Kopilozaur

Daniel PIŞCU

 

Fotbalul

 

Cu toată suprafaţa lui puţin ondulată, terenul de fotbal era mai mult decât mulţumitor, în special pe centru, unde micuţul şanţ, care despărţise odată nişte holde, dispăruse de atâta bătucit.

            Băieţii se încălzeau...Câte unul mai continua să apară şi să se dezbrace din fugă, pentru că începea alegerea jucătorilor. Ea se putea face diferit, prin ascunderea unei pietricele, bucăţele de iarbă, de lemn, sau alt obiect minuscul, în majoritatea cazurilor cel care ascundea neuitând să frământe mâinile la spate ca să-l deruteze pe ghicitor. Privirea acestuia era însă atentă, căutând la rândul lui să surprindă mişcarea falsă care l-ar fi putut duce la dreptul de a alege primul. Tot pentru a îngreuia ghicitul şi pentru a-şi deghiza vreo slăbiciune, ca tremurul sau strânsul mai tare, ori mai slab al pumnului cu pricina, ascunzătorul îşi încrucişa braţele. Ce-i drept de puţine ori, dar se întâmpla, ghcitorul mai superstiţios recurgea şi el la mijloace curioase, nevoind să se bazeze pe întâmplare, până la urmă totul dovedindu-se însă inutil. Un astfel de mijloc era smulgerea unui fir de păr din sprâncene sau gene, sprânceana sau geana dreaptă corespunzând mâinii stângi a ascunzătorului, şi invers. Atunci ziceam că individul umblă cu boscoane iar ascunzătorul şi alţii, nerăbdători, îl ironizau şi se enervau să se pierde prea mult timp. Aveau dreptate, pentru că erau cazuri când cel cu boscoanele nu-şi smulgea nici un fir de păr sau îşi smulgea prea multe, întreagă această operaţiune căpătând în mintea noastră dimensiuni de ritual. Astfel de boscoane, la care se apela extrem de rar, în mod deosebit când jucam pe teren fără iarbă, în sat, erau cele prin care cel ce ghicea îşi trasa o linie cu ajutorul unui băţ, pe porţiunea de pământ între picioare, urmând apoi ca dintr-o poziţie cât mai verticală şi cu ochii închişi (pentru a se evita orice subiectivism) să scuipe în jos; în ce parte a liniei cădea saliva, tot în acea parte se indica şi mâna eventuală posesoare a obiectului ascuns.

            Câteodată se adăuga procedeul ala-bala sau număratul până la zece – cifra norocoasă sau nenorocoasă. Însă mai mult „puştii” utilizau aceste metode când jucau între ei.

            De nenumărate ori alegerea se desfăşura repede, prin tradiţionala aruncare a banului, deoarece alegătorii, de valori apropiate, erau în general dintre cei mai mari şi implicit cei mai operativi şi mai serioşi.

Mai mult timp trebuia pentru desemnarea alegătorilor. O parte dintre băieţi se jucau cu mingea, alţii se dezbrăcau, iar alţii discutau despre ceea ce se  mai petrecuse de la trecuta partidă, anticipând prin scurta abstinenţă plăcerea ce avea să vină. Până ce unul dintre noi oprea haosul, stopând mingea şi păstrând-o sub picior şi doi băieţi îşi luau responsabilitatea alegerii. Cei aleşi treceau în spatele respectivului alegător, apoi se alegea şi terenul, de obicei poarta din jos având lovitura de începere. Alteori se întreba „ce vrei, mingea sau terenul?”. Cel care după rapide consultări cu coechipierii zicea „terenul!” îşi lua poarta pe care o considera cea mai favorabilă din punct de vedere strategic, dar atunci echipa lui era privată de lovitura de deschidere a meciului.

            Într-altfel se alegea „după ochi”. Un băiat propunea altuia două echipe echilibrate ca vloare, într-o anumită componenţă: „eu cu...şi cu..., tu cu...şi cu..., la noi..., la voi..., la noi..., la voi...”, până ce împărţeala se termina, normal, cei mai buni sau cei mai în formă cooptându-se la început. Şi acest gen de alegere era des folosit, fiind foarte rapid şi destul de obiectiv.

 

 

(fragment din romanul „Mă chemau păsările”)      

Dan IANCU

 

 

îmi pipăi carcasa de durere

poate ar trebui să fac curăţenie

să mă prefac nepăsător

să-mi populez mintea

cu un dincolo de carton

cu ăia de-au fost

pentru care plîng dimineaţa la televizor

ori de cîte ori ştiu

nu presimt

 

mi-amintesc, de ce nu?, mersul la stadion, pe cînd eram puşti, poveştile glorioase ale celor mai tari, pe oană spunînd la masa înaltă că iaurtul îngraşă, era seară și părul lui covaci strălucea de departe la marginea terenului, faţa ta lipsită de încrîncenare şi mersul pe jos pe străzi liniştite în toamnă. discuţia cu constantin pe dig la mamaia. nume ce nu mai spun nimic celor ce se uită acum. oare cum ajung eroii răi şi impermeabili la viaţa din jurul lor, orbi la cei de lîngă ei, nemaiştiind să pipăie mirosurile, altele decît cel al încremenirii lor?

 

nici nu termin de întristat

ca şi cum fiinţa-mi va fi fost un obstacol

prea aspru adusă în faţă

la vreo judecată cu pietre

de care m-aş îndepărta fără mine

 

(tata doar fotografii)

Dan LUNGU

 

De vorbă cu Şopron

(din „Băieţi de gaşcă”)

 

Aaaa-şa! Încă puţin şi eşti gata... Trebuie să mai ai răbdare, aşa spun oamenii mari. Dar tu ştii, măi Şopron, că dacă nu era Luminiţa tu nu te năşteai niciodată? Luminiţa, prietena mea mai mare, m-a învăţat să fac un şopron. Tot ea m-a învăţat cum se joacă… Dar eu sunt mama ta, fiindcă eu te desenez, nu? Şi tata tău tot eu sunt. Asta până cresc mare şi mă mărit cu un iubit. Sau până atunci tata tău ar putea fi Luminiţa… Doar ea m-a învăţat să fac un şopron, nu? Fiindcă e bine să ai părinţi, să ştii! Copiii fără părinţi sunt închişi în nişte case speciale, unde li să doar apă, paie şi bătaie. Eu sunt părinţii tăi, dar tu trebuie să asculţi de mine. Dacă nu mă asculţi, nu am nevoie de tine. Te scot afară ca pe o pisică căcăcioasă. Cu o trăistuţă în băţ, în care îţi pun o bucată de mămăligă rece şi cu ceapă. Atât. Dar tu eşti un şopron cuminte… că doar aşa te desenez eu. Şi un pic prostuţ. Dar toţi când suntem mici suntem prostuţi. Ca şi cum mintea creşte în urma noastră, ca o umbră.. Şi eu am fost prostuţă, şi mama, şi tata, şi bunica, şi doamna educatoare, numai Dumnezeu n-a fost prostuţ niciodată. Fiindcă nici n-a fost mic. Dar nu-i nimic, o să te învăţ eu o grămadă de lucruri până vine mama de la serviciu. Că mie îmi place să vorbesc. Dacă nu vorbesc cu cineva atunci când sunt singură, mi se face frică. Dacă nu mai vine nici mama, nici tata niciodată de la serviciu şi eu rămân încuiată în casă? Dacă i-a omorât şeful sau i-a mâncat un balaur? Cum o să ies eu să-mi cumpăr pâine?

Dar mai bine nu mă gândesc. Mai bine povestesc. Când tac, îmi vine să plâng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţi-am făcut capul, dar sper să ţii minte: la început Dumnezeu a făcut Pământul. Apoi i-a făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi i-a dat un măr, pe care Madam l-a muşcat. Iar Dumnezeu atunci s-a supărat, că era mărul lui, şi i-a fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sunt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întâmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se supere Dumnezeu pe el şi o să-i ia glasul. Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Când Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămânem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brânză sărată, ca să fac urs cu brânză, ca la bunica. Când Dumnezeu e bucuros, miroase a pâine. Mie de la pâine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca să-l îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămânem fără bani, le pun şi pe celelalte păpuşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe veveriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă… Când vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Univers, mai mare şi decât şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie să-i ajungă, altfel oamenii ar muri de foame.

Şi noi suntem săraci. Dar există oameni şi mai săraci decât noi. Ceea ce e bine. Că poţi face fapte bune. Oamenii săraci, după ce că sunt săraci, şi fapte bune mai puţine pot face. Noi nu suntem săraci tot timpul, ci numai în zilele dinainte de salariu. Când sunt săracă, mie mi-e ruşine. Mă simt de parcă aş fi dezbrăcată cu totul. Nu le spun asta copiilor la grădiniţă. Eu cred că ei sunt mai bogaţi decât mine, deşi s-ar putea să fie săraci dar să nu spună. Aşa cum fac eu. Nu e bine să spui tot din casă, că oamenii râd din orice. Eu o să fiu bogată şi n-o să râdă nimeni de mine. O să am supces în viaţă. O să-mi ajungă întotdeauna banii de la un salariu la altul. O să-mi iau păpuşi când o să am chef.

Când eram mică şi prostuţă ca tine, măi Şopron, voiam să mă fac vânzătoare la chioşc. Să mănânc câte acadele vreau eu. Dar acum ştiu ce e mai bine să fii. O să mă fac harheolog.Ei sunt nişte oameni care caută în pământ comori. Eu o să găsesc coroana lui Alexandru Ioan Cuza, un rege care a trăit înainte de a fi tata mic, şi o să fiu bogată. În România, dacă nu găseşti o comoară sau nu furi, nu poţi deveni bogat. Eu nu vreau să fur, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Nu vreau să se supere şi să ne facă o casă de mămăligă, în care noi să stăm ca furnicile în pământ. Era să te întreb ce vrei să te faci tu când o să fii mare… Dar un şopron nu se poate face ceva, el ajunge un şopron şi mai mare… Lucian de la mine de la grădiniţă vrea să se facă preşedintele ţării, că aşa i-a spus lui Zâna Bună că e bine. Preşedintele are un om special care îl plimbă toată ziua cu maşina de colo, colo. El apare în fiecare zi la televizor, ca să-l cunoască oamenii. Toţi oamenii trebuie să-l cunoască, că dacă-l văd pe stradă trebuie să-i facă loc să treacă. Eu nu pot fi preşedinte pentru că nu sunt bărbat. Eu aş putea fi prinţesă, dar regele României nu mai este regele României. El trăieşte în altă ţară, unde bea cafea în fiecare dimineaţă cu familia lui şi dă telefoane. Cafeaua o să-i găurească stomacul. Iuliana vrea să se facă marlechin. Dar nu de ăla de plastic, care stă în vitrine, ci de acela care prezintă moda la televizor. La care şi tata lasă ziarul din mână şi se uită. Eu nu sunt destul de prostuţă ca să pot ajunge marlechin, aşa a zis mama. Deşi mi-ar plăcea să mă îmbrac ca o păpuşă. Codrin vrea să se facă poliţist, ca tata lui. Să prindă hoţi şi să-i bage la închisoare. Să le dea pumni în bot, ca să se înveţe minte şi altă dată să nu mai fure. Eu n-aş putea face asta. Mi-ar fi frică să nu le scot vreun dinte şi să trebuiască să-i duc la dentist. Dentistul este foarte scump. O plombă costă o avere.

Cu Lucian, cu Iuliana şi cu Codrin de la grădiniţă mă joc cel mai frumos. Ei sunt prietenii mei cei mai buni. Noi zicem aşa: “Tom şi Je-rry /cheamă pompie-rii/Pompie-rii n-a ve-nit/Tom şi Jerry a mu-rit!” La cine ajunge degetul, iese afară. Nu e bine să rămâi ultimul, că atunci trebuie să faci ceva. Să fugi după ceilalţi, să povesteşti, să… tot felul de lucruri. Sau mai avem un cântecel: “Şar-pe-le cu clo-po-ţei/face pişu-n chi-lo-ţei/Piş, piş, piş/Ieşi a-fa-ră din/tu-fiş”. Pe ăsta nu trebuie să-l audă doamna. Şi nici pe primul. Doamna e serveră. Face ochii mici şi ţipă. Vocea ei sună ca o pungă cu şurubele ruginite. Noi ne prefacem că dormim şi ea iese pe vârfuri la o ţigară. Cât ne prefacem, eu ştiu că nu sunt singură, aşa că nu mă plicticsesc. Îmi imaginez ce-o să ne mai râdem după ce pleacă. Când se întoarce, miroase a afară şi a joacă. La mirosul ăsta, de-abia mai ţin ochii închişi. Îmi vine să alerg pe sub pătură. După ce a ieşit ieri, Lucian ne-a povestit despre fratele lui, Silviu, care e mare carnibal. Mănâncă şi pielea de la găină. O ia în furculiţă, o dă prin sare, o plimbă prin aer şi o aruncă pe gât. Nouă ni s-a făcut la toţi greaţă. Fratele lui ar mânca toată ziua carne, chiar şi de zmeu. Carnibalii dacă nu mănâncă într-o zi carne mor. E ca o boală. Ca să nu moară, îşi pot tăia o pulpă ca să o mănânce. Dar asta numai dacă rămân singuri pe lume. E tare rău să fii singur pe lume. Dar pentru un carnibal e şi mai rău. Eu am zis că o să am şi eu o frăţioară şi n-o să mai fiu singură acasă niciodată. Aşa mi-a promis mama: când o să avem mai mulţi bani, o să am şi o frăţioară. Până atunci să fiu cuminte. La copiii obraznici nu mai vin fraţi. Se tem să nu-i bată, să nu le bage ceva în ochi de ciudă. Un ac, o scobitoare sau o furculiţă. Codrin ne-a povestit că a avut un frăţior, dar care a murit. Mama lui l-a lăsat cu o tanti care i-a dat lapte stricat cu o sticlă prea mare, ea s-a uitat la televizor şi copilul a murit sufocat. A făcut zece ani şi o sută de puşcărie, că tata lui Codrin e poliţist. Nu mai ţinea minte cum l-a chemat pe fratele lui. Dar a mers şi la cimitir să-l vadă.

După aceea ne-am jucat de-a broasca ţestoasă. E foarte simplu, Şopron. Tragi cerşaful până la gât şi când te atinge cineva din patul vecin, bagi capul iute înăuntru, aşa cum intră broaştele în carapace. E un joc inventat de mine. Nu câştigă nimeni la el. Te joci numai aşa… Mie nu-mi plac jocurile la care câştigă cineva, pentru că altcineva trebuie să piardă. Şi mie mi-e milă. Apoi copiii întotdeauna ajung să se se bată la jocurile la care câştigă cineva. Pot să-şi scoată ochii sau să-şi rupă, ferească Dumnezeu, o mână.

Câteodată, până iese doamna pâş-pâş ca o pisică, Lucian, Codrin şi Iuliana adorm. Atunci rămân singurică. Mă joc cu mâinile. Mâinile mele îmi ţin de urât. Mă uit tot timpul la ele să văd ce fac. Într-o zi am văzut un copil fără mâini şi m-am gândit că e foarte singur când e singur. A fost prima dată când aş fi vrut să dau o păpuşă cuiva. Dar după aia m-am gândit că tot nu s-ar putea juca cu ea, fiindcă n-are mâini. Aşa că de ce să i-o mai dau. Dacă ar trebui să aleg, aş zice că-i mai bine fără picioare. Măcar te tragi toată ziua cu căruciorul.

Când sunt departe de păpuşile mele, mă rog pentru ele să nu se gândească că am murit şi nu mă mai întorc. De frică, ar putea plânge până fac inundaţie la vecinul de desubt. Până se topeşte blocul. Când sunt departe, sunt mama lor; când sunt lângă ele, sunt sora lor mai mare. Oricum, trebuie să mă asculte. Dumnezeu ţine întotdeauna cu părinţii, de aceea trebuie să-i iubim şi pe ei. Chiar când nu ne dau păpuşi. Păpuşile mele aproape toate sunt umplute cu miez de pâine, căci sunt cumpărate în zi de salariu. În aceste zile, părinţii mei sunt fericiţi şi se înţeleg foarte bine. Mama merge la coafreză şi îşi cumpără creme. După aceea cântă prin casă şi tata o aplaudă. Mâncăm friptură. Ieşim la terasă. E ca la nuntă. Eu beau sucuri de toate culorile. Chiar dacă beau suc negru, fac un pipi tot blond. Nici mama nu ştie de ce. Dar zice că sigur nu e o boală. Dacă toate zilele ar fi zile de salariu, ar fi frumos pe pământ. Adică ar fi raiul. Numai acolo, probabil, fiecare zi e zi de salariu. Mama şi tata beau bere. Dacă mi-e poftă, pot mânca şi mici. Mama îmi face toate mofturile. Îmi cumpără tot ce nu i-a luat mama ei când era mică. Pe atunci era un rege tare rău în România. Lua bomboanele de la copii şi le mânca el. Strângea laptele şi îl bea el. Făcea un burtoi de să pocnească. În fiecare zi. Lua toate jucăriile şi se juca numai el şi familia lui cu ele. Mama îmi cumpără o sacoşă de dulciuri. După aceea, pe ascuns, îmi mănâncă din ele. Dar eu am întrebat-o de ce îmi mănâncă din ele. Şi mi-a spus că dulciurile strică dinţii. Seara suntem atât de obosiţi cu toţii, încât adormim de la uşă. Aşa că nu mă mai rog.

Când suntem săraci, eu cu mama ne rugăm în fiecare seară. Şi tu trebuie să te rogi, Şopron. Pentru treburile tale de Şopron. Noi, de obicei, îi cerem următoarele lucruri: o căsuţă cu curticică şi flori în faţă pentru mama, sănătate la toată familia, să crească salariul lui tata, o păpuşă Barbie pentru mine şi să mă ajute Doamne-Doamne să fac căcuţa mai moale, să nu mă doară funduleţul. Uneori îl mai rugăm şi pentru bunici. Să le dea ceea ce ni s-au plâns la telefon că n-au. Fiindcă bunicii mei nu locuiesc în oraş cu noi, ci în altul, la un telefon distanţă. De aceea eu îi cunosc foarte bine după voce. De parcă ar fi tot timpul după o uşă.

Uite-aşa, Şopron! O să-ţi fac şi nişte urechi, ca să mă auzi. Începi să semeni a roboţel. Picioare n-o să-ţi fac. Ca să nu fugi. Dacă fugi, iar rămân singură în casă. Mama s-a supărat pe doamna educatoare şi iar nu m-a dus la grădiniţă. A zis că-i idioată. Adică nu ştie să vorbească cu oamenii. Şi nici cu copii. De câte ori spune că-i idioată, eu ştiu că o să stau acasă. Le spun la copii că o să fiu bolnavă şi n-o să vin. Uite, o să-ţi fac picioare, fiindcă mi-e milă de tine. Dar dacă încerci să fugi, să ştii că te pedepsesc. Ştiu o mulţime de metode de pedepsit Şopronii. Pot să-ţi bag furnici în chiloţei. Sau pot să-ţi dau creierul pe răzătoare şi să-l dau la raţe. Îl pot chema pe Dexter să te ungă cu clei verde scârbos şi să te lase să te târăşti aşa o sută şi o mie de ani. Sau chem pe prietenele mele, fetiţele Power Puff, să te bată cu picioarele, să te lovească cu fulgerele în cap şi în ochi, ca să orbeşti. Îţi pot pune sticlă pisată pe pâinea cu unt şi cu dulceaţă. Îţi pot şterge picioarele cu radiera şi nu mai mergi în veci… Dar tu o să fii cuminte, nu? O să ştii să păstrezi un secret, nu? Fiindcă vreau să-ţi povestesc ceva ce nu mai ştie nimeni…Păpuşelele mele sunt foarte mofturoase. Le-am alintat cam mult. Ieri voiau bani de buzunar, că dacă nu, îşi înghit limba şi nu mai vorbesc cu mine. Am găsit nişte bani pe bufet în bucătărie şi i-am pus în poşetuţa lor. Au fost tare bucuroase. Au zis că-şi cumpără rujuri şi creme de faţă ca să nu îmbătrânească. Eu le-am zis că numai oamenii proşti îmbătrânesc, ceilalţi devin celebri. Aşa spune tata. Păpuşelor mele le e frică să nu devină bătrâne şi urâte, cu piele de găină pe faţă. Crăcănate şi cu mâinile ca nişte grisine. Mai târziu am auzit-o pe mama ascunsă în pumni şi plângând. I-am zis să nu fie supărată, că o să-i cadă părul şi unghiile pe care de-abia şi le făcuse. Se ascunde în pumni fiindcă acolo e întuneric. I-am dat o vitamină. Tata a urlat că nici el n-a luat banii. Vocea îi era plină de cioburi de sticlă. Mama plânge în felul ei, parcă rostogoleşte nişte pietricele. Îmi place de ea. După aceea s-a dus în baie. Eu nu intru acolo decât când mă scap pe mine, şi atunci ţin uşa deschisă. Sau merg cu cineva de mână. Mi-e tare greaţă în baie. Mama aruncă ciorba stricată în veceu. Noaptea vin broscuţele şi o mănâncă. E un broscoi gras cu un polonic şi cu coroană, el le dă la fiecare câte o porţie. Broscuţele lipăie bucuroase prin baie şi mănâncă din farfuriuţe mici ciorbă stricată. Îşi dau cu lăbuţa peste cap una la alta. Aşa se distrează ele. Baia e un fel de bucătărie, dar cu mâncare stricată. Când mă scap pe mine, n-am timp să mă gândesc la asta. După aceea îmi spun că am fost curajoasă. Când mama şi tata se ceartă, mie îmi vine să fac pipi. Acuma ţi-ai găsit, strigă tata la mine. Mie mi-era foarte ruşine, dar nu le puteam spune de bani. Puteau să creadă că i-am furat, că sunt o hoaţă. O să le spun când o să fiu mare. Atunci o să mă creadă. Copiii nu sunt niciodată crezuţi. Nici Şopronii, să ştii.

Ufff, dar ce prostuţă sunt! Nu ţi-am spus nimic despre familia noastră. Tu nici nu ştii la cine te-ai născut. Noi suntem patru: mama, tata, eu şi Dumnezeu. Mama are florile, tata-televizorul, eu-păpuşile Barbie şi celelalte jucării, iar Dumnezeu… Dumnezeu are grijă de noi toţi. Mama este bibilotecară, iar tata bancher. Serviciul lui mama este ca o colibă făcută din cărţi. E aproape frig de umbră ce-i şi poţi citi. Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc. Dar când o să învăţ, o să fac o listă lungă-lungă cu tot ce îmi doresc şi o să i-o citesc lui Dumnezeu. Aşa nu le ţin minte pe toate. Aş vrea foarte mult să ştiu să scriu şi să citesc. Abia aştept să merg la şcoală. Ce nu îmi dă Dumnezeu fiindcă am fost obrăznicuţă, îi cer într-o scrisoare lui Moş Crăciun, care e un moş bătrân şi bun. El aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, dar nu ştiu dacă şi la Şoproni. Dar poţi încerca… Dacă mai rămâne ceva de pe listă, îi cer lui mama în ziua de salariu. Dacă o să fii prieten cu mine, o să pun pe listă şi câteva lucruri pentru tine. Şi mama cu tata fac tot timpul liste, mai ales când merg la Metro. Poate că atunci când nu sunt eu atentă ei i-o citesc lui Dumnezeu. Că Moş Crăciun la oamenii mari nu mai vine. Ei cumpără lucruri tare plicticsitoare, cum ar fi făină, carne, ulei, salam sau peşte congelat. Peştele e foarte urât, că are gheaţă pe ochi. De aceea îl rog pe tata să-l ţină cu capul în jos.

Mama şi tata lucrează amândoi. Eu trebuie să fiu fericită de asta. Altfel am muri de foame. Dar mie nu prea îmi place să mănânc şi nu sunt chiar aşa de fericită. Dar nu le spun asta, că mă ceartă. Mama tot timpul ţipă la mine. Îmi cumpără tot ce vreau şi ţipă. Tata ţipă mai rar, dar nici nu-mi ia tot ce poftesc. Aşa că îi iubesc pe amândoi la fel. Ei nu pot veni mai repede de la serviciu, fiindcă îi mănâncă şefii dacă pleacă mai devreme. Tata vine cel mai târziu. El lucrează într-un loc unde e îngropat până în gât în bani şi până nu-i termină de numărat nu poate pleca. Nici măcar nu poate ieşi din mormanul de bani. Dar nu poate lua din ei acasă, fiindcă nu-l lasă şeful. Nici măcar câteva hârtii, pentru fetiţa ta?, l-am întrebat eu. Nici, a zis el. Şeful e un om foarte rău. Dacă n-ar fi fost rău, nici n-ar fi ajuns şef. E gras ca o bilă şi se rostogoleşte tot timpul pe holuri. Ascultă pe la uşi şi pândeşte. Nu l-a învăţat mama lui că nu-i frumos. Poate că e dintr-o familie de ţigani. Şefii nu au copii. Sau, dacă au avut, i-au mâncat.

Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe aripioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decât mă iubeşte pe mine. Am văzut că întotdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străni decât cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ruşine să ţipe la ei. Am s-o întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sunt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decât pe mine. O dată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe… Sau poate e o boală. O gâdilă ceva în gât şi trebuie să ţipe ca să-i treacă. Nu ştiu, o să mă mai gândesc. Mie mi-e foarte frică de boli. De boli şi de chimicale. Chimicalele sunt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi chinui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate chimicalele şi îmi spune: de asta să nu mănânci. Şi eu nu mănânc. Am mare noroc de mama mea.

 Tata iubeşte foarte mult televizorul. Mai bine te însurai cu el, îi spune mama. Se uită la ştiri. Ele povestesc despre ce mai face preşedintele ţării, pe unde s-a mai plimbat cu maşina. Când o să fiu mare, o să mă uit şi eu la ştiri, ca să-l văd pe Lucian. Acum mă uit la desene animate. Mă bat cu tata de la telecomandă. Dacă o să fii cuminte, o să ne uităm împreună nişte desene, Şopron.

Eu am foarte mult jucării… Vezi valiza aceea? E plină cu jucării. Şi cutia de carton de alături la fel. Dar îmi doresc foarte mult o Barbie cu mijlocul flepsibil. Aşa ceva n-am şi nu se găseşte decât în America. Şi mai îmi doresc un căţel adevărat, cu cârlionţi, care să nu facă pipi pe covor. Dar tata nu vrea să-mi ia căţel. Că lasă păr şi miroase a căţel. Dar oare a ce ar trebui să miroase un căţel? O, Doamne, doar nu a pisică, că atunci s-ar lătra toată ziua pe el. N-ai mai putea sta în casă de răul lui. Mama spunea de nişte peşti sau de un papagal, dar că n-avem ce face cu ei când plecăm în concediu. Ar fi buni şi ei, Şopron, nu? Să fie ceva ce să dea din coadă… Până atunci mi-am adus de afară o râmă. Ea e toată numai coadă. O ţin într-un ghiveci de-a lui mama. Dacă află, îmi pune pielea pe băţ.

Noi aici în oraş mai mergem în multe vizite… Oamenii la care mergem în vizită fac şi ei parte din familia noastră, oare? Cel mai des ajungem la tanti Laura şi nenea Aurelian. Ei sunt destul de bătrâni şi nu au avut niciodată copii. Le-a plăcut mai mult să aibă linişte şi ordine în casă. La ei, e ca la muzeu. Nu ai voie să atingi nimic. Acolo totul se poate sparge. Casa lor parcă e o coajă de ou. Eu stau ca o pasăre împăiată. Tot timpul trebuie să spun “săru` mâna” şi “mulţumesc”. Ei sunt oameni de modă veche. Tanti are în gură o debara plină cu pantofi mucegăiţi. De câte ori dă să mă pupe, eu îmi înghit gura. Dacă n-au avut copil, nu le-a rămas nici jucarii de la el. Mă plictcsesc foarte tare. Mă abţin să nu mă foiesc. Mi-e foarte frică de nenea Aurelian. Are un bandajament la mână, că s-a lovit, şi e un fel de vrăjitor. Are în bucătărie o damigeană în care poate închide copii. Dacă mă foiesc prea mult mă bagă acolo. E groazic. Nu m-a băgat decât o singură dată, şi a pus dopul deasupra. Ochii ţi se bulbucă şi se lipesc de sticlă. Rămâi fără aer. Îţi curge sânge din nas şi ni ai unde întinde o mână în sus. Poţi uita şi cum te cheamă. Nenea Aurelian are doi dinţi de fier. Dacă îi vezi, nu-ţi mai arde de foială. Ar fi bun de domnul educator. Cred că toţi copii ar sta ca împăiaţi. Dacă te închide de trei ori în damigeană, după aia trebuie să porţi ochelari toată viaţa. Mereu dă din deget ameninţător şi râde cu sadisfacţie. Chiar dacă îmi dau multe cadouri, tot nu-mi place să merg la ei. Pe tanti Laura am şi visat-o o dată. Eu eram în burta unui schelet de cal care alerga cu mine. Mă ţineam de coastele lui foarte strâns. Când scheletul de cal a văzut-o pe tanti Laura, a pus o frână ca la Tom şi Jerry, de era să cad. S-a speriat foarte tare, deşi ea nu voia decât să-mi dea un cadou.

 Şi mama îmi dă cadouri. De ziua mea mi-a cumpărat un pulover aşa de frumos, că i-am zis că nu mă supăr dacă mi-l mai face o dată cadou şi la anu`. Mama e foarte drăguţă atunci când e drăguţă. Într-un an m-a dus de ziua mea să văd delfinii şi sufocile, mi-a dat îngheţată şi m-a lăsat să mă dau în orice vreau eu din parcul de distracţii. Eu aş fi vrut să-mi cumpere şi un castel mare, plin cu slugitori care de-abia aşteaptă să le dau porunci. Să alerg prin el ca şi cum aş fi pe afară. Dar mama mi-a spus că vorbesc prostii şi că-l supăr pe Dumnezeu dacă vreau asta. Pe tata, într-un an, de ziua lui l-a prins rabdarul şi i-a dat amendă şi a fost foarte supărat. Nici tort nu şi-a cumpărat, dar mie mi-a făcut câteva mofturi.

Ufff, măi Şopron, mă cam plicticsesc…Ce să-ţi mai spun eu ţie? De ce nu mai vin mami cu tati? Hai să-ţi desenez păr în urechi, vrei? Ha!, ha!, ce caraghios o să fii… Nu trebuie să te superi, că aşa au oamenii mari…Aaaa-şa! Dar nu prea des, că nu mai auzi nimic… Vrei să-ţi spun o poveste? TREBUIE să-ţi spun o poveste, că e amiaza şi trebuie să faci nani. Cum vrei să ajungi ditamai Şopronul dacă nu faci nani şi nu papi tot? Uite, am ceas! Ai văzut? Ştii cum se face? Îţi strângi piele de deasupra încheieturii cu dinţii şi strângi. Te doare un pic, dar rămâne urmă… Când îi dai drumul, ai un ceas cu marginea zimţată… Dacă vrei, poţi să-ţi faci la amândouă mâinile.

O să-ţi spun o poveste inventată de mine şi cu tata, da?

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un balaur moşneag care a mai rămas cu un cap, restul au murit de bătrâneţe. Nici el nu mai ţinea minte câte capete a avut în tinereţe, dar oricum mai multe decât degetele de la mâini. Era un balaur bun, care scotea pe nări flăcări mici, cam ca la bricheta lui tata. De aceea lumea îl chema să le aprindă aragazul. Când trecea pe stradă, băga capul pe geam în bucătărie, chiar şi la etajul patru, şi îţi aprindea aragazul dacă aveai nevoie. Tata într-o zi şi-a aprins chiar ţigara, fiindcă nu găsea bricheta. Era un balaur bun şi blând, dar care noaptea nu dormea în oraş, ci pe un imaş de la margine. Asta fiindcă avea polipi şi sforăia aşa de tare, că ar fi spart geamurile la oameni. Şi în tinereţe, îţi imaginezi, la atâtea capete sforăia şi mai tare... El era foarte iubit de oameni, dar mai ales de copii. Că în aşa fel l-a făcut Dumnezeu pe balaurul ăsta, că în loc de pipi făcea suc şi în loc de caca făcea bombonele. De aceea copiii roiau pe lângă el. Toţi aveau câte o sticluţă la ei, gata să stea la coadă să o umple cu pipi de balaur. Şi o punguţă, pentru bombonele. Era cel mai curat suc din lume, fără pic de chimicale. Şi cele mai dulci şi mai neotrăvitoare bombonele din lume. Se încăierau copiii de la ele. Numai că într-o zi, balaurul nostru a dispărut. Cu toţii au crezut că-i bolnav. L-au căutat pe imaş, dar nu era nicăieri. Atunci s-a zvonit că l-ar fi luat un om rău, care voia să se privatizeze, să-şi facă o fabrică de sucuri şi bombonele. Îi dădea la balaur iarbă şi apă, ca la vacă, şi scotea numai bunătăţuri. Copiii s-au adunat într-o ceată şi au început să-l caute tot oraşul. Mai ales prin subsoluri, pe unde umblă oamenii răi. Dar oricât s-au străduit ei, nu l-au dibuit pe hoţoman, care era mai şmecher ca ei. Până la urmă, balaurul s-a salvat singur. Fiindcă de supărare nu voia să mănânce nimic şi nici să bea nimic… Aşa că omul rău nu avea ce să vândă şi i-a dat drumul. Şi toţi copiii au fost fericiţi că au fost aşa de curajoşi şi că puteau umbla iar după balaurul cel moşneag…

E-he-he….! Dar văd că tu nu ai adormit! Suntem obrăznicuţ, aşa-i? Dăm bătăiţă la funduleţ, să ştii. Dar nu ştiu de ce nu mai vine mama…Dar tata? Dacă i-a mâncat şeful? Cum ieşim noi să cumpărăm pâine? Dacă avem pâine, nu murim de foame. Aşa zice tata. Ufff, ce m-am plictisit! Şi mi-e un pic frică. Vrei să-ţi arăt jocurile mele preferate când sunt singură în casă? Sigur că vrei, nu?

Uite, îmi fac magazin de pantofi… Aaaa-şşşa! Aducem pantofii din hol… Şi pe cei din debara… Da, şi şlapii. Şi papucii de casă… Îi punem aici pe pat. Cel mai mult îmi plac sandalele… Doriţi o sanda, doamnă? Albă sau neagră? Hai să mai aducem… Dacă nu încap pe pat, mai punem pe scaun… Şi pe jos… O-ho-ho! Ce de-a pantofi are mama… Facem un magazin pe cinste. Să scoatem şi hârtiile astea dunăntru… Şi pliculeţele… Astea-s ca să nu miroase… Că la magazin pantofii sunt noi…

Acum, dacă vrem, putem face dormitor pentru păpuşi. Uite-aşa, luăm păpuşile şi le culcăm în pantofi… Le aliniem frumos, ca la gradiniţă. Le putem înveli cu maiorile mele din sertar. Hai să le scoatem! A-şa! Pe Kelly o punem într-un papucel de-al meu. Îi punem maioul ăsta cu Pokemon deasupra… Să nu tremure de frig. Le aliniem frumos, cum ne pune doamna. Ca într-un pachet de biscuiţi. Nu vorbiţi între voi, neruşinaţilor! Vă mut gura la spate, să ştiţi! Le lăsăm să doarmă un pic şi le facem pasageri de avion. Adică pantofii erau avioane, da? Uite, ăsta zboară la Paris, da? Vâââjjjj! Ai văzut ce frumos zboară? Pe Kelly o trimitem la Bucureşti, da? Vâââjjjj! A aterizat tocmai în baie… Nu intru după ea. O zburăm şi pe asta, da? Vââjjjjj! Adică aici e aeroportul şi toţi pantofii sunt avioane… Şi acuma e furtună, da? Uite-aşa se învârt avioanele, se rostogolesc şi fug… Uhu-huuu! Că aşa e la furtună, balamuc. Piloţii sar şi ei. Şi pasagerii! Uhu-huuuu! “Vai de mine, mi-am pierdut iubitul! Nu mi-aţi văzut iubitul?” “Iubitul dumneavoastră a murit doamnă, mergeţi şi vă uscaţi să nu vă curgă nasul…” “Iubitul meu! Unde e iubitul meu?” “Liniştiţi-vă doamnă! Spuneţi mersi că aţi scăpat cu viaţă!” Că aşa e la furtună, Şopron, se poate întâmpla orice… Zău! Nu e de glumit.

Dar ştii că eu pot să zbor de-adevăratelea? Ştii cum? Uite-aşa! Mă caţăr ca mâţa pe calorifer… Vezi? Mă apuc de perdea… Urc un pic pe ea cu mâinile… Vezi? Pun picioarele în geam şi mă împing… Ai văzut cum am zburat până pe pat? Hai că-ţi mai arăt o dată! U-uuuu-uuuu!

Sau, Şopron, tu ai văzut vreodată o clătită cu carne pentru uriaşi? Sigur n-ai văzut, îţi spun eu. Vrei să vezi cum arată? Sigur că vrei, îţi spun eu! Dar trebuie să eliberăm covorul ăsta… Aaaa-şa. Împingem tot cu picioarele. Şi pe hol… Şi sub pat… Golim tot, da? Eu acuma mă întind aici în capăt, apuc covorul şi mă rostogolesc. Mă înfăşor, vezi? Ce zici, nu-i amuzant? Eu sunt o clătită cu carne pentru uriaşi… Vine uiraşul şi, hap!, mă mănâncă! “E bun, uriaşule?” “Mmmm, e foarte bun!” “E cu carne de copil, să ştii” “Bhheeeehhhh!”, şi vomită tot urişul, că adică lui nu-i place carnea de copil. Nu ştiu cum sunt cei din altă parte, dar uriaşii din ţara pe care am inventat-o eu aşa fac.

Am zburat… am fost şi clătită pentru uriaşi… am făcut şi magazin de pantofi… Mă plictisesc, Şopron! Zi-mi tu ce să mai fac. Nici tu nu ştii? Uite-acuma mă gândesc că aş putea face o grădină botanică… Ştii ce-i aia? E un fel de grădină zoologică, numai că în loc de animale are plante. Chiar şi plante carnivore, la care dacă le arăţi degetul, hap!, ţi-l halesc. Nu e bună ideea? Uite, pot aduce plantele lui mama, le pun una lângă alta şi fac grădina. Ar fi frumos, nu? Hai la treabă! Numai că trandlafirul japonez e prea mare ca să-l urnesc… Uite, astea se cheamă muşcate şi sunt destul de grele… Să o pun aici… Asta e înflorită, vezi? Astea mititele şi urâte nu ştiu ce sunt. Mai bine le-ar arunca mama, nu ştiu la ce le mai ţine. Ăsta e cactus, un fel de arici printre plante. E înţepăcios. Aste parcă sunt nişte săbii înfipte cu vârful în pământ… Şi asta mititică şi vişinie ce drăguţă e! Pe cele din balcon nu le mai aduc, că nu am voie în balcon. Acum să le udăm… Eu ajung la chiuvetă în bucătărie, ştii? Chiar şi fără scaun. Aşşşşa! Apşoarăăă…Ufff, s-a spart paharul! Doar nu i-am făcut nimic, ai văzut şi tu. Las că luăm altul, mai sunt o grămadă. Pfiiii, ce idee am! Luăm şamponul de vase şi buretele şi le spălăm frunziţele, ce zici? Ca şi cum le-ai spăla pe cap, nu? Ce, florile nu se spală pe cap? Să respire mai uşor, nu? Nici cu prea multă spumă nu e bine, cred. Uiii, ce drăguţe sunt. Parcă au înflorit, aşa spumă au!

Se aude ceva? Da! Oare e cheia în uşă? Aşa cred… Cred că a venit mama… Vaaaai, ce mă fac acum!? Cum să strâng eu toate astea? Fugi, Şopron, că o încasăm amândoi. Fugi repede! Că eu mai bine mă apuc de pe acuma să plâng…

 

Bonus: "De-a intunericul" de Dan Lungu, citeste Ilinca http://www.youtube.com/watch?v=V_q1Ja_pg4w

Daniil HARMS

 

Tatăl şi fiica

 


            Nataşa avea două bomboane. Apoi ea a mîncat una şi i-a rămas o singură bomboană. Nataşa a pus bomboana în faţa ei, pe masă, şi a început să plîngă. Cînd se uită, pe masă-s din nou două bomboane. Nataşa mănîncă o bomboană şi iarăşi izbucneşte în plîns. Nataşa plînge, dar în acelaşi timp c-un ochi se iţeşte spre masă, poate a apărut a doua bomboană. Dar a doua bomboană nu apare. Nataşa a încetat să plîngă şi a început să cînte. A cîntat, a cîntat şi deodată a murit. A venit tatăl Nataşei, a luat-o pe Nataşa şi a cărat-o la administrator. „Iată, - zice tatăl Nataşei -, confirmaţi decesul”. Administratorul a suflat în ştampilă şi a lipit-o de fruntea Nataşei. „Mulţumesc”, - a zis tatăl Nataşei şi a dus-o pe Nataşa la cimitir. Iar la cimitir era paznicul Matvei, care stă tot timpul la poartă şi nu permite nimănui să intre, aşa că eşti nevoit să-ţi îngropi morţii direct în stradă. A îngropat-o tatăl său pe Nataşa în stradă, şi-a luat şapca din cap, a pus-o pe locul unde a îngropat-o şi a plecat  spre casă. Ajungînd acasă, Nataşa era deja acolo. Cum aşa? Foarte simplu: a ieşit de sub pămînt şi a venit acasă fuguţa. Asta da ispravă! Tatăl Nataşei s-a speriat aşa de tare că a căzut şi a murit. Nataşa cheamă administratorul şi zice: ”Înregistraţi decesul”. Administratorul a suflat în ştampilă şi a lipit-o de o filă de hîrtie, pe care a scris: „Prin aceasta se adevereşte că respectivul într-adevăr a murit”. A luat Nataşa hîrtia şi a cărat-o la cimitir ca s-o îngroape. Iar paznicul Matvei îi zice Nataşei: „Nu-ţi permit pentru nimic în lume”. Nataşa zice: „Vreau doar să îngrop această hîrtie”. Dar paznicul zice: „Degeaba mă rogi”. Nataşa a îngropat hîrtia în stradă, a pus pe acel loc ciorapii săi şi a pornit spre casă. Ajungînd, îl vede pe tatăl său care se joacă singur cu biluţele de fier la măsuţa de biliard.

            Nataşa s-a mirat, dar n-a zis nimic şi s-a dus în camera ei să crească. A crescut, a crescut şi peste patru ani a devenit domnişoară. Iar tatăl Nataşei a îmbătrînit şi s-a îngheboşat. Însă, cînd îşi amintesc cum s-au luat unul pe altul de morţi, se tăvălesc pe jos de rîs. Cîteodată rîd vreo douăzeci de minute.

            Iar vecinii, cum aud rîsete, se îmbracă şi pleacă la cinematograf. O dată au plecat şi nu s-au mai întors. Se pare că au fost loviţi de-o maşină.

 

 

***

 

O fetiţă a zis: „gvea”.

Altă fetiţă a zis: „hfă”.

A treia fetiţă a zis: „mbriu”.

Dar Ermacov varză de sub gard înfuleca,

Înfuleca şi înfuleca.

Se pare că deja se făcea seară.

Motica s-a săturat să se joace în căcat şi a plecat la culcare.

Cernea o ploiţă.

Porcii mazăre mîncau.

Rogozin se uita pe furiş în baia pentru femei.

Senica o călărea pe Manica.

Iar Manica aţipea.

S-a întunecat cerul. Străluceau stelele.

Sub podea şobolanii sfîşiau un şoricel.

Dormi, băieţelul meu, şi să nu-ţi fie frică de visele rele.

Visele rele sînt de la stomac.

 

 

 

Marfă

 

            Mama, tata şi servitoarea cu numele Nataşa stăteau la masă şi beau.

            Tata era un beţiv degradat. Chiar şi mama îl privea de sus. Dar asta nu-l încurca pe tata să fie un om foarte bun. El rîdea cu multă bunăvoinţă şi se legăna în scaun. Camerista Nataşa, cu şort şi cu bonetă, se intimida tot timpul. Tata îi veselea pe toţi cu barba sa, iar camerista Nataşa îşi lăsa, confuz, privirea în jos, astfel sugerînd că se ruşinează.

            Mama, o femeie înaltă cu frezură mare, vorbea cu voce de cal. Glasul mamei trîmbiţa în bucătărie, răsunînd şi în curte şi-n alte camere.

            După primul rînd de pahare, toţi au muţit o clipă şi au mîncat parizer. Apoi iar au început toţi să vorbească.

            Deodată, cu totul pe neaşteptate, în uşă a bătut cineva. Nici mama, nici tata, nici camerista Nataşa nu puteau să priceapă cine bate la uşă.

- Ce ciudat, - a zis tata. – Oare cine poate să bată la uşă.

Mama a făcut o faţă milostivă şi şi-a turnat, fără rînd, al doilea pahar, l-a băut şi a zis: “Ciudat”.

            Tata n-a zis nimic de rău, dar şi-a turnat şi el un pahar, l-a băut şi s-a ridicat de la masă.

            Tata nu era chiar înalt. Nu se putea compara cu mama. Mama era o femeie înaltă şi plinuţă, cu voce de iapă, iar tata era pur şi simplu soţul ei. Şi, pe lîngă toate astea, tata era şi pistruiat.

El s-a mai apropiat cu încă un pas de uşă şi a întrebat:

- Cine-i acolo?

- Eu, - a spus vocea de după uşă. Chiar în acel moment a deschis uşa şi a intrat camerista Nataşa, foarte timidă şi îmbujorată. Ca o floare.

Tata s-a aşezat.

Mama şi-a turnat şi a băut iar.

Camerista Nataşa şi cealaltă, ca o floare, s-au umplut de timiditate. Tata s-a uitat la ele şi n-a zis nimic de rău, doar a băut, la fel ca şi mama.

Pentru a acoperi senzaţia neplăcută din gură, tata a deschis o cutie de conserve cu pateu de raci. Toţi erau foarte bucuroşi, au mîncat pînă dimineaţa. Dar mama tăcea, stînd la locul ei. Asta era foarte neplăcut.

Cînd tata se pregătea să cînte ceva, s-a bătut la fereastră. Mama, de frică, a sărit şi a strigat că ea a văzut clar că de la fereastra dinspre stradă a privit cineva. Ceilalţi au asigurat-o pe mama că aşa ceva e imposibil, dat fiind faptul că apartamentul lor e la etajul patru şi n-ai cum să priveşti din stradă pe fereastră, dacă nu eşti uriaş sau Goliaf.

Dar mamei i-a intrat în cap o idee fixă. Nimic din lume nu putea s-o convingă că nimeni nu s-a uitat pe fereastră.

Pentru a o mai linişti,  mamei i-au mai turnat un pahar. Tata şi-a turnat şi el şi a băut.

Nataşele şi, ca o floricică, camerista, stau cu ochii holbaţi şi nu înţeleg nimic.

- Nu pot să mă simt bine cînd sîntem priviţi din stradă pe fereastră, - ţipa mama.

Tata era disperat pentru că nu ştia cum s-o liniştească pe mama. El chiar a fugit pînă în curte, încercînd de acolo să se uite măcar pe fereastra de la primul etaj. Fireşte că nu putea să ajungă. Dar asta n-a convins-o deloc pe mama. Mama nici măcar n-a văzut cum tata n-a putut să se ridice nici măcar pînă la fereastra primului etaj.

            Turburat definitiv de toate astea, tata a intrat ghiulea în bucătărie şi-a băut două pahare unul după altul, turnîndu-i şi mamei un pahar. Mama a băut paharul, dar a zis că bea doar în semn că e sigură că cineva s-a uitat pe fereastră.

            Tata chiar a dat a neputinţă din mînă.

- Iată, - i-a zis el mamei şi, apropiindu-se de fereastră, a deschis-o vraişte.

Un oarecare om cu guler jegos şi cu un cuţit în mîini încerca să intre pe fereastră. Văzîndu-l, tata a trîntit fereastra şi a zis:

- Nu e nimeni acolo.

Însă omul cu gulerul soios sta la fereastră şi privea în cameră şi chiar a deschis fereastra şi a intrat în cameră.

Mama era foarte speriată. Ea căzu în isterie, dar, mai bînd din ce i-a dat tata şi înghiţind şi o ciupercuţă, se linişti.

Îşi reveni şi tata. S-au aşezat din nou cu toţii la masă şi au continuat să bea.

Tata a scos un ziar pe care-l învîrti multă vreme în mîini, încercînd să înţeleagă care e partea de sus şi care e partea de jos. Dar, oricît de mult s-a străduit, aşa şi n-a găsit şi de aceea a lăsat ziarul într-o parte şi a băut un pahar.

- Bine, - a zis tata, - dar castraveţii nu-s de ajuns.

Mama a rînjit nepoliticos şi cameristele s-au pierdut cu firea, începînd să se uite la marginea feţei de masă.

Tata a băut din nou şi deodată a înhăţat-o pe mama şi a pus-o pe bufet. Mamei i s-a zguduit freza pufoasă şi sură, pe faţă i-au apărut pete roşii şi, în general, mutra îi era excitată.

Tata şi-a tras pantalonii şi a început un toast.

Dar din podea s-a deschis un capac şi de-acolo a ieşit un călugăr.

Cameristele au rămas atît de nedumerite, încît pe una dintre ele a apucat-o voma. Nataşa o ţinea pe prietena sa de frunte, încercînd să ascundă această neruşinare.

Călugărul care a ieşit de sub podea a ţintit, cu pumnul, în urechea lui tata şi aşa l-a plesnit! Tata a căzut pe masă fără a termina toastul.

Atunci călugărul s-a apropiat de mama şi a lovit cumva de dedesubt, - parcă cu mîna, parcă cu piciorul.

Mama s-a apucat să ţipe şi să strige după ajutor.

Iar călugărul le-a apucat pe cameriste de după guler şi, după ce le-a învîrtit prin aer, le-a dat drumul.

Apoi, fără a fi observat de cineva, monahul s-a ascuns din nou sub podea, închizînd după sine capacul.

Multă vreme nici mama, nici tata, nici camerista Nataşa nu reuşeau să-şi revină. Apoi, răsuflînd adînc şi aducîndu-se în regulă, ei au băut cîte un pahar şi s-au aşezat la masă să guste din varza murată.

După încă cîte un pahar, toţi discutau paşnic.

Deodată tata s-a înroşit de mînie şi a început să ţipe.

- Ce! Ce! – ţipa tata. – Mă consideraţi un om oarecare! Vă uitaţi la mine ca la un ratat! Eu nu vi-s un parazit! Înşivă sînteţi nişte ticăloase!

            Mama şi camerista Nataşa au fugit din bucătărie şi s-au ascuns în sufragerie.

- A început, degradatul! L-a apucat, lua-l-ar dracu!, - mama îi spunea, în şoaptă, Nataşei, care se pierduse cu totul.

            Iar tata a stat şi a ţipat pînă dimineaţa în bucătărie, apoi şi-a luat mapa, şi-a pus un chipiu alb şi s-a dus liniştit la serviciu.

Diana IEPURE

cosăuţi.md

felicia

 

nefericirea ei fericirea voastră
ne-a zis tata mie şi victoriei
şi eu m-am simţit aşa deodată vinovată
felicia făcea naveta zilnic
stătea cu noi ore în şir „pe degeaba”
pornea metronomul
bătea ritmul cu piciorul
când o scoteam din sărite
o primeam şi peste degete
dar nu mă supăram
ştiam că îi pasă
când ieşeam pe scenă
şi-mi tremurau genunchii sub pian

ne învăţa cum să ţinem spatele drept
alegea melodii frumoase
şi ea era frumoasă în rochia neagră
cu flori sângerii şi decolteul
în formă de V

victor fiodorovici
acordeonistul
o privea cu drag
era rivalul nostru
toţi se temeau de el
numai felicia nu
nici chiar atunci când ţipa înfuriat
să nu mâncăm pâinea kolhozului ci
s-o dăm la câine

felicia n-avea copii şi în general
nimic care s-o ţină duminicile acasă

ea a plecat
când s-a schimbat ceva în viaţa ei
nu neapărat spre bine

şi-a venit de la chişinău
inna o rusoaică foarte galbenă şi suplă
care n-a făcut niciodată parte din fericirea noastră
nici noi dintr-a ei


colea omu

 colea refuza
hotărât
să intre în casă
avea glod pe galoşi
şi făină pe şapcă
aştepta rezemat de uşă
să-i scoată bunica un ulcior
şi să plece

co-lea o-mu co-lea o-mu
stăteam ascunse într-un agud
cu olica lui troşin
zălude şi rele
speram să-l ia vântul pe sus
şi să-l ducă până-n “cuba” ori măcar

până la stadion
că era mărunţel şi sărac
iar dinspre gardul lui venea
din când în când
câte-o duhoare
el se scutura
uitându-se prin părţi
noi ne umflam de râs
şi cădeam din copac

pe colea nu l-a luat vântul
ci apa
într-o primăvară
s-a înecat în nistru
cu tot cu tractor

 

borea trompetistul

te iubesc
îmi striga în glumă
cu vocea lui piţigăiată
o să cânt la nunţi şi ‘nmormântări
o să adun mulţi bani şi o să-mi cumpăr o maşină volga
şi mie mi se făcea milă
când mă alerga printre bănci
târându-şi piciorul beteag din naştere
ai lui se spânzurau de toţi copacii satului
arcuindu-le crengile
din întâmplare
am dat şi eu peste unul
nu i-am zărit faţa
doar costumul maro
ca un sac
în bătaia vântului
sunetul trompetei
invada valea detunatului
borea învăţa să cânte
cu buzele vinete
lipite de clape
eu mă credeam wanda jackson
el se credea davenport

 vic

mai mică decât mine îmi purta
toate hainele din care ieşeam
şosete maiouri uniforme şcolare maro cu şorţuri negre de lână
cravate pioniereşti din mătase purpurie fuste în carouri paltoane şi băşti
mereu pe primul plan eu
ea pe al doilea
cu câţiva milimetri mai scundă
îşi inventa nume lungi melodioase
de pe-o lespede lată de piatră
şlefuită pentru mormântul naşei gaşiţa
îşi anunţa dansul şi dansa dansa până la extenuare
până la sânge pe vârful degetelor
făcute poante
ce păcat că n-aveam şcoală de balet pe-aproape
ea zice că se visează şi azi balerină
eu visez să-i fac o rochie albă de bal
ca în blânda şi tandra mea fiară
ori şi mai frumoasă