, nu în ultimul rând, ca să aud poveştile şi bârfele scornite despre cel mort. Nu mă omoram după colivă, care mi se părea o prăjitură piezişă şi confuză. Nu îmi plăceau nici tromboanele de la înmormântări, cu tristeţea lor caraghioasă.

            Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci când mergeam, vara, în marele oraş al bunicilor mei din sud, unde mă aştepta o herghelie de verişori. Aici nu ar mai fi fost posibil să hoinăresc de una singură, întrucât m-aş fi rătăcit. În plus, eram o anonimă şi nu mai aveam identitatea de "nepoată a domnului avocat" în liota verişorilor zbanghii, chiar dacă aveam totuşi un fel de identitate: eram poreclită Bozgoroaica. În sud exista, însă, un alt farmec: acela al grădinilor babiloniene, jungloide, abundente, cu fructe şi legume uriaşe şi zemoase, care mă copleşeau. Aveam parte, o spun cu mâna pe inimă, chiar de grădina Edenului, înainte de descoperirea păcatului. Bunicii mei aveau atât în spatele, cât şi în faţa casei grădini doldora, îmbelşugate, suculente şi voluptuoase. Horbote de grădini care concentrau lumea, pe Dumnezeu şi omul la un loc, nedespărţiţi. Verde, roşu, portocaliu, acestea erau culorile principale ale grădinilor babiloniene din marele oraş sudist. Undeva, într-un sat arşiţos, unde bunicul era preot, mai exista o a treia grădină atât de copleşită de roade, încât arborii se preschimbaseră în nişte animale păroase, cu blană şi ochi, de care, însă, nu îmi era frică. Striveam sub tălpile goale caise, piersici şi dude, portocaliu şi mov, fiindcă nu mai aveam pe unde să calc: totul era un drum de fructe, o cale regală, aromată într-atât încât îmi lua minţile. Aici am avut parte, fără să ştiu, de prima mea experienţă psihedelică: prin mireasma fructelor care îmi ciuruise creierul şi nările, ca şi cum craniul mi-ar fi fost despicat. Umblam ca o hebefrenică şi, din când în când, mă lua pe sus o levitaţie mică şi concentrată, în timp ce verişorii mei mă bănuiau de scamatorii şi mă pârau bunicilor că iar m-am dus puţin la cer, pe spate. Parcă eram umplută cu puf; de pe la zece ani, însă, levitaţiile mele care ţineau câteva secunde au dispărut cu totul, de parcă aş fi devenit brusc locuită de oase bolovănoase. După ce adăstam îndelungat în această a treia grădină lichefiată, cu parfumurile ei înteţite de vară, adormeam buştean, în jurul unei fântâni de lemn, ca un fetus somnangiu. Era un somn cleios, de ou, produs tocmai de grădina învârtejită şi adânc mirositoare a fructe despicate în zahariseala lor răscoaptă.

După astfel de isprăvi prin alte locuri, întotdeauna reveneam acasă în ultimele două săptămâni din august, ca şi cum părinţii mei ar fi dorit să mă readapteze la ritmul vieţii obişnuite. O viaţă de bloc (etajul IV, apartamentul 19), cu limitele şi sonorităţile ei publice. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa, fiindcă, în paralel cu presupusa mea întoarcere acasă, construiam o lume zemoasă şi o dulceaţă grea din poveşti scurte, care se derulau zilnic cu încetinitorul. Ca farmazoană a acestei lumi încetinite, frânam viteza răsucind-o în bucle temporale coapte, tocmai bune să se topească în gura mea. Ziua fornăiam drăceşte şi trupeşte: eram cu toţii nişte cai de curse ori furnici uriaşe. Vacanţa de vară era un carusel şi un ochean când solid, când lichid, care nu putea fi spart nicicum, ci se învârtea la nesfârşit. Chiar şi atunci când ploua, stăteam ghemuiţi şi înghesuiţi unii într-alţii, fie în corturile improvizate din pături, fie în casa scărilor, unde jucam ca nişte cartofori şi trişori la un loc Animale din continente, Fazan cu filme, Popa Prostul, Şeptică şi Marocco. După-amiezele, până în amurg, erau consacrate mâţelor scurte şi lungi, cum erau numite alergările gâfâite pentru a captura pe unul sau altul, şi Ascunselea. Pe patrulaterul de bolovani din spatele blocului construiam navete spaţiale şi interpretam nişte seriale la modă precum Planeta Giganţilor şi Pierduţi în spaţiu. În sfârşit, tot după-amiaza, jucam Partizani (habar n-aveam eu pe vremea aceea cine erau partizanii, dar îmi plăcea să fiu hărţuită cu mingea din două părţi şi să fiu prinsă ultima, fiindcă întotdeauna eram ultima capturată sau mohicancă, ziceam eu cu trufie de puştoaică încă nefumătoare), Şapte Paşi la Perete sau Regină, Regină, câţi paşi îmi dai. Era să uit de Şotron, dar aici importantă era piatra pe care o aruncam în pătratele egale; şlefuiam piatra, o mângâiam, ba chiar o atingeam de obraz ca pe un suflet viu şi puneam speranţă în ea. Seara, însă, jocurile şi ritualurile primeau gust de ambrozie. Mai întâi jucam Omul Negru, cântând ca halucinaţi, obsedant, Ora X a venit, Omul Negru n-a sosit. Apoi, într-un târziu, sosea şi ceasul fatal şi personajul respectiv. Era un joc tăios care conţinea destulă moarte mică în el. Îl jucam mereu cu pielea înfiorată, excitată metafizic de absenţa prezentă a Omului Negru. Pofteam ca o profanatoare de morminte după jocul acesta în care asceza şi patima se învălmăşau. Nu mai ştiu de câte ori am fost captiva Omului Negru, dar, indiferent dacă deveneam prinsa Lui sau nu, eu tot extaz simţeam. Un extaz de copil care îi amestecă la un loc pe Dumnezeu şi Diavolul (Moartea) într-un cocteil Molotov. Eram, fără să ştiu, o anarhistă.

            După gâfâiala acestor alergări tropotite şi frenetice, seara ne aşezam în cerc în faţa blocului, pe dalele fierbinţi, şi aşa începea vremea poveştilor. Dădeam capul pe spate şi mă simţeam fericită cu cerul înstelat deasupra mea şi legile epice în inimă. Întotdeauna erau băieţii mai mari cei care povesteau: îi ascultam ca pe nişte vraci mai degrabă decât şefi de trib. Ei spuneau mereu doar două tipuri de poveşti: cu extratereştri şi ucigaşi. Cele dintâi mă lăsau destul de rece, dar cele din urmă îmi stimulau atât de tare imaginaţia, tocmai pentru că eu nu mă luptam în mintea mea cu oameni răi, ci cu altfel de făpturi, anume monştri, dragoni, balauri, diavoli (cărora îmi plăcea să le spun, tachinându-i, ghiavoli), vârcolaci, troli, pricolici, incubi, lemuri, oho, şi lista nu se termina decât cu chiu cu vai. Al. Capone intra şi el aici, nu ştiu de ce, bântuind printr-un Chicago unde zgârie-norii erau turnuri de dragoni cu solzi scânteietori. Într-una din veri, ritualurile noastre narative au fost tulburate de filmul King Kong evadează. În faţa blocului fusese ridicat un cort uriaş de circ unde încăpeau câteva sute de oameni, sub o cupolă improvizată de cinema, care mirosea a ceară şi petrol. Era vorba de o caravană cinematografică sosită de nu se ştia unde şi care se sălăşluia doar în cartierele de periferie ale marilor oraşe. Cred că am văzut atunci King Kong evadează de câteva zeci de ori, ronţăind seminţe de floarea soarelui sau de bostan, într-o atmosferă proletară sută la sută. Mai lipseau doar comisarii comunişti în haine negre de piele. În altă vară, ritualurile au fost perturbate de uriaşele conducte scoase la suprafaţă, pentru a fi reparat sistemul de canalizare; alergam ca şobolanii veseli prin aceste conducte, mai şi adormeam în ele, trântiţi unii peste alţii ca nişte salahori obosiţi. Pentru mine, conductele scoase la suprafaţă reprezentau vizibilitatea labirintului. Atunci când nu existau astfel de perturbări precum King Kong evadează sau conductele de canalizare, serile de vară se desfăşurau canonic şi desăvârşit, în ritmul poveştilor cu gust de migdale. Cădeam într-o letargie de debil mintal fericit, cu senzaţia că voi putea face în aşa fel încât serile de vară să nu se mai termine niciodată. Când poveştile nici nu sfârşiseră întru totul, auzeam vocea mamei chemându-mă în casă, drept care mă ascundeam prin tufişuri sau o păcăleam pe mama, liniştind-o cum că voi urca în curând pentru cină şi somn. Niciodată nu am făcut-o, însă, decât după ce tolba cu poveşti se crăpa de tot, iar mama mai avea să strige după mine de nu ştiu câte ori să mă urnesc spre casă. Înainte de a-mi lua picioarele în spinare, târşâindu-mă obosită, dar înminunată, clămpănind din dinţi de plăcere, mai făceam ceva. Mă aplecam către dalele de asfalt, încleiate la margini cu smoală, şi spărgeam bulbucii toropiţi de căldură. Spărgeam toţi bulbucii din jurul blocului, dintr-un obicei pe care cu greu l-am priceput până la urmă. Era, spun eu acum, felul meu de a măsura narativitatea cosmică, de a îmblânzi timpul, de a-l împinge înapoi şi a-i striga să nu se ducă încă, să mai stea cu mine. Era felul meu de a fi ucenica amurgită a ceva confuz şi inefabil, de a cântări extazul prin structura de ascultătoare profesionistă a poveştilor. Era vorba de o clepsidră neagră şi fericită, timpul lipindu-se de degetele mele mânjite cu smoală. Era peruca mea de actriţă şi de negresă metafizică. Bulbucii de smoală erau nişte iluminări concrete ale faptului că eram copil şi că nu voiam să cresc, ci să fiu lăsată în pace în acea stare epică transcendentală. Mă rugam unui Dumnezeu mic şi nevăzut, întunecat ca smoala şi ca noaptea poveştilor pe care le frământasem în urechi şi pe limbă. Cu Dumnezeul acesta făceam pact, spărgând bulbucii de smoală. Acasă, după ce mâncam în fugă, ritualul epic continua, întrucât tata îmi citea basme cu mântuitori mici ca mine. Nu îmi plăceau Feţi-Frumoşii, ci bărbătuşii mai tainici, poznaşi, zăluzi şi hăbăuci precum Greuceanu, Trişti-Copil, Pipăruş, Şperlă, Petru Cenuşă, Ţugulea sau Tei-Legănat. Îmi plăcea puţin şi Omul-de-piatră, fratele de cruce al unui Făt-Frumos încuiat la cap. Doar aceştia erau paraleii mei. Nu aveam gust pentru salvatorii strălucitori, ci pentru aceia camuflaţi şi labirintici, chirciţi în ei înşişi. Vedeam în ei nişte hohengheri, cum îi poreclise un zmeu dintr-un astfel de basm. Şi, după vorba acestuia, hohengherii mei anonimi, dar năzdrăvani, luau suflengherele zmeilor, iar lucrul acesta făcea ca inima mea să bată mai tare. Vedeam suflengherele acelea strânse chiar în pumnul meu şi nu ştiam ce să fac cu ele. Nu pricepeam întru totul vremurile acelea, dar cred că nici ele nu mă pricepeau întru totul pe mine.

            Aşa erau serile verilor de august între cei şase şi doisprezece ani ai mei: straşnice, incoruptibile, buclate, mătăsoase şi pofticioase. Apoi, Omul Negru a venit.

 

(povestire autobiografică din volumul Nebulon)