Kopilozaur

Maria DAVID


PROMISIUNILE COPILĂRIEI

 

 

M-am îndrăgostit prima dată prin clasa a IV-a, de un băiat de la Liceul Honterus. După câteva săptămâni în care l-am visat pe Fredi cu ochii deschişi şi i-am scris numele (cu doi d şi cu y) pe toate caietele, cu inimioarele de rigoare, am aflat că a plecat definitiv în Germania. Am plâns o perioadă, apoi mi-a trecut. Au urmat în schimb alte nume şi alte inimioare: Horică, Adi, Tudor, Edi, etc.

 

M-am jucat de-a profesoara şi am stricat o grămadă de caiete transformându-le în cataloage. Am predat, ascultat, am dat note mici şi am lovit înfuriată cu o linie mare de lemn în masa –catedră. Am ţinut şi nişte şedinţe cu părinţii şi cu un aer serios le-am lăudat sau le-am certat odraslele. Toate astea le fac într-o anumită măsură şi astăzi, evident cu mult mai puţin entuziasm.

 

Am conştientizat moartea atunci când am văzut un film în care nişte braconieri hăituiau o familie de elefanţi. Când puiul a început să îşi jelească mama, rănită de oamenii răi, am început şi eu să urlu. După ce am văzut şi Bambi, teama ca maică-mea va muri într-o zi m-a cuprins de-a binelea.

Degeaba încercau să mă convingă că moartea nu vine aşa cu una cu două, degeaba îmi promitea tata că mama o să fie mereu cu noi, eu o ţineam pe-a mea. Apoi, nu ştiu cum, de la catastrofa asta iminentă, am început să mă gândesc la propria mea moarte şi i-am zăpăcit pe ai mei cu tot felul de întrebări despre cum o să fie şi cine o să mă îngroape...

Îi mulţumesc mamei mele acum că m-a dus atunci la un doctor care i-a zis că am o cădere drastică de calciu şi de-asta sunt foarte sensibilă.

În concluzie, ori de câte ori mă bântuie câte o întrebare existenţială, mă gândesc că e numai vina nenorocitului de calciu şi problema se poate rezolva foarte repede.

 

Mi-au plăcut întotdeauna vacanţele de vară. Mă jucam cu prietena mea Carmen toată ziua. Pe deal, prin pădure, făceam colibe, furam de prin grădini, povesteam tot felul de prostii, ne uitam împreună la desenele cu Mihaela - eu eram Mihaela, jucam fotbal, tenis - eu eram Steffi Graf,  făceam pe karatistele, indiencele, mamele, gimnastele-eu eram Daniela Silivaş. In mai toate situaţiile eu eram altcineva, ea doar Carmen.

 

Am mai avut o prietenă, Oana, cu care mă jucam “de-a doamnele”. Chestia asta nu mergea practicată decât la ea acasă, pentru simplul fapt că mama ei era o doamnă, adică se machia, purta pantofi cu toc şi îşi punea părul pe bigudiuri. Mama mea nu avea decât  nişte mărgele albe-mentosane, un inel cu o piatră mare, roşie şi un ruj cu aromă de căpşuni, ruj din care am şi luat o dată o muşcătură zdravănă, cât să mă conving pentru totdeauna că aroma nu face ca orice lucru să devină comestibil.

In schimb, la Oana acasă găseam orice: parfumuri, ojă, rochii, pantofi, poşete, agrafe cu sclipici, reviste de modă Neckerman. Pierdeam ore defilând prin cameră şi exersând zâmbete fatale.

Ba o dată am descoperit şi nişte ţigări. Lungi, albe, subţiri. Am aprins una, am pufăit, m-am înecat, am tuşit, mi-au dat lacrimile - toate astea de-a valma. Şi totuşi, ochii mi-au rămas lipiţi de oglinda în care se contura imaginea viitoarei doamneJ.

Dacă nu m-ar fi mirosit mama şi nu mi-ar fi tras o palmă sănătoasă, cariera mea de fumătoare ar fi început mult mai devreme.

 

Când nu mă jucam, citeam. Ţineam un jurnal cu o evidenţă clară, pentru ca atunci când urma să vină vară-mea la Braşov, să alcătuim topuri peste topuri şi să pierdem nopţi povestind despre zeii şi eroii din Legendele Olimpului sau despre aventurile Cireşarilor- eram Lucia J

 

Mai îmi plăceau păpuşile cu suzetă, timbrele, mărgelele din păpădii, credeam în Moş Gerilă şi în iepuraş, plângeam când vreun bărbat cu barbă se apropia de mine (asta ar fi de psihanalizat), învăţam bine, nu pentru că mi-ar fi plăcut dar aşa ştiam eu că trebuie, mergeam zilnic să iau pîine pe cartelă şi iarna aşteptam să se coacă bananele verzi de pe dulap.

Aveam doi iepuraşi, pe care o vreme i-am hrănit cu pipeta, trei pisici- Mişu, Matei şi Pavel, pe Mişu nu l-am iertat nici azi că a vrut să mănânce iepurii şi un câine, Luca, pe care am încercat să-l dresez şi să fac din el un prieten de nădejde. N-am reuşit pentru că era cel puţin la fel de bezmetic ca şi mine, aşa că atunci când se întâmpla ceva nasol, fugeam amândoi.

 

In multe poze apar cu gura până la urechi, cine ştie, poate chiar eram fericită, eu o prefer pe aia în care taică-meu are un ditamai zâmbetul lăbărţat peste faţă în timp ce eu, zâna abecedarului, surâd îngăduitor...

 

Uneori eram un copil tăcut şi încăpăţânat - zice mama, poate şi pentru că refuzam să vorbesc şi puteam să stau aşa, mută, ore întregi, ignorând total lamentările alor mei.

Iar când vroiam să fie linişte de-a binelea, mă piteam pur şi simplu în dulap. Nu citeam acolo şi nici nu inventam alte lumi, alţi părinţi şi altă copilărie. Doar stăteam şi-mi imaginam cum va fi când voi fi mare.

Inutil de menţionat că ce visam atunci e departe de ce se întâmplă acum, mare fiind, dar poate tocmai ăsta-i farmecul!

Michael FRIEDRICH

 

Joc de copil 

Pe câmpul verde

a înflorit iasomia.

Un copil se joacă

cu pietrele.

Dezinvolt,

surâde irizând fericire.

Din viitură adună

atent pietrele reci,

pietrele-cârtiţe

şi pietrele-şoimi

spre a le ţine

în mâini

pentru

mai puţin de o clipă,

privindu-le cu ochii săi negri

ce luminează

în întuneric.

Ele sunt trecute

imediat

mai departe,

în tăcerea de piatră

a asfinţitului

ce se prelinge

ca un limax

pietrificat

către ordinea timpului. 

Moni STĂNILĂ

Extratereştrii la gunoaie

Oana era la Cenad. M-a urît mulţi ani după. Era cea mai tare fază şi ea a pierdut-o stînd acolo şi trimiţîndu-mi prin poştă zahăr vanilat. Deşi intenţia mea nu a fost să o exclud din gaşca extratereştrilor. Şi pînă la urmă nu aveam nici o vină că ea plecase. Oricum cu Simona Barbu mă înţelegeam aşa şi aşa, iar Marieta nici nu îmi amintesc cum aterizase în trupa mea cînd am urcat dealurile de-asupra gunoaielor din Tomeşti ca să ne facem pom de Crăciun.

Am aşteptat să treacă de şase seara ca să fie mai întunecos şi să aprindem lumînările. Fetele încă erau nemulţumite că nu am tăiat brăduleţu’ să-l ducem la colibă. Dar eu eram sigură că cineva a găsit-o. Am văzut urme. Îi bănuiam pe Ţupa şi pe Alin Petrinescu. Mai ales că Oana susţinea că s-au pişat în paharele noastre.
Fără să o mai lungesc, am hotărît: Nu tăiem bradul! Îl împodobim aici! Fundurile noastre căptuşite cu pantaloni de fîş (mîndria copilului comunist – alături de treningul cu scris cauciucat), lunecau în jurul brăduţului, mic de juma’de metru, lăsînd urme adînci în zăpada proaspătă. Nu ne temeam de cîinii de la gunoaie. Ne înfulecam saloanele şi portocalele la primul nostru brad. Al nostru, numai al nostru! Urma să îi scriu Oanei.
Cea mai bună pîrtie de sanie din Tomeşti era imediat la poalele pădurii în care ne cocoţasem noi. Veselia urca pînă la noi. O savuram din plin cu satisfacţia copilului care încalcă regula. Nici nu ne-am dat seama cînd agitaţia de pe pîrtie a început să crească. Ne-am halit reciproc cadourile şi, proptindu-ne din pom în pom, cu drumul luminat doar de zăpadă, am coborît pînă la izvor, iar de acolo acasă. În faţa blocului era ditamai trupa. Cel mai agitat era văru-miu, Vali Oprişan – preferatul, de altfel. Am luat-o pe Marieta şi ne-am dus la ei.
- Aţi văzut luminile? mă întreabă Vali.
- Ce lumini, mă?
- S-au aprins de-asupra de gunoaie, foarte multe şi mari, una cîte una, îmi explica el cu ochii măriţi ca la extaz. Mergem mîine dimineaţă să verificăm ce e! Hai cu noi!
    Intru în joc. Merg mîine cu băieţii să verificăm ciudăţenia. Vali îmi explica în detaliu. Chiar acolo, la brăduleţul nostru, au apărut nişte lumini ciudate, mari şi multe. S-au văzut şi nişte umbre. Îţi dai seama??? Îmi dau!
Pe la zece, cînd puştimea se aduna pe acasă, să se pregătească de somn, după ce – aşa cum era obiceiul în fiecare casă – îşi dezgheţau picioarele pe o cărămidă de şamot ţinută pe sobă de părinţi, am luat-o pe Marieta şi înapoi la brad.
Urcam pe bîjbîite. Toate urmele trebuiau să dispară. Urme de portocală, de cizme, de ceară, de lumînare. Tot! Adio podoabe de brad. Coborîşul s-a făcut pe fund. Adio urme, adio brad, începe distracţia.
A doua zi confuzia a crescut. Locul nu a fost aflat cu precizie, iar acolo unde existau urme, erau mari şi nefireşti. Cine să bănuie că sunt urme de fund căptuşit cu fîş. Satisfacţia mea creştea în raport direct proporţional cu nedumerirea celorlalţi.

La şase seara, în fiecare zi, cu Marieta şi uneori şi Simona alături, urcam pe furiş şi aprindeam lumînările. Auzeam cu încîntare cum în Tomeşti începeau strigătele glorioase “luminileee, luminileee!”. După trei-patru zile se ajunsese la isterie colectivă. Cu mic cu mare tomeştenii se adunau încă de la cinci în faţa bisericii, locul din care se vedea cel mai bine pădurea de la gunoaie, să vadă luminile. Zvonul că e o comoară a dispărut repede. Tomeştenii sunt învăţaţi cu sărăcia. Ei ştiu că pădurea dă fragi, mure, afine, zmeură, castane, bureţi de tot soiul, dar aur nu. Bătrînii, mai pe fază, au lansat zvonul cel mai “logic”: la Tomeşti, de-asupra de gunoaie, au venit extratereştrii. Fabrica de sticlă din Tomeşti vuia. La ora şase, cînd ieşeau schimburile, autobuzele cu muncitori opreau în faţa bisericii unde se îmbulzeau toţi, cu sutele, să vadă extratereştrii. Mamele prietenelor mele nu dormeau, copiii începuseră să se teamă, fanaticii credeau că sunt semne de la Dumnezeu.
Eu şi Marieta ne făceam treaba cu spor. Nici nu am aflat cînd tomeştenii, care nu puteau sta cu mîinile în sîn, au pregătit o incursiune, cu bîte şi cuţite, pe dealul de la gunoaie. Dar pentru că Dumnezeu are simţul umorului – după cum consideră doamna preoteasă de la Săcele – eu şi Marieta ne-am prins la un remi etalat şi nu ne-am putut rupe în timp util ca să ne facem treaba de extraterestre şi animatoare.
A doua zi panica a fost şi mai mare. De ce nu au venit? E clar că sunt extratereştrii. Ne-au văzut. Au ştiut că suntem acolo (unii dintre soldaţii tomeşteni erau bărbaţi în toată firea cu neveste şi copii). Or să mai vină???
Sigur! Urcăm. Încercăm să ne dăm seama, ciulind urechile, cînd agitaţia atinge cote maxime. Gata, îi dăm drumul! Explozia de urlete a depăşit orice aşteptări. Unul din viitorii primari ai Tomeştiului fotografia pentru presă. Piepturile noastre se umflau victorioase mai mult decît reflectarea palidelor lumînări în oglinda zăpezii.

Finalul e sec, ca orice poveste care nu e literatură. I-am “mărturisit”  mamei mele care e treaba cu luminile, iar ea – fără pic de respect faţă de mine – s-a apucat să-şi liniştească colegii de la fabrică (e a’mică, aprinde lumînări cu fata lu’ Remus). Supărarea mea a depăşit isteria tomeştenilor. Am căutat-o iar pe Simona şi am trimis-o cu Marieta. Trebuia să fiu jos, în faţa bisericii, printre ceilalţi, ca să redobîndim terenul pierdut.
De data asta cei care pîndeau “extratereştrii” au avut mai multe şanse. Nici Simona, nici Marieta nu ştiau pădurea ca mine ca să fenteze trupele de comando tomeştean. Le-au găsit la coborîre.

A doua zi, la fabrică, maică-mea devenise extraterestrul din cauză că avea aşa drac de copil care merita rupt în bătaie. Ana Anghel i-a spus în faţă: “Dacă Raluca făcea aşa ceva o omoram!”. Maică-mea, cu umor, ca şi Dumnezeu, i-a răspuns pasiv:
- Dacă alţii sunt proşti şi visează extratereştri de-asupra de gunoaie, de ce să-mi bat eu fata???

Mihail VAKULOVSKI

 

Footoaparatul

(fragment)

 

Îl mîngîi pe Tarzan pe blană, îmi cuprinde piciorul cu labele din faţă şi dă din cur.

- Scîrbosule!

I-a ieşit un belici roşu, îi trag un picior în burtă şi mă duc să mă spăl... mai bine mă duc la lac.

- Tiu! Să nu te mai văd pe-aici, scîrbă!

Mama lu’ Saşa m-a strigat şi mi-a întins, peste gard, o piersică maaare, de care mănîncă numai Vladimir Ilici în “Abecedarul” lu' Saşa, care mi-a spus ieri că a învăţat la şcoală o poezie foa-a-aarte frumoasă pe care a scris-o marele nostru poet Grigore Vieru, aşa a zis Saşa:

Da, a fost copil şi Lenin,

Da, a fost şi el şcolar

Şi în geanta lui pe vremuri

A purtat abecedar.

 

Mare căcat, eu ştiu poezii şi mai frumoase, pe care ştiu şi să le cînt-descînt:

 

Plouă, plouă,

babele se ouă,

ouăle-s de lut,

babele se fut.

 

Ecoul de vizavi recită în continuare:

 

A citit cuvîntul m a m ă

Şi duios l-a repetat,

Iar din mijlocul pădurii

Mamei flori i-a adunat.

 

            Tata mi-a povestit cum am făcut primii paşi, paşi muzicali, cică. Mama era la şcoală, iar el meşterea ceva la bucătărie, cameră care mai tîrziu a devenit camera copiilor, vizavi de bibliotecă. Pe mine m-a lăsat în bibliotecă, mi-a înşirat nişte firimituri pe-o pătură şi era liniştit, ştia că pînă nu le adunam pe toate nu mă lăsam. Era linişte-linişte şi de-odată s-a auzit fluierul meu de jucărie. Doar că fluierul se auzea tot mai aproape, tot mai tare. Pentru că eu veneam spre tata, suflînd în fluier şi făcînd primii mei paşi... în viaţă... pe propriile picioare...

Nu mă tem deloc de cîini, da’ deloc-deloc, oricît de mare şi de rău ar fi cîinele. Eram foarte mic cînd m-a speriat un cîine. Ziceam doar „ama” şi eram speriat, „ama-ama” şi gata. Mama m-a dus la medici, n-aveam nimic, sănătos tun, dar toată ziua ziceam doar „ama-ama”. Pînă la urmă m-a dus la baba Chiţa, care a bodogănit o poezioară făcută doar din interjecţii, a spus-o repede-repede, în timp ce m-a întins pe pat, cu capul pe pernă, iar sub pernă a turnat într-o lingură plumb topit, care s-a întărit pe loc într-un căţeluş pe care i l-a dat mamei.

- Copilul a fost speriat de-un cîine, iată. Gata, l-am descîntat şi n-o să-i mai fie frică de cîini.

 

Noapte. O femeie stă la ocazie la ieşirea din Olăneşti, „votează”, o maşină se opreşte, o ia, femeia are o geantă pe care o pune la picioare. Cînd ajung la păduricea dinainte dea a intra în Suvorov, geanta cade, iar din ea se rostogoleşte ceva. Şoferul:

- Ce ai acolo? mersi fain

Cel care povesteşte face o mică pauză, apoi pune mîna pe tine şi ţipă:

- Un cap de om!

E unul din bancurile din copilărie cu femeia cu geantă care stă la ocazie, la poputcă. Bancuri pe care ni le spuneam mai ales în porumbul dintre brigada de tractoare şi grădina lu’ Serghei, unde jucam cărţi, fumam, ne ascundeam de paznicul de la cireşe şi paznicul de la mere şi paznicul de la caise şi paznicul de la piersici...

- Băi, tu ştii cum se scoate fum pe nas? a întrebat Banditu.

- Hai, băi, vrei să zici că poţi tu să scoţi fum pe nas?

- Uite-ncoa’, bebeluş.

Trăgea un fum din ţigară, se uita în ochii tăi, sufla fumul pe ambele nări, pizdos, blea, ia ibu i placiu.

- Băi, da’ voi ştiţi cum se scoate fum pe ochi?

- Ei da, poţi?

- Da’păi cum!?

Trăgea un fum, se concentra, ne uitam toţi atenţi la ochii lui şi cînd era mai încordată atmosfera, îl atingea pe unu’ cu ţigara aprinsă pe mînă.

- Aaaa!

Toţi se uitau la cel care urla, iar el ne întreba de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic:

- Aţi văzut?

- Nu.

- Ei, treaba voastră, nu vă mai arăt azi, că trebuie să mă concentrez şi-mi ia prea multă energie, poate vă arăt mîine, dacă sunteţi proşti.

- Băi, tu cît din nas îţi vezi fără să te uiţi în oglindă?

- Cam jumate.

- Atîta să mi-l bagi în cur.

- Ahahahahahahahah!

            Am ieşit din porumb, în brigadă nu se vedea nimeni, bara de fier, şlambaumul, era tras.

- Băi, hai să ne dăm cu şlambaumul, a?

- Tare, haide.

L-am dezlegat de stîlp, l-am tras în deal, cît mai departe, ca să ne dăm cît mai mult, am sărit repede fiecare unde a putut, eu m-am apucat de margine, cît mai sus, ca să mă leagăn cît se poate de mult, e ca la cros, cînd fugi pe marginea stadionului îţi economiseşti energia şi rezişti mai mult, iar la sfîrşitul cursei accelerezi ca la suta de metri, iar dacă fugi mai departe de cercul terenului fugi mai mult, ne-am împins cu picioarele, apoi am rămas în aer, că şlambaumul se învîrtea drept, iar pămîntul era tot mai departe, ne-am luat viteză, îmi şuiera vîntul în urechi, şlambaumul ajungea repede-repede la locul lui, mîna mea stîngă nimerise exact în stînga stîlpului, iar dreapta, exact în dreapta stîlpului – buuuffff!!!!

Şi m-am trezit cu capul de pămînt, băieţii m-au cărat sub gard, apoi mi-am revenit, dar dacă-i vedeam pe cei din dreapta mea nu-i vedeam pe cei din stînga şi invers. Din cauza nasului care a lovit taman stîlpul...

 

Las-că mă duc şi eu la anu’ la şcoală şi gata. O să-mi cumpere mama sau tata sau bunica şi steluţă de octombrel şi “Abecedar” şi ghiozdan...

- Mişka, mergi la cros?

- Da, băi. Da cine mai merge?

- Hai, băi, mergi sau nu mergi?

- Iaca vin, băi. Parcă n-ai şti că merg la cros.

Mă antrenez şi cînd am să fiu mare am să mă fac cosmonaut ca Yuri Gagarin şi am să zbor în cosmos şi am să vă spun doar " Sînt bine. Zborul se desfăşoară normal".

La Radio Erevan se întreabă:

- Este adevărat că cosmonautul Yuri Gagarin a cîştigat o excursie în SUA?

- În principiu da, doar că nu a fost cosmonautul Yuri Gagarin, ci un pensionar, pe care nu-l ceamă Yuri, ci Oleg, şi nici măcar Gagarin, ci Gaganov, acţiunea nu are loc în SUA, ci în Kiev, şi nu era vorba de o excursie, ci de o bicicletă, pe care nu a cîştigat-o, ci i-a fost furată.

 

Ca şi preşedinţii ţării, de fapt preşedinţii CC ai partidului, de Yuri Gagarin nu auzise nimeni înainte de a deveni pasăre. Dar după ce a zburat în Cosmos, pe acel 12 aprilie 1961, Iura Gagarin, băiatul simpatic şi carismatic de 27 de ani, a devenit la fel de cunoscut ca Lenin,

 

"Nume scris pe steag,

Nume la toţi drag,

Şi mare cît o vreme:

Vladimir Ilici Lenin",

 

la fel de viu, la fel de nemuritor:

 

"Rugineşte iarba,

Frunzele cobor,

Numele lui Lenin

E nemuritor.

 

Iese grîul verde

Colo în cîmpii,

Numele lui Lenin,

Este veşnic viu.

 

Arde viu steluţa

De la pieptul meu,

Numele lui Lenin

Va trăi mereu".

 

Yuri Gagarin este primul om care a călătorit în spaţiu, primul om care a făcut o orbită în jurul Pămîntului, primul om care a vorbit din Cosmos. A zis doar atît: "Zborul se desfăşoară normal, sînt bine". Ce s-o fi gîndit? Ia' mai lăsaţi-mă-n pielea mea, bă' nenicilor, nici în Cosmos nu mă lăsaţi în pace. Ia' mai faceţi vreo conferinţă ceba despre Vladimir ilici Lenin sau vreo expoziţie, de exemplu pe tema Lenin în Finlanda.

 

Se discută tablourile de la o expoziţie de pictură cu tema Lenin în Finlanda. Pe un tablou Lenin citeşte Manifestul lu' Marx stînd întins lîngă coliba sa celebră. În altul Lenin discută cu nişte oameni simpli, avînd o privire clară şi caldă şi şapca strînsă în mîna stîngă. În altul cară o tulpină de copac cu un pădurar (el ţine de partea mai groasă, fireşte). Pe-un tablou e pictată o mare albastră, cer senin, soarele, pescăruşi.

- Şi Lenin unde-i?

- Lenin? Lenin e în Finlanda.

 

După cros toţi se duc la şcoală, şi Valeri, şi Oleg, şi Tolea, şi Serghei. Eu îi aştept să se întoarcă la joacă, dar la cros e bengos, fugim pînă la Şucher şi înapoi, pe lîngă păpuşoi, pe lîngă livada de pruni, livada de meri, livada de piersici, pe lîngă păduricea în care vin soldaţii cu care schimbăm vin pe şepci de armată şi cuţite, apoi alergăm pe lîngă iaz, da’ dimineaţa apa e cam rece, pe lîngă livada de duzi, şi cînd ajungem înapoi acasă toţi oamenii sînt în drum spre lucru... măcar dacă aş mai avea un frăţior... am să-i spun lu’ tata să-mi cumpere un frăţior, dar să-l alegem noi, eu cu tata, că am auzit-o eu pe mama cum îi spunea lu’ lea Anna că vrea o fetiţă; ea să cumpere cărucior, dar noi să cumpărăm frăţiorul şi să-l cheme Sandu! Măcar Serghei mă lasă să-i duc ghiozdanu’, da’ Tolea fuge repede acasă, intră în ogradă şi strigă poezii:

 

Ştiţi voi cine-i Lenin oare,

El ni-i stea îndrumătoare,

El ni-i tată şi bunel

Şi un om mai bun ca el

Nu-i şi n-a fost niciodată

Nicăieri în lumea toată...

 

Ei da, hai lasă-mă. Da de cîntecelu' ăsta ai auzit?

 

trecînd prin codru-mpărătesc

mi-au zapizdit o roată

şi pentru ca s-mă răsplătesc

eu am futut o fată

de ce? de ce? de ce mai cîntă cîntece?

de ce mai sînt duminici, a?

de ce? de ce? de ce mai creşte busuioc?

de ce? de ce? cînd nu ne mai iubim deloc?

de ce-de ce-de ce...

 

Asta era de fapt o rescriere a unui hit autohton lacrimogen şi foarte la modă. La noi în mahală era la modă discul cu cîntecelul cu pisica şi şoricelul:

 

Chiţ-chiţ miau

Vot i vsea muzîka

Vot i vse slova

Chiţ-chiţ miau

Chiţ-chiţ miau

Vot i vsea muzîka

Vot i vse slova

 

Şi tot aşa, pînă acul pic-up-ului ajungea la capătul discului şi făcea acel scîrţîit insuportabil... apoi băieţii mai puneau discul cu un singur cîntecel din trei versuri şi pe două note, încă o dată şi încă o dată - îl avea şi Tolea, şi Serghei, şi Valeri, mie n-a vrut tati să mi-l cumpere, a zis că-i o tîmpenie pentru debili, tîmpenie care cînta toată ziua şi la Tolea, şi la Serghei, şi la Valeri.

 

Îl aştept pe Serghei, el e mai mare şi decît Tolea şi decît Valeri şi decît Oleg şi decît Serioja lu’ lea Ghena şi decît Serioja lu’ lea Anna şi decît Tolea lu’ lea Maria şi decît Tolea Macarîci şi decît Saşa lu' lea Hanna şi-mi povesteşte mai multe, nu numai ce literă a mai învăţat şi cum a fost la şcoală, că eu, dacă vrei să ştii, ştiu literele, m-a învăţat bunica încă anul trecut. Serghei îmi povesteşte cum îs broaştele pe dinăuntru, că el le taie să vadă ce-au mîncat, tot iazul e înconjurat de broaşte tăiate la burtă, la picioare, la cap - Serghei le-a desfăcut! Le-a nimerit drept în cap cu praştia, le-a scos din iaz cu un băţ şi le-a tăiat cu cuţitaşul la burtă, să vadă ce mănîncă. Da’ Tolea se teme să taie broaşte. Şi se teme să fumeze cu noi în pruni şi n-are nici arc aşa de frumos ca al lui Serghei şi nici undiţe aşa de lungi ca ale lui Serghei, că Serghei a adus stuf de la Şucher şi l-a ales pe cel mai lung şi mai trainic, a intrat în apă, prin stuf, şi l-a ales pe cel mai bun! Serghei nici de şerpi nu se teme. Da' deloc. Îi jupoaie şi-i duce pielea mamei lui, că o doare piciorul şi cînd pune pieleade şarpe unde o doare îi mai trece. Am văzut şi eu cum la ba Stiopa în ogradă un şarpe s-a ridicat în coadă, iar lea Lida a îngheţat de frică şi se uitau unul în ochii celuilalt. Şarpele şi lea Lida. Cine pe cine hipnotizează? Serghei s-a furişat în spatele şarpelui şi i-a sucit iute gîtul, fşitt. Da’ nu-ş’ de ce Serghei a rîs de mine cînd i-am spus că gîsca noastră a fătat doi bobocei, că eu ştiu şi să număr, le-am pus şi nume.

– Sofia Vasilevna, da’ Mişka a zis că gîsca noastră a fătat doi bobocei, ha-gah-ha!

Doi-doi, dacă vrei, îţi dau ţie unu’, că mă laşi să merg cu ghiozdanul, la anu’ am să-l las şi eu pe Vitali a lu’ lea Antonina să-mi ducă ghiozdanul... da’ nu prea l-aş lăsa... da’ o să-l las, că tu cum mă laşi pe mine...

- Să mănînci tot, că ştiu eu cum mănînci la grădiniţă.

- Nu vreau la grădiniţă! Nu vreau să mînînc...

- Mănîncă, ţi-am spus!

- Lasă haiducu' în pace. Haide, măi zmeule, cu mine, la grădiniţă.

 

– Bună ziua, Alexei Vasilevici.

– Bună ziua...

Şi după cîţiva paşi:

- Cum zici cînd întîlneşti un om, băi boule!!?

– Da’ tu i-ai zis primul.

– Primul, debilul! Primul-neprimul, să dai bună ziua la oameni! Data viitoare am să-ţi arăt eu ce se zice cînd te întîlneşti cu un om, idiotu’.

– Bună ziua, Alexei Vasilevici.

– Bună ziua... Ce ţi-am spus eu, băi, mortăciune?! Ce ţi-am spus eu, băi tîmpitule! Ce trebuia să zici, băi imbecilule?!

– Bună ziua.

– Bună ziua, dobitocul. Mie îmi zici?

Tati mă învaţă şi cum se ţine lingura şi cum se ţine furculiţa şi cum se zice cînd fac ceva sau altcineva face ceva, totdeauna tre’ să zici ceva, tati ştie tot şi e cel mai puternic om din lume, are aşşaa muşchi!

 

Tata era fan Vysotski, iar bunicul, fiind directorul şcolii, l-a mustrat pe profu' de desen, expulzat din Odesa pe motive politice, pentru că asculta Vladimir Vysotski, care se auzea zi de zi din chibitca lu' tata. Cîntecele şi textele lui Vladimir Vysotski au fost cumva şi cîntecele mele de leagăn. Aşa cum nu mi-am dat seama cînd şi cum am învăţat limba rusă, n-am cum să-mi amintesc cînd am auzit pentru prima oară Vysotski. Cînd educatoarea vroia să ne înveţe "stol"-"stul" ne-am dat seama că noi ştim limba asta. Zi STOL, a ţipat educatoarea, iar Migrigan a spus: "Zatknisi, suka" şi STOL a aterizat în capu' lu' Midrigan ca nava cosmică a lu' Yuri Gagarin pe pămîntul sovietic.

 

Cînd a pus iar piciorul pe suprafaţa Terrei, Yuri Gagarin n-a căzut în genunchi să pupe pămîntul, n-a spus ce dor i-a fost de locul în care s-a născut, cît de mult îşi iubeşte Patria sau altceva, ci a făcut o afirmaţie estetică:

- Nici nu vă imaginaţi ce frumos e Pămîntul de sus! - a spus Iura Gagarin după zborul său istoric în Cosmos.

Nici nu vă imaginaţi ce frumos e Pămîntul!

Nici nu vă închipuiţi ce-l doare pe Migrigan...

 

Vladimir Vysotski, persona non grata al sistemului, dar cu admiratori la cel mai înalt nivel. Omul care a împărţit Comitetul Central al Patridului Comunist al URSS în două - cei care-l iubeau şi cei care-l urau, cei care vroiau să-l bage-n puşărie şi cei care-l scoteau din orice belea, orice ar fi făcut, orice i s-ar fi întîmplat. Idolul mai multor generaţii care avea un vis: să-şi vadă publicată în timpul vieţii o carte de poezie. Omul care era respins de scriitori, care-l considerau un mare actor de teatru, un excelent actor de film, un cîntăreţ inegalabil, numai nu scriitor, nepublicat, cenzurat mereu, dar poate cel mai citit în samizdat, din mînă în mînă, pe sub mînă, omul care visa să-şi vadă publicată măcar o poezie şi care e în manualele de literatura rusă din URSS, cea mai mare şi cea mai puternică ţară din lume. Doar că el nu s-a putut bucura de asta, Vladimir Vysotski, omul care a umbrit bucuria găzduirii Jocurilor Olimpice din 1980 cu moartea sa care a venit peste URSS ca legea care scotea viile şi interzicea alcoolul.

 

 – Bună ziua.

– Bună ziua, bună ziua, ia uitaţi-vă, copii, cine a venit pe la noi, cine ne onorează cu prezenţa. Să nu se mai repete ce-ai făcut data trecută, că-i spun eu lu’ Sofia Vasilevna şi-ai să vezi tu! Ia treci repede la tăiat unghiile, hai! - m-a împins educatoarea.

– Da’ eu mi-am tăiat unghiile.

 – Cine, tu, mincinosule!? Pe cine crezi că amăgeşti, hă?

 – Mămica mi le-a tăiat, aseară mi le-a tăiat!

 – Treci la tăiat unghiile şi taci, ţi-ai spălat urechile?

 – Da’ n-am unghii.

 – Ai, ai, dacă am spus eu că ai înseamnă că ai, treci la tăiat unghiile, dac-am spus, vino încoace la tăiat unghiile!

 – Ghe-ghe-ghe-ghe. Ai-ai-ai-ai. M-ai tăiat, fă, las-că-i spun eu lu’ tătelu. Îţi arată el! M-ai tăiat, fă vaco, las-că-ţi arăt eu!…

 

(…)

 

Mama mi-a pus să mănînc, “Nu mănîncă nimic copilul acesta”, i-a zis Hanei, cartofi scăzuţi, “Ce vrei să mănînci?” – “Cartofi roşii”, mi-era indiferent ce să mănînc, dar dacă mă întrebai vroiam “cartofi roşii”.

- Nu mai vreau.

- Au căzut firimituri în farfurie?

Mă jucasem cu pîinea prin farfurie, ştiam pentru ce mă întreabă, că dacă au căzut firimituri să nu mai pună înapoi cartofii, că se strică toată cratiţa. Mă uitam la ele, nu ziceam nimic. 

- Ai întins cu pîine? 

Hanna: Înseamnă c-a pus.

Mă uitam la ţîţele ei şi mă gîndeam ce proaste sînt, cum să creadă că nu înţeleg ce vor să mă întrebe, dar e fain să o faci pe prostul, oamenii îţi dau pace dacă o faci pe prostul şi cel mai simplu e să cîştigi încrederea prin inacţiune. Nu fă nimic şi vei fi de-al lor, orice ai face, inclusiv bine, vor ieşi împotriva ta, cel mai bine e să nu faci nimic, asta-i reţeta succesului. Ei, nu e cazul nostru, tata ne îndemna la acţiune, te-a lovit, loveşte-l şi tu, e mai mare şi te-a dovedit, pîndeşte-l şi dă-i în bot cînd nu se aşteaptă, nu-l lăsa să se simtă cumva în siguranţă, să te ţină minte. Nu înţelegea cum e să nu faci ceva, totdeauna trebuia să facem ceva, totdeauna aveam o carte în faţă, ca să nu creadă, dacă intră în camera noastră, camera copiilor, că nu faci nimic. Sandu avea o carte de poveşti moldoveneşti şi cînd intra cineva îşi începea lectura, în glas: “Prost mai prost ca proştii”, de fiecare dată era titlul pe care ţi-l citea cînd intrai în cameră, “Prost mai prost ca proştii”. De fapt mă uitam la albumele de artă cu femei, cel mai tare îmi place de femeia aceea goală care-şi toarnă o căldare de apă în cap, cînd mă uit la ea mi-e ruşine, am rupt foaia şi am ascuns-o, ca să mă uit mai des. Şasa Ghiurtu a adus la grădiniţă nişte cărţi de joc cu femei cu pielea. L-am întrebat pe Vadic dacă şi la Dana e aşa mare, da’ n-a vrut să ne spună. Într-o zi Aurica a venit după mine cînd m-am dus la WC şi a zis să ne ascundem în buruian. – Bine. – Hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata, a zis. Aurica n-avea tată. – Da cum? – Cum cum? Să ne futem. – Eşti nebună, du-te, fă, de-aici, că-ţi trag una la bot! – Hai, băi Mişca, că şi iepurii şi găinile şi vacile şi cîinii se fut, şi tovarăşa educatoare! – Ei da? Nu te cred!

Mircea ŢUGLEA

 

Locuri de ascuns. Dulapul

 

Îmi tot spun ai mei că am fugit într-o noapte din spital, lucru pe care nu mi-l amintesc, şi m-am ascuns acasă pe dulapul din dormitor ca să nu mă găsească ei. În schimb ţin minte acel dulap, deasupra căruia îmi făcusem culcuş, mă căţăram deschizând uşile şi urcând pe rafturi, aveam şi-o pătură acolo, şterpelită de cine ştie unde, înainte de a-l escalada îmi aruncam cărţile de poveşti şi apoi, din două mişcări, eram sus doar eu şi tavanul, să ne privim îngăduitori. Când veneau părinţii şi fratele meu, sau chiar şi cu ei în casă, cu greu reuşeau să mă găsească, de parcă n-ar fi crezut că ăla micu’ s-a căţărat iar pe dulap, deşi o făcuse de-o mulţime de ori, de parcă n-ar fi înţeles, deşi era foarte de înţeles, că o va face din nou, cel puţin până când dulapul însuşi nu-l va mai suporta şi se va prăbuşi sub el gâfâind. Dar acum, pe moment, dulapul ăsta era îndrăgostit de mine şi nici măcar nu-l citise pe Brumaru. Mă ţinea acolo în coama lui, ca un elefant, şi zornăia ameninţător cu trompa de câte ori încerca cineva să mă caute. Sforăia din colţi, tropăia din copite, îşi flutura coada, încrunta urechile, împungea din corn, tăia aerul din aripi, spumega din clonţ – orice numai să mă ţină acolo.

Pe dulapul ăla mi-am făcut eu ucenicia în ale scris-cititului. Am citit acolo basmul cu împăratul căruia îi plânge un ochi şi altul îi râde, şi mi-au râs şi mie ochii când mi-am dat seama că nu mă localizase nimeni, ba chiar că toată lumea dormea. De fapt, nu chiar toată lumea, întrucât fratele meu mai mare lipsea, a venit de-abia a doua zi la răsăritul zorilor, timp în care eu am dormit pe dulap, s-a aşezat în pat şi-a spus enigmatic „Vorbim după ce mă întorc din oraş”. I-a mai dat mama câteva palme, l-a mai împins să-mi facă loc, uitând că nici eu nu ieşeam la evidenţă, cocoţat cum eram pe dulap şi urmărind de-acolo ca la un meci de fotbal evenimentele. Fratele meu tot îngăima ceva până când a adormit, şi la lumina veiozei lăsată de mama special pentru mine, ca să văd drumul în răsăritul acela fosforescent, am izbutit să citesc de pe dulap povestea împăratului care plângea cu un ochi şi cu altul râdea.

Păi da, pe dulapul acela, pe care îl văd şi acum în faţa ochilor, pe care acum n-aş putea pune cinci cărţi până să ajungă la tavan, îmi plăcea mie să mă destrăbălez. Să iau ciocolatele pe care le primeam cadou şi le stocam în dulăpiorul din stânga patului, alături de gume de mestecat şi tăieturi din reviste, plus diverşi maimuţoi sau păpuşi mici ca de urangutan care mă impresionau în vreun fel, să le iau deci împreună cu vreo carte sau fără niciuna (căci am impresia c-am căpătat obiceiul acesta înainte să-nvăţ să citesc, aşa mi se spune), şi să mă cocoţ pe dulap urmărind de acolo impasibil trecerea vremii. Deseori mă trezeam în miezul nopţii şi, după o incursiune la baie, reveneam pe dulapul meu preferat, pe care mă suiam parcă în somn, profitând de pătura pe care părinţii mei, ştiindu-mi obiceiurile, o păstrau acolo special pentru mine. De regulă pe dulap mai erau şi fel de fel de pachete, de veselă sau altceva, dar treptat părinţii le-au retras strategic, astfel încât toată suprafaţa dulapului îmi revenea. Însă era prea târziu. Într-o dimineaţă am văzut, trezit pe dulapul ce îmi dădea o vizibilitate mai bună, un foc în faţa blocului nostru, care se răsfrângea ameninţător prin ferestre, şi l-am trezit grăbit pe tata să-l stingă. El m-a liniştit că este, nu ştiu cum, un fel de „foc controlat”, şi apoi mi-a zis: „hai, întoarce-te pe dulapul tău”. M-am întors, am adormit - şi-am dormit, fraţilor, până în ziua de azi. Până când mi-am dat seama că poate focul acela, văzut prin fereastră acum vreo douăzeci şi ceva de ani, este unul dintre cel mai frumoase lucruri văzute vreodată. Ba chiar cel mai frumos, ca de Oscar!.  Este focul „controlat” care m-a despărţit de dulap (fiindcă de-atunci n-am mai dormit acolo), deşi mai bine l-aş fi călărit până astăzi. A fost (ca să spunem aşa, mulţumind pentru premiu) focul cel mai frumos al răsăritului vieţii mele.