Kopilozaur

Geo DINESCU


La ţară

 

Nu eram un copil foarte deştept şi nici un copil foarte frumos. Asta nu mă împiedica să fiu centrul universului. Eram prinţesa maidanului şi toţi supuşii mei mă alintau “dracul împieliţat”. Câţiva îmi spuneau “cioară”, pesemne că era cel mai nobil rang. Sub zâmbetul de copil se ascundea o bestie pe care bunicii o iubeau mai mult decât cineva o poate face. Bunicul meu era un domn înalt şi slab care vorbea încet şi nu râdea niciodată în hohote. În fiecare zi se îmbrăca de parcă pleca la oraş: pantaloni de stofă, cămaşă şi vestă. Pe cap purta un basc. Bascul adăpostea un păr lung de argint. Îmi plăcea să mă joc cu el de-a coafeza: îi făceam coroniţe de flori şi îl pieptănam. Într-o zi am tăiat de la rădăcină părul lung de culoarea argintului. Dracul împieliţat şi-a păstrat în continuare rangul de prinţesă iubită şi răsfăţată.

Bunica mea era o femeie extraordinar de frumoasă şi mereu mirosea a parfum de magnolii. Avea mereu hainele îngrijite şi părul atent coafat. Aşa era ea, perfectă.

Pe atunci totul era perfect.

Întreg universul meu se numea Dor Mărunt. O parte din copilărie am crezut că dincolo de biserică este câmp şi după câmp, capătul pământului. Oamenii de la televizor erau toţi de la mine din sat. Nu îi cunoşteam deoarece ei locuiau ori la şosea, ori dincolo de herghelie.

În Dor Mărunt timpul stătea în loc în fiecare seară. Trenul de ora 9 şi jumătate ne prindea mereu pe toţi trei la masă în curte. Se auzeau doar frunzele plopilor şi greierii. Şi gura mea care nu a învăţat niciodată să tacă. În urmă cu 30 ani nu existau accidente, aşadar nu aveam bonă. Bunicul meu găsise soluţia pentru a putea scăpa de mine pentru câteva ore. Mă baga într-o carcasă tv împreună cu câteva răţuşte şi căţeluşi de plastic şi îmi spunea să fac emisiune. Ştiam că nu pot pleca de acolo deoarece “stimaţii telespectatori” ar fi fost dezamăgiţi.

Acum Dor Măruntul este în rai împreună cu bunicii mei.

Dacă nu erau ei, poate că nu aş fi învăţat că fericirea este atunci când eşti iubit, când râzi, când zâmbeşti şi numai tu ştii de ce, când răsare soarele şi ştii că în acea zi nimic rău nu te va atinge, când ai sorbit prima gură de cafea fierbinte înainte cu câteva secunde de a-ţi aprinde o ţigară iar omul de lângă tine face acelaşi lucru şi-ţi zâmbeşte, când te-ntinzi în tot patul, când mănânci micul dejun numai pentru a satisface bucuria aceluia care ţi l-a adus la pat, când în cameră intră o albină speriată şi reuşeşti s-o salvezi, când te strigă cineva la fereastră numai ca să te salute, când rămâi cu mustaţă de la laptele bătut, când te împaci după o ceartă zdravănă, la zece minute după ce te-ai aşezat într-un muşuroi de furnici, când plouă cu soare, când e furtună, când primeşti primii ghiocei, când răsare soarele,când te trezeşti dintr-un coşmar îngrozitor, când visezi cai albi, când sună telefonul după miezul nopţii şi nu este nimic important, când mănânci glazura unei prăjituri, când te simţi cel mai important om din lume, când eşti o femeie frumoasă, când eşti un bărbat frumos, când construieşti castele de nisip, când îţi doreşti să ajungi mecanic de locomotivă, când îţi faci planuri de a schimba lumea şi când reuşeşti să faci acest lucru, când alergi cu bicicleta, când spargi coaja unui ou cu linguriţa, când împarţi o prăjitură cu cineva şi trişezi, când stai lungit în iarbă, când te lovesc valurile mării, când vine Moş Crăciun, când te lupţi cu nămeţii de zăpadă, când arde focul în sobă şi miroase a mere coapte, când cântă greierii şi singura lumină vine de la lună, când alergi desculţ prin iarba plină de rouă, când numeri stelele, când înveţi ceva nou, când eşti ţinut în braţe, când îl faci pe celălalt să râdă, când te urci în copaci, când porţi cercei de cireşe, când înalţi un zmeu, când faci baloane de săpun, când te gândeşti că aproape ai devenit om mare, când scrii prima scrisoare, când încă n-ai aflat că oamenii mor, când cauţi comori, când răscoleşti în sertarele bunicii, când îţi cureţi pânzele de păianjen de pe faţă în timp ce cauţi cu privirea prin podul casei, când faci hăinuţe păpuşilor, când asculţi poveşti înainte de culcare, când arunci pietre în fântână, când te tăvăleşti prin praf, când rămâi pentru prima dată singur acasă, când primeşti o cutie de cretă colorată, când ai voie pentru prima dată să mergi la magazin să cumperi pâine (şi de rest, bomboane), când mergi cu trenul, când câştigi (cinstit sau nu) primii bănuţi, când simţi acel mare gol din stomac, când dormi în cearceafuri dantelate şi apretate, când citeşti o poezie frumoasă, când îmbraci o rochie nouă, când ai luat premiul întâi (eu niciodată!), când escaladezi o grămadă mare de lemne, când stai sub o tufă de liliac, când simţi mirosul de iasomie, când te rogi într-o biserică goală, când atingi un lucru vechi, când rupi dintr-o pâine fierbinte de  casă, când mănânci vată pe băţ sau acadele uriaşe, când vezi un film bun, când mergi la circ, când cunoşti oameni noi, când vezi focurile de artificii, când pe stradă trece caravana ţiganilor, când călătoreşti într-o căruţă plină cu paie, când săruţi un cal pe nas, când câinele îţi sărută obrazul, când reuşeşti să transformi plânsul unui copil în râs, când ai primul secret, când te îndrăgosteşti de un mare actor de cinema, când câştigi la loz în plic, când îţi umpli gura de caramele şi ţi se lipesc de dinţi, când te strâmbi în oglindă, când arunci dinţişorul căzut peste casă şi ceri în schimbul celui de lapte unul de oţel, când mergi la colindat cu grupul de copii, când împodobeşti bradul de Crăciun, când tu ai construit cel mai frumos Om de Zăpadă, când lingi ţurţurii de gheaţă, când ai mâinile murdare de nuci verzi, când te dai în leagăn, când asculţi o cutie muzicală, când alergi pe un câmp de flori, când prinzi fluturi, când dansezi în ploaie, când răsare soarele, când stai ore întregi la pescuit, când tragi la ţintă cu arcul, când vezi un mânz mergând împleticit, când cineva îţi perie părul, când mănânci îngheţată cu lingura de lemn în timp ce te uiţi la filme vechi, când mergi la grădina zoologică, când mergi pentru prima dată la un spectacol de teatru sau la un concert, când plângi de fericire, când nu cunoşti ura şi când iubeşti.

George MUREŞAN

 

 

* * *

Băiatul se săturase, aşa că ultima bucată de sandviş a lăsat-o pe masă şi a dat să se ridice.

Intră maică-sa. Cum vine asta? Nu se lasă mîncarea în farfurie. Ia şi mănîncă. C-o fi, c-o păţi. Nu există, maică-sa îl apucă de falcă şi îl sileşte să înghită restul de sandviş. Apoi scoate din pungă un hamburgăr. Copilul se zbate, încearcă să scape. Dar maică-sa îl ţine ca-ntr-un cleşte, în mîinile ei puternice. Îi bagă hamburgărul pe gît, aproape întreg. Copilul se îneacă, dar una-două scatoalce îl încurajează să înghită totul. Urmează al doilea hamburgăr, apoi al treilea şi al patrulea. Cu esofagul lărgit, aproape că nu mai simte trecînd super-ul, tresare cînd i se duce ca o gîlcă înspre stomac deluxul. Un pic are de furcă maică-sa cu royal-ul, care coboară greu. E nevoită să i-l îndese cu furculiţa, care alunecă şi aproape o scapă, dar reuşeşte s-o prindă la timp. A uitat ketchup-ul şi maioneza, aşa că le aruncă la repezeală în urmă royal-ului, fără să le mai scoată din pliculeţe. Foile de salată le vîră ca şi cum ar fi şomoioage de hîrtie, pînă ce dispare tot verdele din cavitatea bucală. Ştie că nu-i plac crudităţile, însă verdictul nutriţioniştilor e implacabil: fac bine la digestie. Îl şterge pe la urechi cu gesturi repezite şi nu întocmai delicate, da' de, doar n-o să stea toată ziua după el. Copilul observă cu ochii bulbucaţi de groază  cum maică-sa pregăteşte acum gallon-ul de cola. Un polonic de zahăr, zece cuburi de gheaţă cu elefănţei ("un pahar de cola / mă menţine treaz / este cool şi rece / iar eu sunt viteaz" - aşa sună spotul publicitar, acela cu copilul prezentatoarei de la ora 19, călare pe un elefănţel şi cu o sabie de plastic în mînă). Copilul geme, nu reuşeşte să se ridice, vrea să plîngă, produce un zgomot dezarticulat, care urcă crescendo. Mama pregăteşte pîlnia, o aşează cu grijă, să nu-i ciobească iar un dinte, că ăştia din faţă nu mai sunt de lapte, şi e mai bine să fie prudentă. Lichidul gîlgîie din belşug. Din cînd în cînd, se vede cîte un cubuleţ de gheaţă umflînd mărul lui Adam în trecerea lui. Copilul bolboroseşte, din cînd în cînd cola vine înapoi, şi atunci mama trebuie să aştepte cu răbdare să se scurgă totul, şi reîncepe să toarne. A terminat în mai puţin de cinci minute. Satisfăcută, trînteşte gallon-ul în containerul de reciclabile-plastic. Se îmbracă, se rujează grăbită în oglindă, îşi aranjează o şuviţă-două, nu-i place cum îi stă în dimineaţa asta, are cearcăne însă nu-i timp de aplicat fond de ten, că dacă nu iar pierde autobuzul, să fii cuminte şi să-ţi faci temele, copilul a rămas pe scaun răsturnat pe spate, cu gura deschisă ca un peşte, respiră greu, îi vor trebui cîteva ore ca să-şi vină în simţiri şi să se poată tîrî pînă la baie, unde va încerca din nou să-şi bage degetele pe gît şi să evacueze ce n-a fost deja digerat, barem ştie că pînă la cină poate fi liniştit, gustarea de la ora patru o va arunca pe geam, ca de obicei, trebuie să-şi perfecţioneze cumva planurile de evadare, pînă acum l-au prins de fiecare dată în mai puţin de cincisprezece minute, acum însă mintea lui înceţoşată de grăsimea în care îşi fac loc pliciuri de cola nu poate produce mare lucru, caută cu mîna grăsuţă telecomanda şi întoarce cu silă capul către televizor.

 

* * *

 A fost odată un copil-minune.

Copilul acesta, pe nume Paul, avea un don foarte ciudat: el înţelegea toate limbile pămîntului. Nu era foc de inteligent, dar se născuse cu capacitatea asta: că i-ai fi spus în toltecă ori aromână că urma ca nenea doctorul să îi facă o injecţie, el s-ar fi temut la fel de tare. Înţelegea limbi dispărute şi limbi apărute, limbi artificiale, limbi de largă răspîndire ori vorbite de pîlcuri de aborigeni pitici în pielea goală prin desişuri.

Numai că el nu a reuşit să îşi dea seama de acest har, şi nici familia: născut într-un sat mic din cîmpie din apropiere de Caracal, sigurul lui contact auditiv pînă la vîrsta de 12 ani a fost acel cu limba maternă (tatăl necunoscut - aşa scria în acte).

La 12 ani, a avut loc un accident. Micuţul Paul a fost călcat de o căruţă cu proşti, care pe deasupra erau beţi, şi care de altfel puţin mai încolo s-au rostogolit în şanţ.

Copilul strivit a fost dus la spital. Mai trăia, însă era paralizat integral. Au venit să îl vadă nişte specialişti japonezi. Aceştia i-au făcut poze, vorbind între ei în japoneză. Lui Paul i s-au dilatat pupilele de stupoare, căci înţelegea perfect japoneza. De altfel, a înţeles că specialiştii niponi vorbeau cu dispreţ nu numai despre cazul lui, ci şi despre toţi cei din jur, şi asta în vreme ce rînjeau de zor.

Pe micuţul şi suferindul Paul l-a mai vizitat şi un specialist canadian. Acesta a anunţat în franceza lui,  caracterizată de un puternic accent, că după el a-l lăsa pe puşti mai departe în viaţă ar fi o dovadă de cruzime - oricum, viitorul lui urma să fie sau unul de plantă, sau de bucată de carne dureroasă. Şi pe acesta Paul l-a înţeles la perfecţie. Atunci s-a dumirit el că putea pricepe toate limbile pămîntului.

Personalul spitalului şi familia au început să se codească: era etic, omenesc să îl lase în viaţă pe Paul? Pe de altă parte, legile inumane ale statului nu le permiteau să întrerupă perfuziile şi să îl debranşeze de la aparate.

A rezolvat problema o pană de curent de 12 ore, produsă de un tractorist beat de prin partea locului, care a intrat cu vehiculul său în stîlpul de înaltă tensiune. Pana a fost suficient de lungă pentru ca Paul să înceteze din viaţă.

Nimeni nu a ştiut niciodată că acel copil avusese darul vorbitului în limbi.

 

Harry TAVITIAN

 

Copilaria a fost pentru mine foarte importanta si ramane perioada de care imi amintesc cu mare placere. Am avut o copilarie frumoasa, parinti de care imi aduc aminte cu foarte mare emotie si cu veneratie.

Provin dintr-o familie modesta material, insa foarte bogata spiritual. Parintii mei erau oameni simpli: mama – casnica – avea patru clase, tata era bijutier, cu sapte clase, dar cu o sensibilitate speciala, care mi s-a transmis. Mama avea grija de gospodarie, iar tata era cel care aducea banul in casa.

La noi in familie fiecare stia ce are de facut. Sigur ca pe atunci familia era inca familie (poate ca am prins un ultim tren). Femeia  statea acasa, se ingrijea de ceilalti. Se stia la ce ora pleaca si vine tata de la munca, incat pana si pisicile din curte il asteptau la poarta. Se stia ca la ora 1 vine sa se odihneasca o ora si mancarea trebuie sa fie calda. O familie clasica, in care am aparut si eu in 1952, copil facut „la batranete”, caci tata avea 50 si mama 42 de ani. Vechiul Obor al Constantei, unde locuiam, avea un farmec aparte. O viata de mahala, cu puzderie de copii – romani, armeni, greci, tatari, evrei – care bateau mingea de dimineata pana seara, escapade la mare, baricade si batai cu bulgari in iernile cu zapezi mari. Tot ce presupune o copilarie fericita, traita intr-o miniatura de viata la tara.

In ceea ce priveste educatia, nu imi amintesc de nici o zi din copilaria mea in care parintii sa-mi spuna „asta e bine, asta nu e bine”. Tot ce-am preluat, intuitiv, a fost modelul lor. Le datorez mai mult de 80% din ceea ce sunt eu acum.

 

Tata, Agop, impreuna cu fratele sau Dicran, au fost printre cei mai vechi bijutieri din Constanta. Mai apoi, majoritatea bijutierilor de aici au fost ucenicii lor. Unchiu Dicran s-a pensionat acum 2 ani la New York, la 96 de ani. A lucrat ca bijutier, trei zile pe saptamana, pana spre sfarsitul lui 2008.

Tata facea bijuterii foarte frumoase, era specializat in filigran si de la el mi s-a transmis importanta detaliului in muzica si in viata.

Pe la sfarsitul anilor ’50 autoritatile din acea vreme au declansat o adevarata „goana dupa aur” prin casele armenilor. Prigoana a durat vreo 5 ani. Armenii adunau aur pentru ca erau muncitori si chibzuiti si asta era cea mai sigura investitie la acea vreme. Autoritatile s-au gandit ca vor descoperi un munte de comori prin gospodariile armenilor, asa ca au inceput sa-i adune. De pe strada, din casa... Se faceau perchezitii prin case. Ajunsesem de dadeam noaptea peste gard, la vecinii nostri tatari, covoarele din casa, desi si ei se expuneau, daca erau prinsi. Stateam cu frica-n san, intr-o atmosfera de teroare. Se dusesera vremurile linistite si mesele pline de veselie. Pana intr-o buna zi din vara lui ’61, cand, venind cu tata spre casa, am vazut GAZ-ul la vreo 20 de metri de poarta noastra. Erau pe atunci masinile GAZ, rusesti. Un fel de ARO. Dupa ce ne-am asezat la masa au intrat doi si l-au „invitat” pe tata la sectie. Mama i-a dat pachetul care era deja pregatit, iar ei ne-au asigurat ca nu va avea nevoie decat de schimburi. A stat o luna in beciurile militiei, timp in care a fost batut, supus la „tratamente” electrice si la celelalte aparate de tortura care intrau in dotarea beciului. Peste cateva zile a venit unul si i-a spus mamei: „Scoate aurul, ca barbatul tau a declarat tot!” Mama, o fire foarte puternica, i-a raspuns: „Va rog sa cautati dumneavoastra. Eu cred ca barbatu-meu a innebunit!”. Nu mai stiu daca aurul era sau nu in casa – stiu ca timp de cateva zile l-au ingropat in beci la matusa mea Hena si la unchiu Sarchis. Ei o duceau foarte greu. Unchiu Sarchis era supravietuitor al genocidului din 1915 din Turcia si era considerat apatrid, fara drept de munca, si militia nu-i luase la ochi. Totusi, imi amintesc ca mama nu a lasat aurul acolo decat vreo saptamana, de teama sa nu fie si ei banuiti si sa le facem vreun rau.

In acea perioada s-a deschis un birou oficial la care armenii putea sa mearga sa-si „vanda” aurul. Bineinteles - pe un pret de nimic. S-a dus si mama cu doua borcane cu monede si le-a dat. Abia dupa aceea a venit tata acasa. A fost cea mai fericita zi...

Tata a avut noroc ca a stat inchis doar o luna, in cercetari. Unchiu Dicran a stat mult mai mult, fiind arestat si dus pentru interogatorii la Bucuresti, impreuna cu sotia lui, Horop. O alta ruda de-a noastra, unchiu Rapig, care era fotograf, a fost chiar condamnat si a facut vreo 2-3 ani de pripon la Poarta Alba.

Mult mai tarziu am realizat eu toata dimensiunea a ceea ce se intamplase in anii aceia. Ai mei au reusit sa ma tina departe de drama prin care treceau. In perioada cat tata a fost „la racoare”, mama m-a trimis sa stau cu familia fratelui ei, Antranig.

 

Desi am inceput cariera muzicala in vremuri de restriste, totusi oamenii reuseau sa creeze frumosul chiar si-n acest context uneori sinistru. Paradoxal, acele vremuri aveau un parfum special in jurul lor, care, din pacate, azi nu mai exista.

 

PS – Pomenind mai devreme de genocidul impotriva armenilor din Turcia anilor 1915-1920, ma gandeam cum de un asemenea prapad nu m-a socat in copilarie. Pentru ca pur si simplu nu am stiut. La fel cum cred ca majoritatea copiilor armeni nu au stiut. Au aflat mai tarziu (eu am aflat tocmai cand terminam liceul; si chiar si atunci, fara sa mi se spuna nimic – intr-o zi tata a venit cu romanul lui Franz Werfel „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”). Parintii ne-au protejat de o trauma cu urmari imprevizibile. Dar nu stiu nici azi daca nu au vrut sa ne spuna, sau nu au putut.

Gelu RADU

 

N-am crezut să-nvăţ a urî vreodată

 

Dintotdeauna am urât comuniştii. Nu ştiu de ce, dar din fragedă copilărie am avut o repulsie faţă de sistem. O fi ceva ereditar... Una din cele mai vechi amintiri păstrate în minte şi în suflet e tata lipit cu urechea de un radio vechi, cu lămpi, fixat în surdină pe Radio Europa Liberă.

Apoi, o altă amintire interesantă este că n-am fost niciodată făcut oficial pionier. Pe vremea aceea - era anul 1984 - în Cluj era obiceiul adunării tuturor elevilor din clasa a doua în faţa statuii lui Horea, Cloşca şi Crişan, pentru un jurământ comun de respectare a Partidului Comunist. N-am ajuns. Troleibuzele circulau din oră în oră. Paradoxal, nu m-a mustrat nimeni, deşi absenţa la un astfel de eveniment era aproape sinonimă cu crima.

După alţi patru ani în care am fentat constant sistemul şi am evitat să devin comandant de detaşament - şi, implicit, prezenţa la şedinţele săptămânale de căcat - am descoperit ca iubesc fotbalul european (în particular) şi tot ce înseamnă occidentul (în general). Pierdeam seri întregi la Observatorul Astronomic, unde lucra mama, iar colegii improvizaseră în grădină o antenă parabolică. Ştiam pe de rost toate reclamele de pe RaiUno sau Pro7. Vă daţi seama ce fascinat am fost când a început Campionatul European de Fotbal din 1988! Pentru mine totul era un vis, care a ţinut până în ziua finalei. Atunci viaţa mea s-a transformat în coşmar.

Calculasem că termin orele la şcoală cu o oră înainte să înceapă marea finală. Suficient timp să ajung la Observator, chiar şi pe jos. Însă, în acea după-amiază, profa de engleză, şefa comuniştilor din liceu, a venit să-mi dea vestea "cea mare": comitetul de pionieri decisese că am note bune şi merit să fiu toboşarul liceului, iar imediat după ore, seara, aveam prima repetiţie.

E greu de descris scena pe care am făcut-o şi de transcris în cuvinte crizele mele de personalitate. Violenţa mea, nemaiîntâlnită până atunci, a avut, totuşi, două plusuri:

1. Am văzut marele meci.

2. Niciodată nu mi s-a mai propus o funcţie pentru care micii comunişti ar fi dat orice să o aibă.

Ioana NICOLAIE

 

 

Arik şi mercenarii

                                           Pentru Gabriel, Bianca, Timeea,Dodo, Iris, Alexandra, Paula, Ioni,

 Mara, Vasi, Ruxandra, Edi, Ancuţa, Mihăiţă, Maria, Paulina;

şi celorlalţi copii care au pierdut jucării

 

-fragment-

 

Şoricelul şi prinţesa  se sperie de o „fiinţă stranie” şi cad într-o groapă

 

Păşiră apoi tăcuţi împreună,

Sărind peste şanţ şi un bolovan.

Păreau pete de umbră sub lună,

Lunecînd pe-un ciudat tobogan.

 

Prinţesa cusu coifuri de luptă

Din frunze cu marginea tare.

Şi-abia trecură de salcia ruptă,

Cînd tăcerea le-a fost întreruptă

De-o nemaivăzută-arătare...

 

Avea roţi în loc de picioare.

Se mişca înainte şi înapoi,

Mai viu colorat ca o floare,

Muşca din pămînt şi noroi.

( Un excavator era oare?)

 

- Cum să ghicească unii ca noi

Ce-ar putea fi această făptură!?

Fugi, Nasuri Cîrne! E-un tărăboi

Cum n-a mai fost pe arătură.

 

- Vai mie, am căzut în capcană!

E-o groapă ascunsă sub paie...

- Te scot, las în jos o năframă...

- Nu încă..., am dat de-o odaie,

 

Să ieşi deasupra nu-s trepte,

Însă o uşă e prinsă-n perete.

- Mercenarii mai pot să aştepte

Coboară, prinţesă, fără regrete.

 

 

Celor doi prieteni li se alătură scamatorul Mişmaş

 

Intrară pe-un culoar cu tablouri

Pătat auriu de-o pulbere fină,

De parcă prin ascunse hublouri

S-ar fi cernut dungi de lumină.

 

- Poate-i un tunel vechi de mină,

În care au fost îngropate comori.

- Ar fi atunci murdărie şi tină,

Nu praful acesta parcă de sori!

 

Nasuri Cîrne, totuşi mi-e frică.

Dacă pîndeşte-o uriaşă furnică

Sau un şarpe cu colţi de venin?

- Păi de-aia după tine mă ţin;

Sînt curajos, dar azi mă abţin.

 

- Sst, şoricele, cred c-am ajuns

Uite-o încăpere aproape pustie:

E-o masă şi-un scaun neuns,

Nişte creioane şi foi de hîrtie...

 

- Dar ce-mi văd ochii!? Vai mie,

Pluteşte spre noi o farfurie!

Prinţesă, fugi, că nu se ştie

Ce fel de-ntunecată magie

Ne va închide în colivie...

 

- Curaj! Doar nu eşti un laş!

De ce te ascunzi după făraş,

Cînd e mai uşor să întrebăm

Politicos în ce loc ne aflăm?

 

- Scuzaţi!... În ce loc ne-aflăm?

 

- Bun venit! Mă cheamă Mişmaş!

(Auziră de după-o felie de caş)

- Sînt scamatorul venit din oraş

Cu o treabă mai greu de făcut...

 

- Scuzaţi-ne, dar sînteţi nevăzut!?

- Am pus un pariu şi-am pierdut:

Trei Piraţi, viclean, mi-a cerut

Să facem concurs de ghicitori,

Un ultim răspuns nu am ştiut,

Şi-a zis: „De-acuma fără culori

Rămîi, cît mai stai în Ţinut!”

 

- Şi noi prin necaz am trecut,

Iar Arik e acum prizonier...

- Arik cel Voinic!? Mă ofer

Să v-ajut să-l scoateţi la soare,

Căci, prinţesă, e-o mare onoare

În adăpostul meu să vă ştiu.

 

Prietenul vostru doresc să fiu!

Să facem pace din nou în Ţinut,

Să-mi regăsesc chipul ştiut

Şi să repar o veche greşeală

Pentru care azi dau socoteală.

 

 

Prinţesa şi şoricelul îl ajută pe Mişmaş să nu mai fie nevăzut

 

- Bine, Mişmaş! Să văd de ghiceşti:

„Ce pare că are mîini şi picioare

Gros sau subţire, şi-n orice culoare,

Fără el nu poţi nicăieri să porneşti?”

- Prinţesă, e un cal din poveşti!?

 

- Nu! E-un costum! Deja îl cos,

Pentru tine. Am ace multe şi aţă,

În stofă galbenă vei fi arătos,

Deşi n-o să te vedem şi la faţă!

 

Încă un tiv şi poţi să-l îmbraci.

 

- Gata! Un om din pînză ţesut.

Uită-te-aici! Începi să ne placi,

Deşi a mai rămas ceva de făcut.

 

Eu, Nasuri Cîrne, o să te-ajut:

Praf de ardei roşu, petale şi lut

Într-o cană le-amestec de zor,

Şi cu-o pensulă, foarte uşor,

Te pictez pe obraz grijuliu.

 

Hocus, pocus!.. Mai viu

Eşti acum..., deşi movuliu!

 

Mişmaş le povesteşte despre spectacolul lui special din oraş

 

E vedetă, dar pe scenă nu cîntă,

Sub batistă ascunde un iepuraş,

Cîştigă cînd se ia cu alţii la trîntă,

Dispare şi-apare oriunde-n oraş...”

 

- E cumva magicianul Mişmaş?

- Chiar el! Prinţesă-ai ghicit!

La orice fel de magie-s fruntaş

Şi totuşi, într-o zi, ceva am greşit.

 

Fiind eu cel mai bun scamator

Am pus cîteva vrăji laolaltă

Şi-n joben am deschis coridor

Care, fără gări sau vreo haltă,

Să ducă oriunde pe hartă.

 

Şi-apoi am dat un spectacol

Cu numere noi, fără egal.

Tuturor le păream un oracol:

- Am scos pe scenă un cal

Din pălărie. Dar şi un caval

Şi un delfin eşuat lîngă mal.

 

Şi ziua s-ar fi sfîrşit minunat,

De n-ar fi venit un băieţel,

Să-i aflu un vechi soldăţel

De plumb, scorojit şi pătat.

- L-am pierdut şi sînt supărat.

Mi-e aşa de dor, nene, de el!

 

- Nimic mai uşor, prichindel!

Am zis. – Voi face-o magie.

 

- Ieşiţi jucării din pălărie!

Maşinuţe! Un avion de hîrtie!

Maimuţe de plastic, roboţi,

Piese de lego s-ajungă la toţi,

Haine aurite şi patru păpuşi,

Cuburi, dar şi capcane cu uşi,

Ceşti mititele, pistoale, lopeţi,

Mai multe arcuri fără săgeţi,

Excavatoare şi o prinţesă,

Un dalmaţian încă în lesă

Ronţăind un puzzle cu-Arik,

Albă ca Zăpada lîngă-un pitic,

Doi monstruleţi şi un vînător,

Cîţiva indieni iuţi de picior

Şi chiar un vapor cu motor...

 

- Stai, nene, îmi văd soldatul,

E chiar acolo, lîngă piratul

Fără corabie! Îţi mulţumesc!

Nu credeam să-l mai găsessc.

 

Carte în lucru la Editura Corint Junior unde, în 2008, a apărut Aventurile lui Arik.