O apărut

Constantin CHEIANU

 

Sex & Perestroika

 

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

 

A ascunde că te consideri român

 

Uneori aveam cu străinii alt gen de neînţelegeri. 

Ne aflăm la o mică pensiune de scriitori, Lavigny, se cheamă, nu departe de Geneva, cinci autori de diferite vârste din tot atâtea ţări, plus patroana vilei, o literată elveţiană. Ne vedem doar serile, cum zilele ni le umplem scriind fiecare în camera lui, în spatele unor uşi având pe ele plăcuţe cu numele unor mari scriitori ai secolului XX.

Fără ghilimele.

Am crezut, la început, că e un omagiu adus acelor autori, pe chestia că onoraseră cu augusta lor prezenţă localul cu pricina, din care cauză ne-am cutremurat de pietate când am păşit pragul acelor spaţii brusc spiritualizate.

Nici unul, ni s-a spus, nu călcase vreodată  măcar pe aproape.

Eram somaţi să fim aşa, pur şi simplu, pentru trei saptamâni „William Faulkner”, „Ernest Hamingway”, „Andre Malraux” şi etcetera. După primul impuls pe care îl aveai să smulgi plăcuţa alienantă, a trebuit, în final, să acceptăm tâmpenia locului, alăturându-ne docili şirului nesfârşit de „Faulkner”-i şi „Osborne”-i găzduiţi de-a lungul mai multor ani de interesanta pensiune. Resemnându-ne, totodată, cu gândul că alţi „Ernest Hamingway” şi „Andre Malraux” ne vor urma pe acolo.

Odată intraţi în camerele acelea, ne-am şi imaginat cum gazdele se tăvălesc de râs lângă uşa fiecăruia.

O extravaganţă tributară unei mentalităţi  de provinciali, am conchis nu fără iritare până la urmă! O glumă deplasată, ce mai!

Avuseseră cumva ideea să ne motiveze să aspirăm la gloria acelor autori, ori, din contră, îşi puseseră în gând să ne inhibe într-atât încât să nu compunem nici o propoziţiune de-a lungul celor trei săptămâni cât urma să şedem acolo?

În ce mă priveşte, am avut şansa „să fiu” scriitorul meu iubit Albert Camus şi, încercând să fiu inhibat ori invidios pe chestia asta, am văzut că echivala cu exersarea aceloraşi sentimente faţă de Montblanc, vârful căruia putea fi văzut, în zilele cu soare, plutind deasupra unui orizont dizovlat în ceaţă, aşa cum apare Fujiyama în gravurile japoneze.

Dacă ziua aveam la dispoziţie, pentru a ne potoli foamea, un frigider plin cu de toate, cinele erau mai speciale. O fată prepara specialităţi de-ale locului, pe care le savuram pe terasa din faţa vilei, unde la picioarele noastre stătea tolănită, ca un animal de casă blând şi uriaş, o peluză, cu un strat de iarbă gros chiar cât o blană de urs.

Totul era plin de o delicată solemnitate, bucatele ne revelau gusturi noi, neştiute, iar privirea ni se scălda în deschiderea vastă ce se întindea până la un orizont pierdut, dincolo de care se ghiceau, fantomatic, versanţii Alpilor, haşuraţi de lumini crepusculare.

Atmosfera atât de specială era garnisită cu discuţii despre bucurii şi mizerii de scriitor, clipe în care chiar se întâmpla să ni-i imaginăm printre noi pe Jean-Paul Sartre sau Thomas Mann.

Conversaţiile noastre se axau cel mai frecvent, este adevărat, pe ce avem mai inedit în ţările din care proveneam şi fiindcă doi dintre noi reprezentam fostul „lagăr socialist”, un poet din Cehia şi eu din Moldova, ceilalţi scriitori - un indian, o englezoaică, o americană, şi gazda elveţiană - ne-au lăsat cu amabilitate să ne situăm în centrul atenţiei, de unde să le povestim în voie cum luptaseră popoarele noastre pentru abolirea comunismului.

Cehul ne-a vorbit, previzibil, despre „revoluţia de catifea”, despre Havel şi despre faimoasa Chartă din 1977.

Le-am evocat, la rândul meu, cât de entuziast am putut, lupta noastră pentru limbă, alfabet şi libertate şi i-am văzut ascultându-mă cu o intensă participare, în ciuda englezei mele de turist. Erau întru totul de acord să reuşim, recâştigându-ne literele, virgulele şi cuvintele limbii materne.

După vreo jumătate de oră de gângăveală patetică, însă, odată grupul întreg electrizat, aveam să stric toată impresia bună cu o singură frază.

„Lupta aceasta a noastră, le-am zis la sfârşit, ar fi avut un final glorios, dacă ne uneam cu România!...”

Aici au împietrit cu expresiile de bucurie şi admiraţie care îi prinseseră. După care, tăcerea avea să se lase bubuind, precum o trapă, peste fragmentul de terasă şi animalul-peluză unde cinam şi nu s-a mai deschis până la sfârşitul serii.

Scene cu acest tip de reacţii aveau să se repete în timp cu diverse alte ocazii.

Ce naiba?!

Auzisem, bineîneţels, şi eu că românii au, în Europa, în imaginarul insului comun, o faimă nu tocmai grozavă.

O reacţie atât de crispată, însă, venită dinspre nişte intelectuali m-a stupefiat.

Transformarea era atât de brutală, încât nici nu am realizat în primul moment sursa ei. Am admis că poate rostisem ceva incorect englezeşte şi îmi ieşise fără să vreau cine ştie ce fuck off. Sau poate le jignisem, involuntar, patriile, pe motiv că nu avusesem eleganţa să-i las să creadă că moldovenilor le-ar fi plăcut, la o adică, să se unească cu India, de pildă, sau Elveţia.

Când am realizat în cele din urmă motivul subitei lor prăbuşiri în tăcere, m-am ruşinat în prima clipă de entuziasmul meu unionist aşa de dezaxat. După care, însă, m-a luat în posesie un acces de furie pe care cu greu mi l-am reprimat. „Jigodii!” mi-a venit să le zic. Oricât de exagerat era entuziasmul meu pro-românesc, reacţia lor inflamată mi se păru de-a dreptul rasistă. Unde le era stofa de intelectuali, dacă îşi exteriorizau prejudecăţile şi umorile ca nişte primitivi?! 

S-a întâmplat pe la tot felul de alte foruri şi festivaluri, în străinătate, să mă scoată din sărite scriitoraşi cu reacţii şi tăceri având aceiaşi origine, încât ajungeam să le sbier în faţă despre „Cioran al nostru, despre Brâncuşi, despre Ionesco, despre Eliade şi că ce ştiu ei, mârlanii dracului!...”

Se făceau, normal, cu şi mai mare băgare de seamă cu mine. Mă ocoleau cu şi mai multă nelinşte după asta. Nu pentru că aveau ceva împotriva acelor nume, ci fiindcă ştiau să le delimiteze atât de tranşant, de români şi de România, ataşându-le la garnitura valorilor strict universale.

Un bun mai al lor decât al meu şi al românilor!

Exact cum se întâmpla în perioada sovietică, când ruşii îşi luau libertatea să-i  considere pe tovarăşii autori Blaga şi Sadoveanu din ţara socialistă-soră România mai ai lor, decât aveam voie să-i consider eu „ai mei”. 

Ah, dacă naţia română s-ar fi înfăţişat înaintea mea în acele momente să-i spun  eu o vorbă!  

„Fraţi români, să le zic pentru început, pe bune, ce dracu le-aţi făcut voi europenilor, încât atunci când le spui că visul tău este să te uneşti cu România, le strici toată impresia bună despre tine? Cum se face că am ajuns noi, basarabenii, astăzi, în Europa, să ascundem că ne considerăm români, cum făceam altă dată în URSS?!”

Uite că nu aveam niciodată naţia română prin preajmă!

Las-că revolta mea era aşa de mare, încât mă ştiam în stare să o păstrez nestinsă până voi fi intrat pe la Albiţa în „regat”! 

 

 

Jefuit de fraţi

Numai că odată ajuns la Bucureşti, pregătit să-mi rostesc filipicele, aterizam, brusc, în plinul unui vacarm turbat de voci care se întreceau la înjurat românii şi România. Criticile pe care mi le pregătisem cu acurateţe sunau acum ca o bălmăjeală de copil pe fondul înjurăturilor meşteşugite şi veninoase proferate de români, cu voluptate, la adresa românilor şi a României.

Speram, bineînţeles, să descopăr,  peste Prut, şi spirit autocritic, ceea ce auzeam, însă, avea proporţiile unei veritabile orgii masochiste.

Toţi în ţara aceasta aveau de reglat nişte conturi cu românii şi cu România. Inşi abia procopsiţi cu oareşice bunăstare, bunăoară, atâta cât să le permită să-şi petreacă vacanţa dincolo de Vama Veche ori Nădlac, se lăudau, la televizor, cu isprava de a se odihni în altă parte decât în propria ţară şi asta pentru că „românii noştri îţi oferă condiţii de rahat şi te mai şi jefuiesc pe de-asupra, nu e posibil, într-un cuvânt, să te odihneşti cum se cuvine în ţara ta...”

Pe alţii, stabiliţi de ani buni în străinătate, îi vedeai, tot la televizor, devastaţi de înduioşare pentru ţara natală, şi asta numai la adăpostul unei distanţe apreciabile de ea.

Venea apoi rândul intelectualilor rafinaţi cu observaţiile lor:  Nu există sentiment tragic la români... Dragostea la noi parcurge distanţa dintre romanţă şi pat… Avem o psihologie de popor superficial… Suntem un popor care poate frige mititei pe orice Golgotă…”

Pentru ca tabloul să fie întreg, mai era nevoie şi de apărători ai naţiei române, cu condiţia să fie nişte prăpăstii de inteligenţă şi moralitate. Poftim, că ieşeau la rampă alde Funar, Vadim şi Păunescu!

Dacă unul din stereotipurile despre români spune că sunt hoţi, eu în acel moment  chiar m-am simţit jefuit.

Am intrat în alertă, mi s-a părut că, între toţi românii, sunt primul care adulmec  pluitnd în aerul ţării adierea catastrofei. Restul nu-l simţeau. Instinctul meu de basarabean stând la paza  românismului mi-a spus asta fără greş. Am văzut că nu mai e decât foarte puţin şi românii vor doborî definitiv România şi poporul român. Şi până seara târziu, pe la ora 24, când închideam, siderat, televizorul în camera mea de hotel, isprava părea încheiată cu succes.

Românii şi România erau la pământ.

„Aoleu, mi-am zis, am visat atâţia ani să ajung să-mi văd patria interzisă, ca să asist aici la sfârşitul ei aşa de puţin glorios. Mâine dimineaţă o să găsesc pe afară doar ruine şi cadavre.”

Ei bine, a doua zi descopeream, vrăjit, o Românie foarte fresh, iar cetăţenii ei, vioi şi amabili, mult mai bine crescuţi decât noi, basarabenii, erau plini de energia făuririi.

O ţară ca oricare alta, m-am calmat eu, ce mai, una care practică ceea ce găseşti peste tot, adică fotbal, corupţie, talk-show-uri şi mai presus de orice cârcoteală.

Adevărul este că, pentru români, cuvintele nu păreau să însemne mare treabă.

După ce nouă, la Chişinău, ne-au tot fost interzise „neologisme” timp de 45 de ani încât vorbirea noastră a ajuns în final să aibă mai multe sincope şi bâlbe decât cuvinte, debitul verbal copleşitor al românilor mă trimitea de fiecare dată în transă. Aveam mereu pornirea să-i dau la încetinitor. 

Trecutul meu lingvistic precar n-o să-mi permită, probabil, niciodată să mă simt tot atât de în apele mele vorbindu-mi limba ca şi fraţii români. Şi dacă am amintit de ape, trebuie să spun că de fiecare dată când mă pomenesc peste Prut, încă mă mai simt în postura înotătorului începător. Stau pe ţărmul mării şi mă uit cu invidie şi admiraţie la muşchiuloşii ce se avântă în talazurile limbii române, tot atât de lejer, cum eu mă aruncam în apa iazului din sat. Mă aventurez într-un târziu şi eu să avansez în  marea „verbului matern”, numai că la primul val întâlnit începe dezastrul. Plaja se prăbuşeşte brusc sub pământ, marea urcă la cer, iar eu plonjez în gol.

Şi după ce o putere străină mă proiectează pe vârful valului, tot ea mă zvârle la fundul unui şanţ, ce se cască din senin. Degeaba flutur din mâini în ideea unei aterizări blânde, sunt  îngropat numaidecât de un alt val şi ştiu precis că am murit. Gustul neaşteptat de sărat al apei mă livrează unor convulsii vomitive devastatoare şi numai asta mă readuce la viaţă.

Mă simt mai stăpân pe limba mea doar când scriu în ea. Atunci stau pe malul mării, contemplez înotătorii din larg şi-i imit, dând din mâini şi din picioare.

 

 

„Cine nu are un basarabean, să şi-l cumpere!”

Numai că totul în ţara aceasta mergea strună până pe la amiază, după care, odată cu consolidarea primelor ambuteiaje pe Magheru şi Calea Victoriei, gata, semnele războiului românilor cu românii se făceau din nou simţite! Şi ceea ce clădiseră până pe la ora 14, demolau cu succes până seara.

La ora 24, praful se alegea din nou din România...

Cu siguranţă, exista un moment, o fracţiune de secundă, poate, de-a lungul celor 24 de ore, când românul îşi iubea ţara şi numai asta o salva. Şi aşa de secole bune. Clipa aceasta părea suficientă, numai ea asigurase existenţa poporului român, numai ea nu lăsa România să se năruie la pământ. 

Zguduită în fiecare zi de cutremure din astea, însă, nu avea cum să reziste. Trebuia alertată.

Şi am văzut că noi, basarabenii, i-am putea fi de folos. Experienţa  de practicanţi ai dragostei interzise faţă de România ne recomanda drept nişte consultanţi oportuni. Puteam fi folosiţi cel puţin în două moduri, pe care am fost pregătit să le omologhez la emisiunea „Garantat 100%” a TVR-ului, dar nu m-au primit acolo.

Primul ar fi fost să fie diseminaţi prin toată ţara basarabeni iubitori de români şi de România. Fiecare consiliu judeţean, toate întreprinderile şi firmele trebuiau să-şi prevadă câte un „basarabean de serviciu” în componenţele lor. Tot aşa, televiziunile şi posturile de radio urmau să-şi înceapă şi încheiee programele cu declaraţia-rugăciune de dragoste a basarabeanului faţă de România, el fiind încadrat în schema de personal.

Comună, orăşel, oraş – toate localităţile ţării urmau să plaseze, în piaţa principală, într-un loc anume amenajat, câte un basaraben, care să spună, 24 din 24 de ore, cât de tare iubeşte românii şi România.

„Cine nu are un basarabean, să şi-l cumpere!”, acesta trebuia să fie sloganul de promovare, conform planului meu.

Chiar eu eram gata să-mi ofer serviciile în acest sens. Aveam să le povestesc românilor cum statul sovietic ne-a limitat în fel şi chip contactele cu ei şi cu România şi că, din cauza aceasta, imaginaţia noastră a explodat. Am ştiut la perfecţie cum să localizăm Pământul Făgăduinţei.

România, ţara interzisă, pe care o ascultam la radio ca pe un fel de „Europa Liberă”, România, pe care unii dintre noi, mai norocoşi, născuţi în satele de frontieră, o văzuseră la televizor!... Tot ei, fericiţii, crescuţi pe malul Prutului, contemplaseră români vii păscând oi reale peste Prut... Nouă, celor trăitori departe de râul mistic, ciobanii aceea ni se revelau tot atât de mitici ca şi Dafnis şi Chloe.

Ştiam că peste Prut nu se găseşte pământ, iarbă, râuri, aer şi oameni. Acolo totul era literatură curată!

Limba română şi îndemânarea cu care românii o vorbeau ne hipnotiza. Avea ceva magic de-a dreptul, pentru că ajutaţi de ea, ciobani ori ţigani îţi ziceau  lejer lucruri pe care la noi unii doctori în filologie cu greu le formulau.

Graiul nostru moldav era, fireşte, foarte bun şi el, dar  mai ales pentru a-l folosi la păscut oi, la mâncat ciorbă cu fasole şi la prăşit păpuşoi. Româna părea o limbă a saloanelor, demnitatea ei era a unei limbi în care se scriu opere literare şi biblii.

Un fel de latină clasică!

Era insuportabil de frumoasă, ceva din căţri!

Faptul că o vorbeau în stradă bătrâni, copii, cerşetori, femei, bărbaţi, vânzători ni ce părea suprarealist, era un veritabil act de creaţie.

Le purtam o recunoştinţă fără margini oamenilor aceştia care ştiuseră să dureze şi să păstreze o limbă şi o ţară!

Le păstraseră şi pentru noi!

Îi iubeam pe toţi, până la cel din urmă cerşetor!

România, ţara de radio, România, ţara de televizor, România, ţara de cărţi şi reviste, cu mii de Dafnisi şi Chloie păscând sute de mii de Mioriţe pe picioare de plai!

Era tărâmul – ştiam! - populat cu 22 de milioane de Emineşti!

Cam asta trebuia să spună „basarabeanul de serviciu” naţiunii române în fiecare zi!

A doua idee de utilizare a experienţei moldovenilor, pe care vroiam să o lansez la TVR, era să fie băgată întreaga populaţie a României, cele douăzeci şi două de milioane de inşi, într-un fel de RSS Moldovenească, ca într-un „reality show”, unde să le impui românilor toate interdicţiile şi abuzurile de care avuseserăm parte noi. Să le interzici sub ameninţarea cu puşcăria, de pildă, utilizarea cuvintelor „român”, românesc”, „România”, să nu-i laşi să facă uz de treizeci de mii de cuvinte din DEX, să le interzici litera „ge”, să-i obligi pe actori să-şi rostească replicile din scenă cu accent oltenesc, bănăţean ori aromân, etc., etc.

Garantat că românii îşi îndrăgeau ţara după un sejur ca acesta în RSS Moldovenească!

Numai că nu am fost acceptat cu ideile mele la emisiunea „Garantat 100%”.

Nu asiguram un rating, comparabil cu cel pe care numai sportul naţional „beştelitul românilor” îl făcea.

 

 

Beştelitul românilor

Fiindcă mi-am dorit, firesc, să le fiu pe plac românilor, să le arăt că şi eu pot, că sunt de-al lor, m-am lăsat atras la rândul meu de contaminanta probă, cu stângăcia neofitului.

„Ştiţi, le-am zis cu vocea sugrumată de emoţie, în anul 1990 Teatrul Naţional din Iaşi a susţinut un turneu prin Moldova şi, fiindcă eu însoţeam trupa prin localităţile noastre, am invitat toţi actorii, după unul din spectacole, la nişte rude din satul natal. S-a făcut un ospăţ pe cinste, toată lumea a fost încântată: actorii – pentru primirea caldă, rudele mele – pentru şansa de a vedea în carne şi oase fiinţele mitice, în numele cărora demonstrasem în piaţa pirncipală a ţării, adică românii. Dacă totul s-ar fi rezumat la doar atât şi nu ieşea la iveală faptul că rudele mele au un copil care urma să meargă în clasa întâi, întâlnirea putea fi considerată mai mult decât un succes al diplomaţiei populare. Scena însă nu a avut o continuare fericită din cauză că în Moldova anului 1990, după proaspăt adoptata Lege a limbii de stat şi trecerea la alfabetul latin, nu era de găsit nici brumă de manual cu litere latine, iar actorii de la Iaşi nu au avut reţinerea să tacă, oferindu-se care mai de care, să-i trimită rudei mele câte un abecedar.

Bineînţeles, nici unul dintre ei nu a trimis vreodată un abecedar.”

Fiindcă vocea mea se pierdea în vacarmul produs de ceilalţi „sportivi”, puteam să-mi continui netulburat tiradele.

„Postul Radio România Cultural, mai ziceam, mi-a montat o piesă, am semnat un contract pentru un onorariu, dar nu am primit nici un bănuţ...”

Zero reacţii.

„Barosanul ziar bucureştean „Ziua”, continuam eu cât de monoton puteam, mi-a solicitat colaborarea cu o rubrică săptămânală şi când peste jumătate de an am mers la Bucureşti să ridic onorariul convenit, mi s-a spus că, de fapt, nu mi se cuvine nici un onorariu.”

Aş fi continuat cu alte exemple în acel cor zglobiu de critici la adresa românilor, dacă nu aş fi observat la un moment dat că, totuşi, sunt ascultat. Românii o lăsară mai moale, treptat, cu masochismul, ciulindu-şi urechea la ce spun străinii. Eu, adică.

După care, brusc coalizaţi, i-au dat o ripostă straşnică intrusului.

Numai ei aveau voie să se murdărească!

Mai ales faptul că un bâlbâit de basarabean încerca să le reproşeze ceva îi enerva la culme. Te desfiinţau pur şi simplu pe chestia comuniştilor noştri păduchioşi la guvernare, cu un Voronin dictator şi românofob.

Pe scurt, se întâmpla exact ceea ce – iarăşi - găseşti în orice ţară şi la orice popor, ai cărui reprezentanţi adoră să-şi scuipe şi înjure naţia, dar numai până în momentul în care străinul are nesăbuinţa să se ia de ei. Atunci fac harcea-parcea din el!

Românii probau, laudă domnului, acelaşi instinct sănătos.

Mai presus de orice, însă, simţeai în spatele criticilor şi înjurăturilor lor la adresa propriei stirpe convingerea că nu poţi distruge o ţară cu una cu două. Şi asta pentru că o aveau, spre deosebire de noi, care, neavând-o, orice ameninţare la adresa ei ni se părea fatală.

Poate că şi aceasta ar fi fost una din bunele utilizări ale basarabenilor, adică aceea de a-i enerva pe români cu criticile, ajutându-i astfel să se solidarizeze împotriva cuiva.

Numai că românii începuseră după 1989 să ne şi simpatizeze.

Ei da, când îi scoteam din sărite, ne terfeleau mai rău decât ar fi făcut-o rusul cel mai parşiv. Nici un străin, însă, nu ştia să se bucure mai mult când izbuteam ceva, aşa cum se bucurau românii.

Îi întâlneai în stradă, la Chişinău, să zicem, pe un Emilian Galaicu Păun, un Dan Bălan, o Nicoletă Esinencu şi îţi ziceai, iată nişte cântăreţi şi scriitori oarecare... Sau „Zdob şi Zdub”, Mihai şi Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Planeta Moldova,  Pavel Stratan, Vitalie Ciobanu şi Vasile Garneţ de la revista „Contrafort” şi atâţia alţii. 

La Bucureşti oamenii aceştia erau purtaţi pe la toate revistele şi televiziunile.

Numai aşa, Europa îi cunoştea.

După Europa, aflam şi noi cine sunt.

Trebuia aşadar să ne facem subtili, să ne obişnuim cu ideea că nimeni nu ştie să ne înjure mai rău, dar şi să ne salute mai entuziast decât românii şi România.

 

 

 

 De câtă dragoste nu aveau nevoie românii  

Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemângâiată decât noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare. De unde era să ni le dea nouă, dacă ei îi lipseau atât de mult?!

Şi aşa alergam unii după alţii cu limba scoasă, noi după iubirea  României, România după farmecele Europei.

Dacă până în decembrie 1989 românii s-ar fi mulţumit cu semne de atenţie venite de la oricine, după această dată numai dragostea Europei şi a Americii  îi putea mulţumi. E clar că noi, basarabenii, nu puteam concura Europa şi America.

Uimitor cât de mare era dragostea cu care românii nu aveau ce face!

Numai aşa se explică consternarea care i-a apucat, în 2001, când basarabenii au votat comuniştii. Care comunişti e puţin să spui că nu-i iubesc deloc pe români.

Ei crezuseră, probabil, că după ce nu au avut ce face cu iubirea noastră, aceasta trebuia, după o lege nouă a fizicii, nu doar să stea bine conservată, ci chiar să  prolifereze. Ca şi cartofii: pui, în cuib, trei tuberculi şi toamna scoţi  treisprezece. Aşa au făcut şi ei, ne-au oferit nişte „tubercului umanitari” sub formă de cărţi, ajutoare, burse, fonduri, lăsând îngirjirea acestora pe seama intelectualilor şi politicienilor naţionalişti de la Chişinău, după care au luat-o fulger din loc de la Prut tocmai spre NATO şi UE.

În cincisprezece ani au ajuns acolo unde şi-au dorit, după care şi-au amintit de noi. Şi când şi-au întors privirile, s-au speriat de ce-au văzut.

Intelectualii noştri, după ce citiseră că unele plante se dezvoltă mai bine dacă le pui muzică simfonică, au crezut, la rândul lor, că „tuberculii” pot fi îngrijiţi bine dacă le reciţi versuri patriotice. Când s-au trezit din recitalurile lor, era târziu, căci „gândacii de Colorado”, alias comuniştii, compromiseseră întreaga recoltă.

Vorba e că în 1989 intelectualii noştri au primit de la Moscova, pe tavă, ceea ce nu au ştiut să obţină prin efortul lor timp de 45 de ani. Adică o revoluţie.

Pe care au transformat-o în una de uz personal. Reducând-o cu succes la atâta cât să le asigure acces nestingherit la valorile culturale româneşti. Şi – la fonduri româneşti. Crezând că poporul se poate mulţumi la rândul lui cu valori româneşti. Minus fonduri.

Nimic mai dulce pentru ei decât să-şi editeze o carte peste Prut. Pe locul doi, după gradul de dulceaţă, se situa gândul că şi poporul, oricât de înfometat ar fi, trebuie să fie tot atât de fericit ca şi ei pe chestia că îşi editează cărţi peste Prut. Asta pentru că Puterea Sovietică îi obişnuise pe poeţi cu ideea că poporul îi poartă pe braţe de dragi ce-i sunt pentru operele lor în care cântau partidul, pe Lenin şi comunismul.

Acum cântau România, numai că nu mai exista Partidul Comunist care să le dea iluzia că sunt purtaţi pe braţe de popor pentru cântecele lor.

În plus, o parte a moldovenilor mai păstrase o amintire nu tocmai dulce despre românii  din interbelic, care se purtaseră cu ei mai rău decât nişte străini şi iată că intelectualii basarabeni naţionalişti, într-o nefastă continuitate, confirmau gloria cea mai neagră a românilor.

Numai aşa, după 1989, românofobia avea să irumpă în Moldova independentă. Dacă Puterea Sovietică ne ţinuse în frâu dragostea faţă de România, tot ea ştia să strunească şi dispoziţiile românofobe.

Odată cu libertatea, însă, totul s-a revărsat peste margini, şi iubrea, şi ura.

 

 

Ţara viselor noastre

Teritoriul României continuă să fie pentru mulţi dintre noi unul bun să-l populezi cu vise şi fantasme.

Şi nu ne mai cereţi să fim „realişti”!

Dacă până în 1989 era locaţia ideală pentru  limbă română, literatură română, cultura română, istoria română, după această dată a trebuit să învăţăm a le face loc în acel spaţiu şi unor români reali, nu tocmai simpatici. Nu am fost în stare.

Am ales să visăm în continuare, chit că, la ceea ce ne era drag odinioară, adică limba română, literatura română, cultura română, istoria română s-a adăugat, mereu, după 1989, ceva nou şi frumos – Revoluţia română, Liviu Ciulei, Piaţa Universităţii, Lucian Pintilie, Liiceanu, Pleşu, Andrei Şerban, Monica Lovinescu, Goma, Silviu Purcărete, Patapievici, Lucian Boia, Jurnalul lui Eliade, Jurnalul lui Sebastian, întreg Ionesco şi întregul Cioran, Cărtărescu şi încă atâţia alţii.

Şi când te aştepţi mai puţin, hop! că mai apare ceva ori cineva bun să-l plasezi în ţara viselor noastre. E destul să te gândeşti la ce ispravă a reuşit Cristian Mungiu „al nostru” la Cannes!

Se întâmplă să ajung de multe ori în România şi nu mă prea dau în vânt să am de a face cu oamenii aceea care îmi vorbesc atât de bine limba şi cu care mă înţeleg atât de prost. Nu vorbesc cu ei, nu mă lansez în discuţii, nu semnez contracte. Îmi face bine să stau pur şi simplu printre ei. Văd şi scene nu tocmai de vis, dar întotdeauna ştiu că undeva, în această ţară există Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Liiceanu, Pleşu, Monica Lovinescu, Goma, Patapievici, Jurnalul lui Eliade, Jurnalul  lui Sebastian, întreg Ionesco şi Cioran întreg, Cărtărescu şi o puzderie de atâţia alţii.

După care pot să mă întorc, luminat, în rezervaţie, la Chişinău.

Am înţeles că generaţia noastră nu îşi va încheia vieţile altfel decât iubind-urând această mamă ingrată şi generoasă, neînţeleasă şi prefăcută, crudă şi băşcălioasă. A fost cea care, în tinereţe, excita şi exalta în noi tot ce aveam mai bun, a fost marea dragoste a tinereţii noastre. Iată de ce nu vom fi în stare  niciodată să o urâm doar.

O înjură românii şi minoritarii din România, o înjură vecinii şi cei de peste ocean, o înjură basarabenii din Chişinău şi mai ales basarabenii stabiliţi peste Prut.

Ce traumă e să-i cunoaştem pe italieni atât de românofobi!...

Spune-ţi-ne oricâte mârşăvii vreţi despre ea, noi cu această iubire iraţională vom muri.

Să o urască alţii după noi.

Iar când nu mai avem puteri s-o iubim, atunci iubim dragostea noastră pentru români şi România.

Vasile ERNU

 

Ultimii eretici ai Imperiului

 

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

 

 

Ultimii eretici ai Imperiului spune – cu ironie, cinism şi mult umor – povestea a doi eroi din două lumi diferite: un bătrîn terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tînăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Doi eroi din două generaţii diferite, care îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subzistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune. Doi eroi noncomformişti recomandă cititorilor cele mai ingenioase forme de „apărare civila”, indiferent dacă aceştia se află în Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substanţe şi ce fel de „vrăji” trebuie să foloseşti în societăţi cu un nivel ridicat de poluare ideologică?

Cartea lui Ernu este o înşiruire de probleme şi întrebări incomode. De ce cînd fumezi o marijuana la Bucureşti apar fluctuaţii la bursa de pe Wall Street? De ce cînd o bancş apare dispare o biserică? De ce nu poţi intra în „Împărăţia cerului” cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare iar furtul cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orînduiri sînt managerii şi advertiserii? De ce Dracula e cea mai bună carte despre România şi de ce ar fi bine să nu renunţăm la vampirism? De ce comunismul a fost învins de speculanţi şi nu de disidenţi?

Iar ghicitoarea lui Ernu este următoarea: Ghici cine ţinteşte mai bine: a. fascistul cînd vede un evreu; b. comunistul cînd vede un duşman al poporului; c. ori un wasp cînd vede un negru sau un indian?

 

 

Fragmente din Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu (Polirom 2009)

XII

 

În care se vorbeşte despre faptul că un speculant poate fi mai important decît un dizident, că un volum precum „O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender” poate fi la fel de important ca „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul şi mai ales, de ce ei au pus mîna pe „valorile monetare ale statului”, iar dizidenţii au rămas în afara jocului.

 

Dragă A.I.,

 

Am citit cu mare atenţie şi interes ultima ta scrisoare. Curios personaj, halucinantă poveste.

Revin la ultima ta conferinţă despre disidenţi. Sînt de acord în mare parte cu ce scrii tu despre dizidenţi, însă întrebarea mea este alta: de ce intelighenţia, şi în mod special, partea critică a acesteia, dizidenţii, sînt atît de importanţi pentru statul comunist? Cred că dacă răspundem la această întrebare vom avea răspunsuri şi la întrebări pe care încă nu le-am pus. De exemplu, vom înţelege de ce dizidenţa de acest tip nu mai are nici-un sens astăzi şi de ce în societatea de azi, intelectualitatea şi-a pierdut din aura, puterea şi semnificaţia pe care le avea în comunism.

Pentru a răspunde, cred că ar trebui să încercăm să înţelegem ce a vrut să fie comunismul în formula lui revoluţionară şi romantică. Dacă aş merge pe o definire simplă şi minimală, cu care ar putea cădea de acord mai toată lumea, aş spune că proiectul comunist şi-a propus să ne elibereze. Să ne elibereze de ce? Fireşte, să ne elibereze de economic. Practic, proiectul comunist a vrut să subordoneze economicul politicului, astfel încît, statul a fost construit ca un stat politic care a vrut să controleze în totalitate economicul. De ce un astfel de stat a avut nevoie de poeţi, scriitori, ideologi şi mai puţin de economişti? Din simplul motiv că politicul se construieşte pe discurs, pe cuvinte, pe cînd economia pe bani, adică pe cifre. În acest sens, un stat fondat pe politic, fie el comunist sau religios, are nevoie de intelighenţie, de „preoţi” şi se teme, sau cel puţin este distant faţă de dizidenţi încercînd să-i controleze. Ne place sau nu ne place, dar intelectualii sînt cei care legitimează sau delegitimează un regim de acest tip. Dar cred ca am mai spus aceste lucruri. Comunismul şi orice sistem represiv de acest tip începe şi se termină cu intelighenţia. Dizidenţii, pe care tu îi descrii atît de bine, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre şi bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba regimului.

Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în sistemul comunist? şi care mie mi se par mult mai semnificativi decît dizidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup care face o notă aparte şi care are un rol, cel puţin la fel de important ca acela al dizidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau  bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta rusă a termenului cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi sens. (Au mai existat şi grupurile religioase de tip neoprotestant dar e o altă poveste).

În cultura sovietică există, din fericire, cartea „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Din nefericire, nu exista o carte care ar fi poate mai elocventa în înţelegerea a ceea ce s-a întîmplat atunci şi care ar arunca o lumină şi asupra a ceea ce se întîmplă azi. Dacă ar fi existat, această carte ar fi trebuit să se cheme „O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”, căci el este prototipul speculantului, „marele maestru al combinaţiilor”. E important totuşi că avem cele două volume ale lui Ilf şi Petrov.

Pe mine, în acest caz, nu mă interesează stilul lor de viaţă, calităţile lor manageriale, de băieţi isteţi şi şmecheri. Nu mă interesează nici trucurile şi strategiile lor în viaţa de zi cu zi. Ceea ce mă interesează este cum au citit ei ca personaje-tip comunismul şi care a fost grila lor de relaţionare şi interpretare a acestuia. Înţelegînd acest lucru, cred că pot înţelege mult mai bine comunismul decît lecturîndu-i doar pe dizidenţi. Speculanţii sînt cam singurii care au reuşit să fenteze regimul şi să intre în noul sistem ca şi cum cel vechi nici nu a existat. E specia umană pentru care schimbarea de regim nu are nici o importanţă.

Deci, „O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”. Dimineaţa, Ostap Ibrahimovici se trezeşte cu un vis pe care i-l destăinuie tovarăşului Şura: „Tovarăşe Şura, vreau să merg departe, la Rio de Janeiro.... Imaginează-ţi un milion şi jumătate de locuitori şi absolut toţi în pantaloni albi...” Cînd toţi, de la mic la mare, au un singur vis, acela de a construi comunismul, Ostap nu e de acord cu majoritatea copleşitoare a ţării, el are un alt vis şi le strigă cu sarcasmul şi cinismul său caracteristic: „Jos mîinile murdare de pe visul copilăriei mele!” „Marele maestru al combinaţiilor” constată un lucru îngrijorător: „În ultimul an, s-au ivit între mine şi Puterea Sovietică divergenţe cît se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul”. Însă pentru a-şi îndeplini visul, cetăţeanul Bender ştie că are nevoie de acele unităţi mici numite bani care „circulă pe tot cuprinsul nemărginitei ţări”.

Ostap Bender, adevăratul fiu al „Locotenentului Schmidt”, ştie ceea ce dizidenţii deseori uită fie din naivitate, fie din „prea mult efort intelectual care epuizează rău de tot”, că statul în care trăieşte este un regim politic, nu economic. De unde putem şti noi asta? Din modul în care face rost de bani şi din crezul său. El ştie că într-un astfel de stat nu poţi să produci bani, căci uneltele de producţie se află în mîinile statului. Într-un regim de acest tip nu poţi decît să primeşti salariu şi nicidecum să produci bani, fiindcă aici, banii sînt în slujba politicului şi nicidecum al economicului.

Ce este un salariu? În spaţiul capitalist care se ghidează după o logică economică, un salariu este o plată, o remunerare pentru munca prestată, care se efectuează după nişte criterii precise, cu cifre excesiv de exacte şi care se calculează bazîndu-se pe un concept foarte periculos pentru regimul comunist, care se cheamă profit. În comunism, unde totul se bazează pe o logică pur politică, un salariu nu mai este o remunerare economică, ci una pur ideologică: „fiecăruia după nevoile sale.” Ostap Bender ştie foarte bine acest lucru şi o spune exemplar: „Iar vorbeşti de salariu? O să fim nevoiţi să punem problema interesului meschin.” Aici, salariul bietului birocrat capătă o valoare morală, care nu are nimic cu economicul. In momentul în care beneficiarul lui are apucături burgheze, adică se gîndeşte la profit, colectivul ia atitudine şi, după o şedinţă de reeducare, îl readuce la linia trasată de Partid. Nu întîmplător unul dintre cele mai faimoase blesteme sovietice era legat de salariu: „Să dea Dumnezeu să trăieşti dintr-un singur salariu.” Însă cum Dumnezeu nu făcea parte din ecuaţie, cetăţenii statului politic reuşeau deseori să-l fenteze.

Salariul şi funcţia sînt forme de privilegii şi remunerări politice pe care ţi le acordă statul de tip comunist, indiferent dacă eşti muncitor, ţăran sau intelectual. Odată acceptînd aceste „beneficii”, devii parte a sistemului. Punct. Ostap Ibrahimovici însă chiar dacă nu e dizident, ci doar un prăpădit pe care  îl „plictiseşte construcţia socialismului”, care nu vrea să schimbe lumea, ci doar să îşi îndeplinească banalul său vis, nu acceptă acest „business” cu statul comunist. El nu acceptă nici să fie angajatul statului, nici să primească remuneraţie de la stat. Astfel, el rămîne în afara regulilor şi limbajului impuse de regim. Şi culmea, pe lîngă aceasta, el  reuşeşte să arate că statul totalitar are foarte multe slăbiciuni, sau cum spune el, uneori este „lipsit de apărare”. Depinde doar cum comunici cu el.

Ostap are totuşi nevoie de bani. Cunoscînd toate trucurile şi capcanele pe care i le întinde regimul, el nu poate să „producă” banii, aşa că trebuie să-i „procure sau să-i exproprieze”. Eroul nostru ştie la fel de bine că în acest caz poţi să „procuri” de la „privaţi” şi să „expropriezi” de la „stat”. În statul sovietic însă, ca în orice stat comunist, nu poţi să procuri, fiindcă el nu vinde indivizilor şi nu poţi să cîştigi bani, fiindcă el nu plăteşte în sensul de a-ţi crea profit. Cum ziceam, între cetăţean şi stat există un raport politic, nu unul economic: tu oferi serviciile pe care ţi le cere şi predetermină statul, iar el îţi oferă un salariu stabilit de el, şi mărfurile pe care tot el le stabileşte. Între tine şi stat există un raport „economic” redus la un banal troc subordonat politic şi care reuşeşte să te „elibereze” definitiv de  dependenţa faţă de economic. Astfel, intri într-o poveste politică totală, eşti dependent doar de regimul politic, care produce un stat politic total.

Mai există varianta „exproprierii”, adică a sustragerii banilor de la stat. Dar aici, Ostap Imbrahimovici are o mică problemă: crezul de care vorbeam mai sus. Acesta sună aşa: „Procurarea sau exproprierea de fonduri variază după împrejurări. Personal, cunosc patru sute de metode relativ cinstite de a le procura. Nenorocirea e că azi nu mai sînt oameni bogaţi. Unul, altul s-ar năpusti, desigur, asupra vreunei instituţii de stat lipsite de apărare, dar asta nu-mi stă în obicei. Fireşte, eu nu sînt înger. Eu nu am aripi, dar respect Codul Penal. Aceasta este singura mea slăbiciune”. Aici, totul e foarte clar. Ostap se decide, din cauza slăbiciunii sale faţă de Codul Penal, să atace zona „privată”. „Marele combinator” meditează şi porneşte de la o deducţie simplă: „din moment ce în ţară circulă bancnote, trebuie să existe şi oameni care să le aibă în cantităţi mari”. Însă, cu un oftat din rărunchi, Bender îşi dă seamă că el trăieşte în ţara sovietelor şi nu într-un „stat burghez”, unde „poţi să lucrezi cu  milionari legali” care au o adresă „pe care o ştie toată lumea”. Acolo e foarte simplu: „Te duci de-a dreptul la el, cînd ştii că e acasă, şi încă din antreu, numai după ce i-ai spus bună ziua, l-ai şi expropriat de bani.”. Pe cînd în ţara lui: „Doamne, Doamne! În ce ţară rece trăim! La noi totul e ascuns, totul e clandestin. Pe milionarul sovietic nu-l poate descoperi nici măcar Comisarul Poporului pentru Finanţe, cu tot aparatul său fiscal ultravigilent.”

Şi totuşi, Ostap Ibrahimovici îl descoperă pe acest „milionar clandestin” care a scăpat mîinii vigilente a fiscului, deghizat într-un amărît de contabil, pe nume Koreiko. Ce face Koreiko? El nu face decît să transfere banii dinspre stat în privat, un spaţiu clandestin, adică „expropriază” instituţiile statului. Ostap Bender ştie foarte bine că banii tînărului stat sovietic au un pur caracter politic, iar aceştia, odată ajunşi în zona privată, în mîna lui Koeriko, de exemplu, au un caracter pur economic. Koreiko şi banii lui „sustraşi” devin un caz politic pentru statul sovietic şi un caz economic pentru Ostap care vrea să-i „procure”. Aşa că, după el, banii trebuie „procuraţi” în cel mai curat mod capitalist şi, dacă se poate, şi cu ceva stil: banii să vină pe o „farfurioară cu chenar albastru”. Si dacă se poate, „toţi odată”. Iar pentru a-i „procura”, ca un adevărat businessman al noii lumi, Ostap confecţionează o marfă pe care o vinde încăpăţînatului Koreiko, care încă nu ştie vechea zicală rusească „sărăcia nu-i păcat”. Bender acţionează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist: produce o marfă pe care o evaluează la exact cît are el nevoie. Face un dosar, cu  valoare economică pentru Koreiko, şi o semnificaţie politică pentru statul sovietic, după cum bine ştii, în care se arată cum tovarăşul Koreiko a „expropriat” nevinovatul stat sovietic. Dosarul este scos la vînzare singurului cumpărător, Koreiko, care are tot interesul să-l procure. Valoarea sa se ridică la nemiloasa sumă de un milion. Este exact suma care ar putea să-l facă fericit pe comandor în oraşul pantalonilor albi, visul copilăriei sale.

Ca să păstrez spiritul volumelor celor doi autori, îţi voi spune în continuare: mergi, te rog, la Kiev şi Moscova, la Vilnius şi Bucureşti, la Sofia şi Varşovia, şi vezi cine conduc aceste ţări? Spune-mi, te rog, cine a preluat puterea în fostele state comuniste? Ştii să existe undeva un stat în care dizidenţa să fi luat în propriile-i mîini puterea reală? Da, pe alocuri, temporar, şi în mare parte, doar sub o formă decorativă. Puterea reală în aceste state a fost luată nu de urmaşii lui Bukovski, Saharov sau Soljeniţîn, ca să nu mai zic de bietul Şalamov, ci de o parte din structurile statului convertite la capitalism şi de o clasă nouă, pe care putem să o botezăm în spiritul lui Ilf şi Petrov cu numele de „fiii locotenentului Schmidt”. Puterea reală a noilor state, cei care au pus mîna pe marea avere a statului „lipsit de apărare” sînt urmaşii lui Ostap Bender, cărora le-a dispărut acea “singură slăbiciune”, respectul faţă de Codul Penal. În momentul în care statul comunist, care funcţiona doar după o logică politică a dispărut, banii nu au mai avut o semnificaţie politică, ci una pur economică, iar neînfricaţii „fii ai locotenentului Schmidt” au sărit să „procure” şi, mai ales, „să exproprieze fonduri”. Ei ştiau foarte bine că în noul context, în neajutoratul tînăr stat capitalist, faţă de Codul Penal nu trebuie să mai ai slăbiciuni. Şi atunci, cele „patru sute de metode relativ cinstite” de a „procura şi expropria fonduri” s-au transformat în mii şi mii de metode „relativ cinstite”.

Privindu-i pe aceşti noi îmbogăţiţi, faţă de care nici eu nu am slăbiciunea de a le acorda prezumţia de nevinovăţie, pot spune parafrazîndu-l pe eroul meu: „Sînt nişte oameni foarte interesanţi. La ei oare, chiar totul e în ordine? Cu asemenea noroc, mă şi mir că sînt în libertate”. Cu siguranţă însă că aceşti nouveaux riches, „reprezentanţii capitalului privat care nu rămîn surzi la gemetele poporului”, aceşti urmaşi ai lui Ostap Ibrahimovici Bender, îmi pot răspunde şi ei la fel de ingenios: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse.”

Morala: cînd visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui. Ceea ce Ostap Bender a înţeles, nu a înţeles Soljeniţin. Intelighenţia şi dizidenţii au jucat după regulile regimului şi au vorbit aceeaşi limbă cu regimul comunist. Ei sînt fiii regimului. În schimb „fiii locotenentului Schmidt” nu au căzut în această capcană şi au arătat că ştiu cel puţin „patru sute de metode relativ cinstite” prin care să fenteze temutul regim.

Mă opresc aici căci mă va lua iarăşi flama.

Ce să facem, „parada o vor conduce ei”, nouă nu ne rămîne decît să găsim metode de a critica eficient acest nou regim şi, mai ales, de a-l schimba.

 

Cu prietenie, al tău,

Vasiliy Andreevici

XXXVII

 

În care eroul nostru scrie un „Manifest al tranziţiei” din care aflăm că „tranziţia” este de fapt o cumplită „mahmureală”, iar pentru a scăpa de această stare „politică” ni se oferă cele mai ingenioase metode şi ingrediente; popoarele lumii care au dat cei mai celebri băutori oferă şi cele mai surprinzătoare soluţii antimahmureală, iar la cea mai grea întrebare a tranzitiei-mahmureală „Cine sînt eu?” te poate ajuta foarte bine cocteilul „Molotov forever”.

 

Dragă A.I.,

 

O să-ţi povestesc o întîmplare hazlie de care am avut recent parte. Cînd vine vara, în Bucureşti, căldurile devin insuportabile. Cei de aici şi-au creat un obicei: fiind destul de aproape de mare şi de munte, la fiecare sfîrşit de săptămînă începe exodul spre cele două destinaţii salvatoare. E un obicei care mie îmi pace. De fapt, este asemenea celui moscovit, în care toată „lumea bună” pleacă la finele săptămînii la „dacea” din afara oraşului.

Săptămîna trecută, am plecat şi eu la mare, spre Vama Veche. Îmi place mai mult marea decît muntele. Nu încerc să-mi explic cauzele acestei pasiuni, ştiu doar că mă simt mult mai bine la mare. Am ajuns, m-am instalat şi seara am ieşit pe una din terasele la care merg de obicei. La intrarea pe terasa la „Şoni”, chiar la primele mese, se afla un grup de tineri gălăgioşi care m-au acostat de cum am intrat. Nu îl cunoşteam decît pe unul dintre ei. Se pare că îmi citiseră prima mea carte şi nu numai că au citit-o, ci chiar au pus-o în aplicare. Îmi citiseră cartea ca pe un reţetar de băuturi alcoolice.

Povestea lor sună cam aşa. Unul din ei a citit cartea, după care a trimis un mesaj prietenilor cu capitolele „Ce bea cetăţeanul sovietic”, şi după s-au strîns la unul dintre ei şi şi-au propus să facă faimosul cocteil „Rembrandt”. Nu au vrut să consume oricare dintre variante, ci anume varianta „Rembrandt autentic”, în care vodca şi berea nu se amestecă cînd se toarnă, ci se separă printr-un procedeu destul de complicat, care necesită multă experienţă. Neavînd exerciţiu, cititorii mei au băut la „Rembrandt fals” pînă au terminat toată berea de la chioşcul de la scara blocului şi pîna au „căzut la datorie”. Îţi dai seama că a doua zi s-au trezit într-o stare avansată de mahmureală. Ei îmi reproşau două lucruri. Mai întîi, că reţeta de cocteil „Rembrandt” nu poate fi autentică. Eu le-am răspuns ironic că tocmai asta e diferenţa între un „fals” şi un „autentic”: se execută foarte greu, după o lungă experienţă şi o măiestrie desăvîrşită. Pentru asta au nevoie de un „maestru”, de perseverenţă şi de multe dimineţi mahmure. Al doilea reproş a fost mai dur: „Frate, nu poţi să-ţi baţi joc de "cititorii" tăi, scriind două texte despre cum se bea şi cum se fac cocteilurile magice şi nici un text despre cum să te dregi!” Ei, aici au perfectă dreptate.

Cînd am scris despre băuturi nu am vrut decît să dau o interpretare politicului, cum funcţionează politicul prin intermediul alcoolului. „A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă!”. Starea de beţie este cea mai specifică „stare” a politicii de tip dictatorial, de tip comunist. Pentru tranziţie, „starea politică” nu este beţia, ci mahmureala. Tranziţie înseamnă mahmureală, acea stare groaznică, de care nimeni nu vrea să-şi reamintească.

Am încercat să scriu cîte ceva despre ea, însă mi-am amintit că a făcut-o unul din preferaţii mei, Mihail Bulgakov, în inegalabila „Maestrul şi Margarita”. Povestea mahmurelii o putem găsi în capitolul „ Un apartament puţin simpatic”[1]:

„Dacă a doua zi dimineaţă cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: "Steopa, vei fi împuşcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!" el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: "împuşcaţi-mă, faceţi cu mine ce vreţi, eu tot nu mă scol." Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoa­pele închise şi, colac peste pupăză, îi era greaţă, dar o greaţă pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-şi amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, şi nu se ştie unde, stătuse cu un şervet de masă în mînă şi încercase să sărute o doamnă, promiţîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repetînd: "Nu, nu, n-am să fiu acasă!" Steopa însă o ţinea una şi bună: "Ba eu totuşi am să vin!" Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, şi în ce lună, Steopa habar n-avea, şi, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găseşte? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stîng. În penumbră desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrşit, oglinda mare de perete şi îşi dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. În clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic şi, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng.”

Dar, vorba lui Bulgakov: „să lămurim lucrurile.” Ce este cu adevărat important în această stare de „tranziţie”, adică de „mahmureală”, nu e durerea, nu e „capul sfîrtecat”, nu e „vuietul din cap” sau „greaţa” excesivă, ci incapacitatea de a-ţi aminti. De la înţeleptul Solomon încoace ştim că băutura este un remediu pentru uitare: oamenii beau ca să uite necazurile. Ei beau pentru a uita realitatea şi a intra în vise, în fantasme pe care numai licorile bahice le mai pot oferi şi nicidecum realitatea sau politicul. Deodată te trezeşti din acele fantasme, ai multe dureri şi doar o singură întrebare: „Cine sînt eu?” Te uiţi în oglindă, nimeni şi nimic nu-ţi răspunde la această întrebare dureros de incomodă. Uitarea e totală. Tranziţia e totală. Te pipăi pe obraz în faţa oglinzii şi îţi este jenă de faptul că nu poţi răspunde la o întrebare atît de banală, la care ştiai atît de bine răspunsul încă din primii ani din viaţă, cînd părinţii te duceau la rude şi cînd te întrebau „cum te cheamă?”, „al cui eşti” şi tu, chiar dacă nu ştiai să vorbeşti bine, răspundeai, puţin peltic, însă cu multă convingere. Acum nu mai ştii cine eşti. Şi deodată, există o voce salvatoare care, vorba povestirii, te strigă „Steopa, treci la masa!”. Tu te uiţi în oglindă, cu ochii semideschişi şi ai revelaţia reamintirii: „Aha, deci  Steopa Lihodeev, directorul Teatru­lui de varietăţi”. Eşti salvat, ţi-ai amintit acest detaliu esenţial de la care se poate începe reamintirea întregii poveşti: cine eşti, unde te afli, de unde vii şi unde mergi. Tranziţia se produce, începi să te readuni de pe jos, să-ţi reaminteşti detalii, fragmente, începi să te „refaci”. Problema cea mare e cum ieşi din această stare de mahmureală?

E interesant că starea politică de „mahmureală”, tranziţia, este specifică nu numai celor ieşiţi din beţia comunistă, ci şi respectabililor capitalişti, care au încercat să raţionalizeze consumul de alcool. Cu toţii am trecut, indiferent de regim politic, cel puţin o dată în viaţă prin nesuferita tranziţie.

Deci cum luptăm cu această stare? Chiar dacă nimeni nu ştie cum se iese din tranziţie, de la popoarele slave la cele anglo-saxone şi de la cele latine la cele semite toţi sînt de acord că împotriva mahmurelii, „pohmeli” la ruşi şi „hangover” la englezi, se luptă cu un procedeu numit „dregere”. Se pare că divergenţa şi diferenţa trăsăturilor naţionale şi ideologice dispar cînd e vorba de băutură şi mai ales de „dregere”. Cînd e vorba de „pohmeli” toate diferenţele dispar. Ideologia, banii, interesele şi principiile dispar căci în starea de „pohmeli”, în acest „sentiment de tranziţie al fiinţei” ai un singur scop, acela de a-ţi reveni la o stare „normală”, adică fie cea de trezie totală, fie cea de revenire la beţie. Important e să răspunzi la întrebarea: „Cine sînt eu?” La această întrebare poate răspunde cu convingere doar omul beat, sau, cu ceva  îndoieli, cel treaz; dar niciodată mahmurul, fiindcă el nu-şi mai aminteşte.

Popoarele lumii care au dat băutori celebri cu nemiluita, care au băut cît nu poate duce nici Dunărea, nici Volga, nici Mississippi şi care au luptat cu toate greutăţile şi nedreptăţile vieţii, rezistînd cu străşnicie nu prin cultură ci prin băutură, acum privesc ochii tulburi şi propun soluţiile magice pentru această stare insuportabilă, numită „mahmureală”. Fiecare popor a botezat-o în felul său. Românii au „capul cît o baniţă”, suedezii sînt „loviţi din spate”, iar polonezii, ruşii, nemţii şi olandezii „aud pisica”. Unele popoare „se simt de gumă”, alţii au „gura de lemn” sau „îi doare părul”, iar danezii „aud tîmplarii în cap”. Asta este o expresie plastică destul de dură. Cei mai ingenioşi sînt ucrainenii care au patru cuvinte care exprimă stadii diferite ale „mahmurelii”. Pînă şi evreii, popor semit, care ca orice popor din Orientul Mijlociu, se ţine mai departe de alcool, observînd că le lipseşte acest cuvînt au pus la treabă ditamai academia din Tel Aviv să găsească un termen pentru această stare. Academia a fost nevoită să inventeze cuvîntul hamarmoret. Ieremia scrie în „Plîngerile” sale (1:20):  „Doamne uită-Te la necazul meu. Lăuntrul meu fierbe...” Deci pînă şi urmaşii patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov, care fie suportă mai greu tranziţia, fie o fac în cîteva generaţii, pentru a-i atenua stresul, au fost nevoiţi să treacă prin această stare.

Deci, cum luptăm cu „tranziţia”? Ei bine, ca să lupţi cu tranziţia e important să ştii  ce ai făcut înaintea tranziţiei şi cum de ai ajuns în halul ăsta. Dacă ai avut ghinionul şi ai amestecat prea mult, sau doamne fereşte, ai folosit şi „chimicale”, atunci „tranziţia” va fi mai dificilă. Vei avea de luptat împotriva „tarelor vechiului regim”, regimul decuseară. Dacă ne amintim ce fel de alcool am folosit în „vechiul regim”, putem găsi mai uşor o soluţie de ieşire din „tranziţie”. De exemplu, dacă aţi combinat băuturi „colorate” precum vinul roşu şi whiskey-ul, poate fi o problemă, chiar dacă ele au mai multe „elemente comune” în procesul de producere şi fermentare, decît să zicem combinaţiile „albe” precum vin alb, gin şi vodcă. Paradoxul este următorul: cu cît băuturile amestecate conţin mai multe „elemente comune”, cu atît dimineaţa este mai insuportabilă şi mahmureala sau tranziţia mai dificilă. Ar mai trebui ştiut un lucru, dacă nu-l ştiaţi cumva: lumea e nedreaptă. Cei mai rezistenţi la mahmureală sînt cei care beau mult şi regulat. Cu alte cuvinte: cu cît regimul precedent e mai dur, cu atît tranziţia şi mahmureala devin o stare obişnuită. Pentru ceilalţi, „tranziţia” devine aproape insuportabilă.

Dacă e să vorbim despre reţete pentru mahmureală, atunci, vorba scripturilor, „numele lor e legiune”, şi aici toate popoarele, indiferent ce regim politic a precedat starea de „mahmureală”, cunosc un număr imens de „formule magice”, pe care guvernanţii nu le ştiu. Proletariatul din toate zările lumii, pătura cea mai supusă suferinţei are o lozincă simplă: UBI BERE, IBI PATRIA. E o formulă facilă şi ieftină la care apelează  masele largi şi respectabile ale tranziţiei.

Poporul trecut prin atîtea încercări ştie o mulţime de licori care pot alina orice durere. El poate să-ţi înşire o mulţime de preparate şi cunoaşte efectele benefice ale borşurilor de tot felul. În general însă preferă să meargă pe formula simplă şi eficientă: „cui pe cui se scoate”. În acest caz aproape totul poate fi folosit în „lupta împotriva tranziţiei”. „Specialiştii” le ironizează însă, afirmînd: „corpul nu reacţionează bine şi nu suportă.” Ba suportă, la cîte a suportat pînă acum... Dacă în viaţa „normală”, puteţi suporta creditele bancare şi dările fiscale, următoarele „mixturi” de luptă împotriva „tranziţiei” vi se vor părea joacă de copii.

De exemplu, dacă cumva aveţi un credit prea mare şi „tranziţia” e insuportabilă, vă recomand mixtura, numită în limbajul internaţional „Suffering Bastard”. Se face simplu şi are efect. Uiţi imediat şi de durere şi de credit. Fără a vă da un gramaj exact pentru a vă lăsa mînă liberă, vă spun că trebuie să amestecaţi numai următoarele băuturi: gin, coniac, suc de lămîie, orice băutură cu esenţă amară gen digestiv (Unicum de exemplu) şi bere (preferabil ginger beer). Dacă durerea şi împrumutul sînt şi mai mari şi nu mai vreţi să vă aduceţi aminte nici măcar numele băncii, atunci recomand cocteilul „Învierea din morţi”. E ceva mai scump, dar faţă de  datoriile la bancă nu mai contează. Se amestecă, după bunul plac, Pernot franţuzesc (poate fi înlocuit şi de Absint sau Tequila) cu şampanie şi suc de lămîie. Efectul e garantat de cele mai importante sindicate de luptă împotriva tranziţiei şi a „bunăvoinţei” sistemului bancar. Pot fi aduse exemple mult mai complexe şi sofisticate de la „Jag-bomba” la „Thomas Abercrombie” sau „Molotov forever”, dar nu e cazul. În realitate, marea parte a populaţiei preferă lupta clasică, verificată de secole: să lupţi azi împotriva zilei de ieri cu aceeaşi băutură pe care ai consumat-o aseară. Şi nimeni nu se supără cu excepţia managerilor de la bancă, dar despre ei mai bine să nu vorbim.

În ce priveşte mijloacele nealcoolice de luptă împotriva „tranziţiei” sînt şi ele foarte multe, însă mult mai puţin folosite. Mintea limpede nu e calitatea de bază a celor care iau împrumut, ci a celor care dau. Pe lîngă tot soiul de ciorbe şi borşuri acre, moare şi sucuri de lamîie sau portocale, folosite de mai toată lumea, unii întrebuinţează şi alte metode. Romanii ne-au învăţat să începem cu principiul „pana de gîscă” care produce voma. După această primă măsură, coreenii ne zic să bem o cană cu apă în care să punem miere, o amestecăm şi o dăm peste cap. Alţii, precum olandezii, de exemplu, amestecă praf de muştar în apă şi-l dau peste cap. Americanii fac o omletă în stilul celor din reţeaua Denny's, adică foarte iute, sau folosesc cocteilul „Prairie oyster” care conţine oţet, un gălbenuş de ou crud, sau Worchestershire sauce pe care trebuie să-l dai peste cap dintr-o înghiţitură. Mulţi folosesc cocteiluri de fructe cu lapte. În Asia, se preferă ceaiul, italienii şi francezii beau cafea foarte tare, japonezii mănîncă prune marinate, indienii din Anzi mănîncă frunze de coca, iar ruşii, ca şi noi, cred în moare de varză.

În supe, borşuri şi ciorbe se întrec mai toţi. Ruşii sorb supă de pui „soleanka”, mexicanii gătesc „menudo”, turcii „işkembe çorbasi”, grecii au „patsa”, gruzinii „haşi”, iar japonezii „Kazu Tateishi”. Vecinii noştri unguri fac ceea ce ei numesc „Ciorbă de dregere” care poate fi întîlnită şi în Transilvania.

Am citit cu uimire în Times cum un jurnalist propunea ca mijloc de luptă împotriva veşnicei noastre „tranziţii”, împotriva durerilor „veşnicei mahmureli”, să se bea 6 sticle de Coca-cola. Recunosc că am văzut multe variante şi multe soluţii de combatere a acestei stări „politice” mai puţin umane, sau poate prea umane. Dar la aşa ceva am reacţionat radical: îmi pare rău, dar sînt convins că organismul torturat al cetăţeanului care a trăit „alcoolismul” comunismului şi trăieşte „mahmureala” capitalistă a tranziţiei nu poate suporta un nivel atît de ridicat al ideologiei în corp. Supradoza de ideologie poate omorî. În viaţă sînt totuşi lucruri care nu se pot amesteca.

 

Dragă prietene, cam ăsta a fost micul meu răvaş pe care-l intitulez „Manifestul tranziţiei”.

Sper că te va amuza.

Cu prietenie, al tău,

Vasiliy Andreevici

CV

 

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit, Editura Idea şi Editura Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 2006, ediţia a II-a în 2007), care apare în anul 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia. Cartea este în curs de apariţie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria şi la Editura L'Harmattan din Ungaria. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.

Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului.

Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008.

www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro

 

 

Citate:

 

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.

Mihai Iovănel

 

Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.

Bianca Burţa-Cernat

 

Vasile Ernu îşi permite luxul „iresponsabilităţii”, lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. Îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului „de la sine înţeles” într-un ritm nonşalant, aproape prietenos - aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece.

Costi Rogozanu

 

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din „Supravieţuiri”. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură.

Paul Cernat

 

L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică.

Gherman Sadulaev

 

Vasile Ernu se desparte de comunism râzînd mînzeşte, iar nu în stilul sforăitor bine cunoscut pe malurile Dîmboviţei. Să nu-l acuzăm prea tare că se uită cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.

Daniel Cristea-Enache



[1]  Traducere de Natalia Radovici

Roger-Pol Droit

„Etica pe înţelesul tuturor”

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

Aventurile unui cuvânt

– Nostim cuvânt, „etică”! De unde vine?

– Din grecescul èthos. Dar nu e deloc uşor să redai ceea ce însemna èthos pentru grecii din An­tichitate, deoarece este imposibil să găsim măcar un cuvânt din vocabularul nostru actual care să traducă acest termen. De fapt, el avea mai multe semnificaţii, pentru care noi nu dispunem de un echivalent global, deoarece modul lor de gândire era diferit de al nostru.

Ethos înseamnă, în primul rând, „habitatul”, mai precis maniera în care o specie animală „locuieşte pe pământ”. Care ar fi, aşadar, èthosul pentru păsări? Să zboare, să cânte, să ciugulească, să-şi facă cuiburi, să facă ouă, să circule prin aer dintr-o regiune sau de pe un continent pe altul. În zilele noastre, există, în acest sens, o disciplină ştiinţifică numită „ethologie”, care studiază comportamentele animalelor în mediul lor natural. Această disciplină este cu mult diferită de etică, dar denumirea sa provine de la acelaşi cuvânt, èthos.

Aceasta nu e tot! Deoarece èthos, în limba greacă, poate însemna şi „caracterul” unei persoane, felul în care aceasta „locuieşte pe pământ”, în funcţie de dispoziţiile sale naturale. Èthos de-semnează totodată „moravurile”, maniera de a te comporta într-o societate dată, într-o epocă dată. În acest caz, vorbim, deci, despre felul în care trăiesc oamenii, despre obiceiurile cărora li se subordonează, despre tipurile de reguli pe care le urmează şi legi după care se guvernează.

Precum vezi, ceea ce se află în spatele fiecărei folosiri a termenului èthos este sensul general de „comportament”. Şi poţi constata că alocarea sensurilor nu este aceeaşi ca şi în cazul nostru, căci noi nu stabilim o legătură între legile unei societăţi, caracterul indivizilor şi felul de a fi al animalelor. Termenul din greaca veche acoperă un domeniu diferit faţă de ceea ce a devenit el astăzi, un domeniu mai vast şi mai divers.

– E drept că nu prea seamănă cu obiceiurile noastre!

– Şi totuşi, mai avem de călătorit spre a urmări aventurile acestui cuvânt până în zilele noastre. Am vorbit de èthos, dar încă nu şi de èthikè, din care provine direct „etică”. Ethikè este adjectivul format din èthos. Literalmente, l-am putea traduce prin „comportamental”. Noţiunea apare la filosoful Aristotel, el fiind primul care va fi folosit expresia „èthikè thèôria” (ceea ce s-ar traduce, cuvânt cu cuvânt, prin „contemplare comportamentală”), spre a defini cunoaşterea „referitoare la modul de a te comporta”.

Iată prima definiţie posibilă, şi fără îndoială cea mai bună, a ceea ce este „etica” pentru greci: o formă de cunoaştere privitoare la comportamente. Dar vei vedea imediat că există o distincţie importantă ce trebuie făcută între două atitudini, două maniere de a privi comportamentele.

Pe de o parte, putem să ne rezumăm doar la a descrie, la a prezenta felul în care se comportă oamenii dintr-o anumită regiune, un anumit popor sau trib, ceea ce face că noi nu vom căuta să-i judecăm, să ştim dacă ceea ce fac este bine sau rău, nici dacă este mai rău sau mai bine faţă de ceea ce fac vecinii lor. Ne vom mulţumi doar să prezentăm cum se comportă ei.

– Da, e mult mai obiectiv!

– Nu aş fi prea sigur de asta. În orice caz, este o manieră pur descriptivă. De altfel, aşa se şi procedează atunci când se observă o specie animală. Nimeni nu va afirma despre peşti că este „rău” faptul că respiră prin branhii sau că mamiferele procedează „mai bine” respirând prin plă­mâni. Nu facem altceva decât să descriem felul lor de a fi.

Dar, în observarea comportamentelor, mai este posibilă şi o a doua atitudine, care constă în încercarea de a te comporta cât mai bine cu putinţă. Ea încearcă determinarea comportamente­lor „bune”, pe care le vom căuta şi vom face tot posibilul să le urmăm, şi a celor „rele”, cele pe care va trebui să le evităm, să le înlăturăm sau să le combatem. Aici se va pune problema judecăţi­lor normative, care enunţă ce e bine şi ce e rău. Trebuie, atunci, să încercăm să aflăm în funcţie de ce unele comportamente sunt mai bune, iar altele mai puţin bune. Este vorba, deci, de a lansa judecăţi morale asupra comportamentelor, de a le discerne pe cele care sunt purtătoare de valori pozitive de cele care, dimpotrivă, sunt imorale sau antimorale, care comportă pericole sau valori distructive.

– Tu vorbeşti despre judecăţi morale, de bine şi de rău, de valori etc. Etica, în cele din urmă, e totuna cu morala?

– Această întrebare a provocat deja multiple dezbateri! Problema este că e la fel de corect să spui „Da, sunt acelaşi lucru” şi „Nu, sunt diferite”.

– Şi cum putem ieşi din încurcătura aceasta?

– Foarte simplu, deoarece aceşti doi termeni nu sunt identici, respectiv diferiţi la acelaşi nivel.

Să începem cu nivelul la care se confundă. Tocmai am afirmat că grecii din Antichitate se foloseau de termenul „etică” spre a desemna ceea ce se referă la comportamentele unei colectivităţi sau ale unui individ, ceea ce este legat de moravurile bune sau rele ale oamenilor la un moment dat. Romanii, la rândul lor, au făcut acelaşi lucru în limba lor, în latină. Spre a traduce èthikè în latină, Cicero a pornit de la echivalentul latin pentru èthos, adică mos, moravuri, la plural mores. Pentru a exprima „ceva care se referă la moravuri”, el a inventat termenul moralia, ceea ce ar însemna „coordonatele morale”, cuvânt construit după modelul lui èthikè.

Astfel, „morală” în latină este acelaşi lucru cu èthikè în greacă. Sunt două cuvinte întru to­tul asemenea, chiar dacă sunt construite plecând de la rădăcini diferite. „Morală” este traducerea exactă, în latina clasică, a ceea ce grecii numeau „etică”. Pornind de la această temelie identică, s-au constituit o serie de domenii asemănătoare: „etica” şi „morala” se preocupă, fără deosebire, de valori, şi în primul rând de bine şi de rău, re­flectează în mod identic asupra temeiurilor deo­sebirilor dintre acestea, se întreabă în acelaşi fel cum să discerni între ele şi cum să aplici regulile fundamentale. Aceste demersuri se desfăşoară în paralel, fie într-o limbă, fie în cealaltă.

– Atunci, de unde provine diferenţa?

– Mai sunt şi astăzi gânditori care afirmă că nu există, de fapt, o distincţie veritabilă între etică şi morală. În ceea ce mă priveşte, consider, efectiv, că nu există o diferenţă profundă şi radi­cală între cele două noţiuni. Şi totuşi, o deosebire treptată s-a stabilit între contextele de folosire a celor doi termeni.

În epoca modernă, s-a considerat deseori că termenul de „morală” putea fi rezervat acelui tip de norme şi valori moştenite din trecut şi din tradiţie sau din sfera religiei. „Morala” s-a spe­cializat, mai mult sau mai puţin, în sensul a „ceea ce este transmis”, asemeni unui cod de comportamente şi judecăţi deja constituit, mai mult sau mai puţin bătut în cuie. În acest sens, acceptăm sau refuzăm morala propriei familii sau a mediului de viaţă, urmăm preceptele ce o caracterizează sau, dimpotrivă, le încălcăm. Morala pare să constituie un ansamblu fix şi desăvârşit de norme şi reguli.

Astăzi, din contra, termenul de „etică” se foloseşte mai degrabă în domeniile în care nor­mele şi regulile de comportare trebuie construite, inventate, concepute prin intermediul unei reflecţii, în general colectivă. De exemplu, progresul tehnicilor medicale determină, în epoca actuală, apariţia unor situaţii complet necunoscute generaţiilor anterioare. A devenit posibilă practicarea fecundaţiei in vitro, precum şi ca o femeie să fie însărcinată cu pruncul alteia – ceea ce numim mamă purtătoare – şi să-l restituie după momentul naşterii.

Confruntaţi cu aceste situaţii inedite, ne întrebăm dacă aceste practici ar trebui autorizate sau interzise, dacă ele sunt bune sau rele şi în ce circumstanţe, pentru ce persoane anume, cu ce condiţii. Aici trebuie elaborate reguli, ele trebuie modelate, ţinând cont de mai multe puncte de vedere, trebuie eventual găsită o cale de compro­mis. Această muncă este rezervată, în vocabularul contemporan, eticii.

Mai pe scurt, dacă vrem să distingem cei doi termeni, „morala” ar fi specifică normelor moştenite, iar „etica” ar ţine de normele în construcţie. „Morala” ar desemna în principal valorile existente şi transmise, iar „etica” s-ar ocupa de efortul de elaborare sau ajustare a acestora, în funcţie de mutaţiile în curs.

– Aceasta este, deci, singura diferenţă?

– Nu, cu siguranţă nu. Ar mai trebui adăugat la aceste deosebiri şi faptul că termenul „morală” a fost deseori înţeles, în ultima vreme, de o manieră peiorativă: „Doar n-o să-mi faci acuma morală!” Se presupune, implicit, că „morala” ar comporta un discurs plictisitor, represiv, depăşit, penibil de auzit şi totodată inutil, fiind lipsit de efecte. „Morala” pare să fi devenit un termen greoi, ce evocă admonestări şi constrângeri, ce trâmbiţează precepte aparent rigide şi prăfuite. Preferăm deci să-l lăsăm deoparte.

Iată de ce s-a hotărât uneori să se revină la termenul antic, care, în mod paradoxal, pare mai nou. Astfel, s-a vorbit despre „etică” în loc să se vorbească despre morală. Ca şi cum s-ar fi spus: „Sper că n-o să-mi faci morală, e plictisitor. În schimb, dacă ai să-mi vorbeşti despre etică, o să fie mult mai interesant.” Nu e altceva decât o diversiune, o schimbare de cuvinte, nu şi de puncte de vedere, asta dacă admitem că cei doi termeni denotă acelaşi tip de reflecţie.

– Dar, după părerea ta, există o diferenţă între cei doi termeni sau nu?

– Multă vreme, nu a existat, practic, niciuna. Apoi, precum am spus, termenul „etică” a început să fie folosit spre a vorbi despre ceea ce trebuie inventat în domeniul moral. Etica a devenit numele moralei în curs de facere, în curs de cercetare, mai ales în legătură cu subiectele noi. Iar aceste cazuri noi nu se limitează doar la domeniul medical, la care am făcut deja referire. Căsătoriile între homosexuali, protecţia minorilor pe Internet, libera difuzare a pornografiei, legalizarea drogurilor uşoare şi o întreagă gamă de alte subiecte din sfera socialului nu întrunesc o unanimitate de păreri, dezbaterea fiind astfel deschisă, iar opiniile împărţite.

Cu toate acestea, trebuie luat în considerare un lucru: toate aceste discuţii, care sunt din ce în ce mai numeroase şi care se vor înmulţi mai departe în viitor, sunt legate de faptul că vremurile noastre nu mai sunt guvernate de o morală dominantă, capabilă să arbitreze totul. Dimpotrivă, ceea ce domină, de cele mai multe ori, este îndoiala asupra regulilor de urmat, perplexitatea faţă de principiile de aplicat.

– Unde vrei să ajungi?

– Imaginează-ţi o societate complet dominată de o religie unică. Aceasta proclamă singură ceea ce este de făcut. Tradiţia sa dictează modul de a te comporta şi valorile de urmat. În această situaţie, nu mai rămâne loc de reflecţie. Desigur, ne putem întreba cum să aplicăm regula într-un anumit caz dificil, dar, în ansamblu, nu trebuie decât s-o urmăm: soluţia există, independentă de orice cugetare. Adevărul este deja enunţat, deja prezent, deja cunoscut. Nu trebuie nici elaborat, nici construit.

În societăţile contemporane, dezvoltate, situaţia nu mai este aceeaşi. Axiomele morale sunt mai rare, deoarece există mereu mai multe unghiuri din care putem privi chestiunile morale. Răspunsurile nu mai sunt unice. Ne confruntăm cu un pluralism de criterii ale moralităţii, cu un fel de pluricentrism, de structură-arhipelag, care dă seama despre o pulverizare a valorilor şi a me­todelor de a aprecia ceea ce este bine şi rău.

În faţa acestei multitudini de morale, reflecţia şi cercetarea etică devin imperios mai active. Ele se dovedesc chiar indispensabile, în măsura în care, într-o societate în curs de globalizare, se pune problema intermedierii coabitării mai multor sisteme de valori, care, mai demult, se ignorau şi aveau prea puţine ocazii de a se confrunta în cotidian. Nu mai trăim guvernaţi de o morală singulară, capabilă să domine şi să controleze totul. Dimpotrivă, de acum înainte, ne confruntăm cu mai multe puncte de vedere, cu mai multe nuclee de judecată. Provocarea actuală constă în a le face să se întâlnească, în a căuta un echilibru între ele, în a propune soluţii care să poată suscita un consens sau măcar un acord acceptabil pentru toate părţile implicate. În acest sens, am putea afirma că noul scop al eticii este, într-o oarecare măsură, acela de a organiza convieţuirea diferi­telor morale.

– Pentru a atinge acest ţel, trebuie, evident, să le cunoaştem, bănuiesc?

– Absolut. Oricum, trebuie înţelese cel puţin principalele atitudini care organizează peisajul. Or, mai e cale lungă până acolo.

Despre Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile ERNU

 

Cum (mai) poţi fi eretic? 

Paul Cernat / Observator cultural / Nr. 501, 18.11.2009  

Cu Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu ridică, vizibil, mizele spectaculosului şi… ereticului Născut în U.R.S.S. (2006), dar le şi clarifică. „Ostalgia“ ironică a volumului de debut a fost interpretată de unii ca o apărare şi ilustrare a Imperiului sovietic defunct, nu ca o „luptă cu inerţia“ gîndirii. Lucrurile stăteau însă exact pe dos. Ulterior, implicarea fostului redactor al revistei Philosophy & Stuff în coordonarea proiectului colectiv Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008) l-a aruncat în plin război politico-intelectual (boieri vs oieri ai minţii, intelectuali băsescieni vs antibăsescieni etc.). Dar Ernu e un intelectual critic independent şi liber, nu un căuzaş partizan. A-i lipi etichete de genul „stîngist“, „neomarxist“, „nostalgic al comunismului“ mi se pare – mai ales în urma lecturii Ultimilor eretici… – complet inadecvat. În realitate, „avocatul U.R.S.S.-ului“ este un deconstructor radical: nu numai al comunismului, ci al tuturor sistemelor dominante din ultimul secol. E, în plus, înzestrat cu un umor versatil şi cu un spirit critic ieşit din toate canoanele. Educat la şcoala literară a lui Dostoievski – Cehov – Ahmatova – Platonov – Şalamov – Ilf şi Petrov – Venedikt Erofeev, el combină liber, într-un simpatic cocktail Molotov al ideilor, Biblia cu Nietzsche, Marx, Heidegger, Agamben, Schmitt, Foucault şi gîndirea anarhistă.

O narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită  

Principala problemă  a acestui volum greu clasabil va fi una de receptare. Atît lectura pur literară, cît şi cea pur ideologică sînt nerecomandabile, iar eventuala înfierare a ideilor cărţii de către fanii necondiţionaţi ai Raportului Tismăneanu sau susţinerea simetrică venită din partea anti-„boierilor minţii“ ar fi la fel de nepotrivite. Ultimii eretici… nu este nici manifest ideologic, nici ficţiune artistică. Receptarea abundentă – elogioasă pe ansamblu, dar nu lipsită de controverse –, a opului anterior venea, cu siguranţă, şi din caracterul său asumat nonfictiv, autobiografic. De astă dată însă, Ernu schimbă parşiv strategia, cu riscul de a-şi diminua drastic audienţa: avem de-a face cu o narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită, în cadrul unui scenariu epistolar cu măşti: cine va încerca să impute exageraţiuni sau reducţionisme personajelor o va face pe proprie răspundere. Mai ales că bîrfele şi trimiterile ad personam lipsesc cu desăvîrşire: nu anumiţi indivizi sînt puşi aici în discuţie, ci comportamentele sociale şi ideile unor tipuri umane generice: de la, să zicem, profitorii comunismului pînă la beneficiarii consumismului sau ai anticomunismului.  

Comentatorii au remarcat deja faptul că formula Ultimilor eretici… este una „clasică“, descinsă din romanul pedagogic de secol XVII (Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Micromégas de Voltaire etc.), în vreme ce titlurile lungi şi ceremonioase ale capitolelor se înscriu în buna tradiţie a romanului european premodern („În care este vorba de…“). S-ar zice că însăşi această formulă „retro“ (rezultat al unei „nostalgii progresiste“) reprezintă o erezie în raport cu noile trenduri. (Non)ficţiunea străinului trimite, frapant, la Scrisori persane, cu deosebirea că filonul epic şi abundenţa de interlocutori din textul lui Montesquieu lasă locul, la basarabeanul nostru din Odessa, unei naraţiuni reduse la epură şi unui tandem „tradiţional“ de protagonişti: discipolul Vasili Andreievici, alter ego al lui Vasile Ernu, şi bătrînul său maestru A.I., numit, dostoievskian, „Marele Instigator“. Primul e un vechi anarhist, membru, în anii ’30, al unui complot împotriva lui Stalin, trimis în Gulag, eliberat şi ajuns în Occident pe post de critic al capitalismului. Celălalt – un om încă tînăr, născut într-o familie de neoprotestanţi moldoveni din U.R.S.S. şi descins la studii într-o Românie pe care o comentează acid. Celor doi actori principali li se adaugă, indirect, o sumă de personaje abstract-alegorice: Cinicul, Entuziastul, Estetul, Farmacistul. În mod derutant, aceşti noi Ilf şi Petrov schimbă între ei scrisori pe suport de hîrtie, deşi folosesc curent e-mai-lul sau messenger-ul… Ceea ce îi leagă, peste timp şi mode, este – pe lîngă umor – marginalitatea anarhică, eretică în raport cu orice Sistem dominant şi cu orice formă de falsificare a libertăţii interioare.  

Rama narativă  e sumară, bazată pe vechi convenţii de gen (epistolarul, manuscrisul recuperat), dar inteligent ticluită: stimulat de mesajul soţiei lui A.I., Vasily Andreievici străbate, într-un tren, maica Rusie în cîteva zile pentru a ajunge la căpătîiul maestrului său muribund. Nu-l mai prinde în viaţă, dar recuperează o ultimă scrisoare prin care Marele Instigator îi încredinţează arhiva epistolară, „manuscrisul corespondenţei lor din ultimii ani“: „Citindu-l, de cîteva ori, mi-am dat seama că acest volum este cartea ta, îţi aparţine în întregime, eu nefăcînd decît să scriu lucruri pe care le-am discutat, le-am auzit de la tine sau care m-au făcut să duc mai departe anumite gînduri ale tale. (…) Mai cred că e bine ca acest volum să apară mai întîi în propria ta ţară, în «noua ta Patrie», cum spui tu, unde poate avea mai mulţi sorţi de izbîndă. Şi te rog mult să-l traduci tu în româneşte pentru a-i păstra trăsăturile stilului tău“. În felul acesta sînt eliminate, dintr-un foc, orice posibile acuze privind uniformitatea stilistică.  

O provocare a inteligenţei  

Stilul direct şi maliţios, „dialectic“ şi paradoxal, combină, savant şi cu umor incisiv, ceremonialul tacticos al prozei ruse cu rafinamentul speculativ al gîndirii critice occidentale. Ernu testează, pas cu pas, potenţialul tuturor armelor de subversiune modernă fabricate de mintea umană: de la anarhism şi amorul liber predicat de Alexandra Kollontay la terorismul islamic, de la economia subterană şi strategiile lumii interlope la comunităţile religioase paralele în raport cu societatea dominantă, de la eliberarea „naturală“ prin alcool (reluată din Născut în U.R.S.S.) la cea „artificială“ prin droguri. Cei doi protagonişti îşi analizează lucid, à tour de rôle, propriile experienţe de viaţă şi le dezvoltă comparativ, cu o ironie conţinută: A.I. radiografiază nemilos fizionomia stalinismului şi capitalismului, „strategiile imperiale“ de manipulare şi reprimare din U.R.S.S. şi S.U.A. (PR-ul vs politrucul, presiunea creditului bancar vs teroarea ideologică, deportarea în Siberia vs expulzarea în Occident, politizarea vs comercializarea trupurilor moarte…), neevitînd locurile comune despre caracterul „religios“ al fiecărui sistem.  

Iar Vasily Andreievici, copil al brejnevismului şi adolescent al perestroikăi, descins la studii în România – patria de adopţie, ce se cere a fi „învăţată“  –, denunţă deopotrivă zelul delator inspirat de „mitul“  copilului sovietic Pavlik Morozov şi turnătoria de masă din timpul comunismului românesc. Apreciază disidenţa pentru că a facilitat dialogul între două sisteme opuse, dar o denunţă drept „comunism pe dos“. În materie de scrieri ale Gulagului, V.A. nu-l creditează prea mult pe mesianicul Soljeniţîn (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici i se pare inautentică – vezi episodul lingurii din lagăr… – şi cam „hrusciovistă“), fiind, în schimb, un admirator al izolatului Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma şi al lui Platonov (Cevengur e considerat cea mai profundă critică a utopiei totalitare). Fript cu mesianismul exclusivist al intelighenţiei ruse, el scrie cele mai drastice pagini despre establishmentul anticomunist din România actuală – sau, în termenii lui Adam Michnik, despre „anticomunismul postcomunist“: „Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. [...] Puterea financiar politică a înţeles foarte bine strategiile de poziţionare oportunistă a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind, de fapt, foarte puţin interesată de adevăratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile acordate acestor domenii“. În plus, nu ezită să vadă în comunism o „ultimă epocă de aur a creştinismului“ şi a sentimentelor sublime (iubirea, prietenia), devenite căi de salvare de sub dictatul ideologic. Înseamnă oare asta o reabilitare a vechiului regim? Nici vorbă: e doar o provocare a inteligenţei… Eretici inclusiv faţă de ateismul stîngist, V.A. şi A.I. nu ignoră, altminteri, „soluţia mistică a credinţei“ – dimpotrivă, o recuperează ingenios (vezi, între altele, episodul întîlnirii din tren cu un straniu călugăr rus, fost copil al Partidului şi beneficiar al capitalismului).  

Unele speculaţii promiţătoare se desumflă prematur  

Rezultatul final la care Ernu ajunge este mai degrabă minimal: împotriva capitalismului consumist şi hedonist, dominat de tirania moale a eficienţei mercantile, singura soluţie de rezistenţă e lupta de „partizani“ –  şi de ariergardă – pentru salvarea sufletului individual. Nu confruntarea directă, violentă cu Adversarul constituie, aşadar, cea mai bună „lovitură“, ci eschiva şi replierea spre margini. Că autorul e un radical benign şi un anarh rezonabil se vede inclusiv din faptul că nu urmează calea soluţiilor violente antisistem, chiar dacă le înţelege motivaţiile: personajele sale nu propovăduiesc nici amorul liber made in Kollontay, nici terorismul şi violenţele de orice fel, nici activităţile antisociale. Admirator al omului singur, dispus să îşi asume toate riscurile, el nu vine, cum s-ar crede, dinspre Marx (denunţat, nu o dată, drept vetust), ci dinspre Ilf şi Petrov. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sînt, în viziunea sa, cei care s-au opus Sistemului, ci cei care s-au situat cu totul în afara regulilor de joc ale acestuia: speculanţii şi traficanţii (la noi: bişniţarii) de tip Ostap Bender, marii izolaţi sau sectele neoprotestante, cu modul lor paralel de viaţă la marginea societăţii… Ca să rezişti cu adevărat, trebuie să-ţi asumi pînă la capăt condiţia de perpetuu marginal: iată lecţia esenţială a cărţii. Ernu scrie pagini admirabile despre erezie şi condiţia periferică („Erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar. Este periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“). Pe aceeaşi linie, el „comite“ şi cîteva reflecţii excelente despre romanul lui Bram Stoker şi figura vampirului – emblematică, în opinia sa, pentru condiţia românească. Devine însă de-a dreptul irezistibil cînd dizertează, amuzat, despre „tranziţia ca mahmureală“ şi cînd pune alături – într-un comparatism antropo-ideologic halucinant – constipaţia esticilor cînd ajung în Occident cu diareea occidentalilor ajunşi în „tualeturile“ ruseşti…  

Două-trei capitole, naive sau prea diluate, puteau să lipsească fără mare pagubă: bunăoară, cel în care Vasily Andreievici se evocă, după 1990, în ipostază de „consultant în domeniul furtului, învăţîndu-i pe marii bandiţi ai vremii că furtul este munca cu nivelul cel mai mare de profit“. Există şi pagini în care cazuistica filozofică atinge un nivel prea ridicat de abstractizare pentru a „trece ecranul“ (de exemplu, capitolul XXV, cu consideraţiile sale despre valoare în capitalism). Unele speculaţii promiţătoare se dezumflă prematur (cele despre amorul liber, de pildă). Însă, pe ansamblu, cartea entuziasmează prin verva speculativă, umorul coroziv şi curajul intelectual cu care atacă aproape toate „marile teme“ ale unui secol ieşit din ţîţîni. Aflat la răspîntie de Imperii, de civilizaţii şi de tradiţii culturale, dar şi la frontiera a numeroase discipline (filozofie, antropologie, politologie, sociologie), Ernu riscă, aparent, totul în planul ideilor pentru a ateriza – confortabil – în plasa de siguranţă a literaturii, singura care-i conferă, de fapt, identitate. O literatură de idei situată în vechea tradiţie a maeştrilor gîndirii critice… Nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul ei mucalit: protejat de alibiurile literare, Ernu pune în discuţie toate cele, într-o tentativă exemplară de a regăsi – dincolo de orice Imperii şi Sisteme – ultima ratio a libertăţii. Nota bene: a libertăţii ca erezie…

Ce este, totuşi, Vasile Ernu? Eseist? Prozator? Din toate cîte ceva, dar, înainte de orice, un gînditor inteligent, incomod şi personal, remarcabil prin amprenta stilistică şi prin poziţia spirituală. Ultimii eretici… e o carte, în felul ei, clasică, ale cărei deschideri vor „rodi“ tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mai vorbim peste 20 de ani. 

Eresii post-socialiste

Sorin Hadarca / decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com 

Eresii post-socialiste (I) 
Browserul nu permite afişarea acestei imagini. 
Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria na
ţională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reuşeşte această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuşi „roman”?) captivează din prima. 
Voi recapitula câteva astfel de idei.
 

Complexul siberian al geografiei

În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectaţi” de România.

Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chişinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenţie, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepţie, de fantasme din mintea lor. (pag. 21) 
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. So
ţia mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aş adăuga aici, este că şi noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca şi la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia. 
Ochii care nu se văd, se uită.
 

Ideologia zeflemelii

Aplicabilă în egală măsură şi în Republica Moldova este ne-credinţa co-naţionalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ţine locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul şi ţeapa.

Aşa cum n-a avut sfinţi în Evul Mediu şi nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată  politicieni care să creadă  într-o idee sau măcar să înţeleagă  noţiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27) 
Valabil
şi în RM. Cu următoarea rectificare: Ştefan cel Mare mai e şi Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici şi mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.

În concluzie, cred că băşcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenţiei mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil şi în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?

Încă nu am evoluţionat. Suntem de-ai cuiva. 

Banul şi discursul politic

O idee foarte intrigantă  este cea precum că în URSS politicul a reuşit să subordoneze economicul. Cuvintele şi discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este raţional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:

Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările şi, mai ales, impozitele reprezintă  forme prin care un astfel de stat interacţionează cu cetăţenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcţional şi comercial şi nimic mai mult. (pag. 77)

Şi cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi şi îşi pierd însuşirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:

α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulaţia valorică ţine de edificarea Noului socialism (capitalist); sau

β. Diferenţa e mai puţin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credinţa în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeţi mantra oficială ca să-ţi dovedeşti loialitatea faţă de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.

Acceptând β  suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu menţiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva şi  a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.

Foarte zen.

Şi totuşi, trebuie să admit că, deşi dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are şi anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Şalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.

Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poţi genera o creştere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienţei capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puţin se câştigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm şi mai puţin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).

Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.

Revin în cursul zilei. 

Eresii post-socialiste (II)

În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziţia pe care o adoptă: a renunţa la socialism nu este acelaşi lucru cu a accepta necondiţionat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniţia noastră, a celor „născuţi în URSS” şi anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experienţa ambelor sisteme, reuşindu-ne să fim în capitalism şi, totodată, în afara sa.

Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman şi nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume şi nu cu numele unor personaje ficţionale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puţină lumină asupra personajelor. Acţiunea se desfăşoară doar în două instanţe – la începutul şi sfârşitul cărţii. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenţie” aflată pe calea dispariţiei. Aşa să fie oare?

Dar să reiau de unde m-am oprit. 

Dolce vita sovietica

Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea şi falimentul economic există un spaţiu destul de vast unde homo sovieticus se simţea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puţin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranţa zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fişka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.

…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetăţeanul sovietic intrase şi el în era consumului, aşa că începuseră să-i crească aşa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care şi le dorea, dar nu le găsea, le achiziţiona cu un efort ceva mai mare, mai susţinut şi mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defiţit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetăţenii unor astfel de perioade şi ţări au avut parte. Puţine lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ţi-l doreai şi pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viaţa de zi cu zi. Starea de a şti că există acel lucru, pe care ţi-l doreşti, şi efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174) 
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguran
ţa zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.

În schimb, această juisanţă de a pune mâna pe un „defiţit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci şi patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur şi simplu din vânzare. Apoi apăreau şi dispărea altceva. Aceste dispariţii misterioase sporeau coeziunea între oceanieni şi îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mişelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?

Acum mă întreb dacă „defiţitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenţionat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu maşina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălţi nici nu ajungea în vânzare. Şefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social şi „prieteni” râvniţi. Spre deosebire de ingineri sau profesori. 

Noi, vampirii

M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-şi pierde identitatea. Noi, esticii, eram (şi suntem!) o populaţie de frontieră – fiinţe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine ştie ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „muşcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.

Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-şi pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci şi fascinaţia pentru viaţa veşnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est şi în Balcani nu noţiunea de progres nu se găseşte la ea acasă; al nostru Ion este acelaşi de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admiraţie şi repulsie.

O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă şi transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”. 

Terorismul

Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenţia cu aceeiaşi eficienţă cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.

De când stăpânii răspund sclavilor la fax şi e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, şi atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat şi transmis pe limba acelei maşinării mediatice. Ştim bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai şocant şi mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai uşor şi devine mai eficient. (pag. 191)

Şi totuşi, aş evita să-i romantizez pe terorişti actuali asemănându-i cu teroriştii ruşi din sec. XIX. Vechii terorişti aveau decenţa de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriştii actuali, ştiind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.

Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanşată de Bush şi preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza nişte acţiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe terorişti mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se opreşte odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida ţintei atinse din simplul motiv că organizaţiile teroriste îşi au propriile sale „sisteme totale”.

***

Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranţă că vei descoperi şi alte „comori”, însă ţin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziţiei” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecţiile Occidentului; ştergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai ştie ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.

În speranţa că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îţi recomand fără rezerve această carte.

 

Tahar Ben Jelloun

 

«Rasismul pe înţelesul fiicei mele, urmat de năvala urii»

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

 

– Spune-mi, tată, ce este rasismul?

– Rasismul este un comportament destul de răspândit, comun tuturor societăţilor, dar, vai!, care a devenit banal în anumite ţări, pentru că se întâmplă nici să nu-l mai băgăm în seamă. În­seamnă a nu avea încredere, ba chiar a batjocori persoanele cu caracteristici fizice şi culturale di­ferite de ale noastre.

– Când spui „comun”, vrei să spui normal?

– Nu. Dacă un comportament este obişnuit, el nu este neapărat şi normal. În general, omul tinde să nu aibă încredere în cineva diferit de el, într-un străin, de pildă; un comportament vechi de când e lumea; este universal. El afectează întreaga lume.

        Dacă afectează întreaga lume, eu aş putea fi rasistă!

        Mai întâi de toate, firea spontană a copiilor nu este una rasistă. Un copil nu se naşte rasist. Dacă părinţii sau apropiaţii lui nu i-au băgat în cap idei rasiste, atunci nu există vreun motiv pentru ca el să ajungă rasist. Bunăoară, dacă cineva te face să crezi că cei cu pielea albă sunt superiori celor cu pielea neagră, dacă iei în serios această afirmaţie, atunci ai putea avea un comportament rasist cu privire la negri.

– Ce înseamnă să fii superior?

– Înseamnă să crezi, de pildă, doar pentru că ai pielea albă, că eşti mai inteligent decât cineva care are pielea de altă culoare, neagră sau galbenă. Cu alte cuvinte, trăsăturile fizice ale corpului omenesc, care ne deosebesc unii de ceilalţi, nu implică vreo inegalitate.

– Tu crezi că eu aş putea să devin rasistă?

– Să devii e posibil; totul depinde de educaţia primită. E mai bine să ştii şi să încerci să nu fii, adică să accepţi ideea că orice copil sau adult este în stare, într-o bună zi, să aibă un sentiment şi un comportament de respingere cu privire la cineva care nu i-a făcut nimic, dar care este diferit de el. Se mai întâmplă. Într-o zi, fiecare dintre noi am putea avea un gest rău, un sentiment rău. Nu ne place un om care nu ne e familiar, ne gândim că suntem mai buni decât el, avem un sentiment fie de superioritate, fie de inferioritate faţă de el, îl respingem, nu îl vrem ca vecin, cu atât mai puţin ca prieten, din simplul motiv că este vorba de cineva diferit.

– Diferit?

– Diferenţa este opusul asemănării, a ceea ce este identic. Cea dintâi diferenţă vădită este sexul. Un bărbat se simte diferit de o femeie. E valabilă şi reciproca. Când vine vorba de această diferenţă, în general, apare atracţia.

De altfel, cel pe care-l numim „diferit” are pielea de altă culoare decât noi, vorbeşte o altă limbă, găteşte altfel decât noi, are alte obiceiuri, o altă religie, alte feluri de a trăi, de a sărbători etc. Există diferenţa care se manifestă prin aparenţe­le fizice (talia, culoarea pielii, trăsăturile chipului etc.), dar există şi diferenţa de comportament, de mentalităţi, de credinţe etc.

– Aşadar, rasistului nu-i plac limbile, bucătăriile, culorile care nu sunt ale sale?

– Nu, nu întru totul; unui rasist poate să îi placă şi să înveţe alte limbi pentru că are nevoie de ele la serviciu sau din plăcere, dar poate avea o părere negativă şi nedreaptă despre popoarele care vorbesc acele limbi. După cum la fel de bine poate refuza să închirieze o cameră unui student străin, de pildă vietnamez, dar totuşi să-i placă să mănânce în restaurante asiatice. Rasist este cel care crede că tot ce-i diferit de el îi ameninţă liniştea.

– Rasistul se simte ameninţat?

– Da, deoarece se teme de cel care nu seamănă cu el. Rasist este cineva care suferă de un complex de inferioritate sau de superioritate. E cam acelaşi lucru, de vreme ce comportamentul lui, şi-ntr-un caz, şi-n celălalt, este unul de dispreţ.

– Se teme?

– Omul are nevoie de siguranţă. Nu-i prea pla­ce ceea ce riscă să-l deranjeze în certitudinile lui. Are tendinţa de a nu se încrede în ceea ce-i nou. Deseori, ne temem de ceea ce nu cunoaştem. Ne temem pe-ntuneric pentru că nu vedem ce ni s-ar putea întâmpla atunci când toate luminile sunt stinse. Ne simţim lipsiţi de apărare în faţa ne­cunoscutului. Ne închipuim lucruri oribile. Fără noimă. Nu-i logic. Uneori, nimic nu ne justifică teama şi, cu toate acestea, ne temem. Parcă nici nu gândim, reacţionăm ca şi cum chiar ar exista o ameninţare reală. Rasismul nu este ceva drept sau rezonabil.

– Tată, dacă rasist este omul care se teme, atunci conducătorul unui partid căruia nu-i plac străinii se teme tot timpul. Cu toate acestea, de fiecare dată când el apare la televizor, eu sunt cea care mă tem! Urlă, îl ameninţă pe ziarist şi bate cu pumnul în masă.

– Da, însă acest conducător de care vorbeşti este un om politic recunoscut pentru agresivita­tea lui. Rasismul lui se exprimă violent. Oameni­lor prost informaţi el le spune lucruri false, toc­mai ca ei să se teamă. El exploatează frica, uneori reală, a oamenilor. De pildă, le spune că imigraţii vin în Franţa ca să ocupe locurile de muncă ale francezilor, ca să primească ajutor social şi ca să aibă servicii medicale gratuite în spitale. Nu-i adevărat. Adesea, imigraţii fac muncile pe care francezii le refuză. Îşi plătesc impozitele şi coti­zează la asigurările sociale; au dreptul la îngrijire medicală atunci când se îmbolnăvesc. Dacă mâi­ne, din nenorocire, ar fi expulzaţi toţi imigraţii din Franţa, economia acestei ţări s-ar prăbuşi.

        Înţeleg. Rasistul se teme fără motiv.

        Se teme de cel străin, de cel pe care nu-l cunoaşte, mai ales dacă străinul acela este mai să­rac decât el. Mai degrabă va avea încredere într-un miliardar american decât într-un muncitor afri­can. Mai mult de-atât, când un emir din Arabia vine în concediu pe Coasta de Azur, e primit cu braţele deschise, pentru că nu e primit ca un arab, ci ca un om bogat, care vine să cheltuiască bani.

– Ce este un străin?

– Cuvântul „străin” vine de la cuvântul „stra­niu”, care înseamnă din afară, din exterior. Îl desemnează pe cel care nu face parte din fami­lie, care nu aparţine de clan sau de trib. E cineva care vine dintr-o altă ţară, fie ea apropiată sau îndepărtată, uneori dintr-un alt oraş sau sat. De aici a apărut cuvântul „xenofobie”, care înseam­nă ostil faţă de străini, faţă de cei care vin din străinătate. Astăzi, cuvântul „straniu” înseamnă ceva extraordinar, foarte diferit de ceea ce vedem de obicei. Este sinonimul cuvântului „ciudat”.

– Când mă duc în Normandia, la prietena mea, eu sunt o străină?

– Pentru locuitorii de acolo, da, fără îndoia­lă, de vreme ce vii din altă parte, de la Paris, şi 15

eşti marocană. Îţi aduci aminte când ne-am dus în Senegal? Ei bine, pentru senegalezi, noi eram nişte străini.

– Dar senegalezilor nu le era frică de noi şi nici mie de ei!

– Da, pentru că mama ta şi cu mine îţi explicaserăm că nu trebuie să te temi de străini, fie ei bogaţi sau săraci, mari sau mici, albi sau negri. Să nu uiţi asta! Mereu suntem străini pentru cineva, adică suntem mereu percepuţi de cel care nu face parte din cultura noastră ca fiind străini.

– Spune-mi, tată, eu tot n-am înţeles de ce rasismul există cam peste tot.

– În societăţile foarte vechi, numite primitive, omul se comporta aproape ca un animal. O pisică îşi marchează mai întâi teritoriul. Dacă vreo altă pisică sau vreun alt animal încearcă să-i fure mâncarea sau puii, pisica în cauză se apără şi-şi apără ce-i al ei din toate puterile. La fel şi omul. Îi place să aibă casa lui, pământul lui, bunurile lui şi se luptă ca să le păzească. E şi normal. Rasistul se gândeşte că străinul, oricare ar fi el, o să îi ia bu­nurile. Prin urmare, se păzeşte de el, chiar fără să se gândească, aproape din instinct. Animalul nu se luptă decât dacă este atacat. Însă omul îl atacă uneori pe străin fără ca acesta să aibă măcar vreo intenţie de a-i răpi ceva anume.

– Şi crezi că-i un lucru comun în orice socie­tate?

– Comun, destul de răspândit, da, normal, nu. Omul aşa face de când e lumea şi pământul. Mai întâi e natura, apoi cultura. Cu alte cuvinte, este vorba despre un comportament instinctiv, negân­dit, iraţional, şi abia apoi de un comportament gândit, dobândit prin educaţie, şcoală şi raţiune. Este ceea ce se cheamă „cultură”, spre deosebire de „natură”. Prin cultură, învăţăm să trăim laolaltă; aflăm, mai ales, că nu suntem singuri pe lume, că mai există popoare cu alte tradiţii, cu alte moduri de viaţă şi că sunt la fel de bune ca ale noastre.

– Dacă prin cultură vrei să spui educaţie, rasismul poate să se nască şi din ceea ce învăţăm...

– Nu te naşti rasist, ci devii. Există educaţie bună şi educaţie proastă. Totul depinde de cel care educă, fie la şcoală, fie acasă.

– Prin urmare, animalul care nu primeşte niciun fel de educaţie este mai bun decât omul!

– Să spunem că animalul n-are sentimente prestabilite. Dimpotrivă, omul este cel care are prejudecăţi. Îi judecă pe ceilalţi înainte să-i cunoască. Crede că ştie dinainte ce sunt şi cât valo­rează. Deseori, se înşală. De aici vine frica lui. Şi, pentru a-şi înfrânge teama, este pornit uneori pe ceartă; mai mult, frica îi trezeşte agresivitatea; se simte ameninţat şi atacă. Rasistul este agresiv.

– Aşadar, războaiele există din cauza rasismului?

– Unele, da. Totul începe cu dorinţa de a lua bunul altora. Rasismul sau religia sunt folosite pentru a-i împinge pe oameni către ură, către o detestare reciprocă, chiar dacă nici măcar nu se cunosc între ei. Este teama de străin, teama că-mi ia casa, serviciul, soţia. Ignoranţa hrăneşte teama. Eu nu ştiu cine este acest străin şi nici el nu ştie cine sunt eu. Uită-te numai la vecinii noştri din bloc. Mult timp nici nu ne-au băgat în sea­mă, până în ziua în care i-am invitat să mănânce un cuşcuş. Abia atunci şi-au dat seama că şi noi trăim la fel ca ei. În ochii lor, am încetat să mai părem periculoşi, cu toate că suntem originari din altă ţară, din Maroc. Cu invitaţia noastră, le-am alungat toate temerile. Am vorbit unii cu alţii, am început să ne cunoaştem un pic mai bine. Am râs împreună. Adică am fost în largul nostru, nu ca înainte, când ne întâlneam în scară şi abia ne dădeam bună ziua.

– Deci, ca să luptăm împotriva rasismului, trebuie să ne invităm unii pe aţii!

– E o idee bună. Să învăţăm să ne cunoaştem, să ne vorbim, să râdem împreună; să încercăm să ne împărtăşim plăcerile, dar şi durerile, să arătăm că, adesea, avem aceleaşi preocupări, aceleaşi probleme, asta ar putea să înlăture rasismul. Şi călătoria ar putea fi un mijloc bun de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Montaigne (1533-1592) îi îndemna pe compatrioţii lui să călătorească şi să observe diferenţele. Pentru el, călătoria era cel mai bun mijloc de „a pătrunde în mintea celuilalt”. Ca să te cunoşti mai bine, trebuie să-i cunoşti pe ceilalţi.

– Rasismul a existat dintotdeauna?

– Da, de când e lumea, sub diferite forme în funcţie de vremuri. Încă dintr-o epocă foarte veche, din epoca preistorică, cea pe care un ro­mancier a numit-o „războiul focului”, oamenii se atacau cu arme rudimentare, cu simple bâte, pentru un teritoriu, un adăpost, o femeie, pentru mâncare etc. Atunci îşi întăreau hotarele, îşi ascuţeau armele, de teama năvălitorilor. Omul este obsedat de siguranţa lui, ceea ce-l face uneori să se teamă de vecin, de străin.

– Rasismul înseamnă război?

– Războaiele pot avea cauze diferite, deseori economice. Însă, mai mult de-atât, unele se duc în numele unei aşa-zise superiorităţi a unui grup faţă de un altul. Acest aspect individual poate fi depăşit prin gândire şi educaţie. Ca să se ajungă acolo, trebuie luată hotărârea de a nu mai simţi frică faţă de vecin, faţă de străin.

– Prin urmare, ce putem face?

– Să învăţăm. Să ne educăm. Să gândim. Să încercăm să înţelegem orice, să ne intereseze tot ceea ce ţine de om, să ne controlăm instinctele primare, imboldurile ...

– Ce este un imbold?

– Este acţiunea de a împinge, de a tinde către un scop fără să te gândeşti. Acest cuvânt a făcut să apară „repulsie”, care înseamnă acţiunea concretă de a respinge duşmanul, de a alunga pe cineva în afară. Repulsia înseamnă şi dezgust. Adică un sentiment foarte negativ.

        Rasistul este cel care-l împinge pe străin în afară pentru că-l dezgustă?

        Da, îl alungă, chiar dacă acesta nici măcar nu-l ameninţă, doar pentru simplul fapt că nu-l place. Şi, ca să-şi justifice această acţiune violentă, născoceşte argumente care să-i convină lui. Câteodată apelează la ştiinţă, însă ştiinţa nu a justificat niciodată rasismul. Poţi să-i spui orice, el tot crede că ştiinţa îi aduce dovezi solide şi incontestabile. Rasismul nu are nicio bază ştiinţifică, chiar dacă au fost oameni care au încercat să se folosească de ştiinţă ca să-şi justifice ideile de discriminare.

– Ce înseamnă cuvântul ăsta?

– Înseamnă a separa un grup social sau etnic de altele, tratându-l mai rău. De pildă, e ca şi cum con­ducerea unei şcoli ar decide să-i pună pe toţi copiii negri într-o singură clasă întrucât ar considera că ei nu sunt la fel de inteligenţi precum ceilalţi. Din fericire, această discriminare nu există în şcolile franceze. A existat în America şi în Africa de Sud. Când o comunitate, etnică sau religioasă, este obli­gată să se adune ca să trăiască izolată de restul po­pulaţiei, se creează aşa-numitele ghetouri.

– Este o închisoare?

– Cuvântul „ghetto” este numele unei mici insule de lângă Veneţia, în Italia. În 1516, evreii 21

din Veneţia au fost trimişi pe această insulă, des­părţiţi de celelalte comunităţi. Ghetoul este un fel de închisoare. În orice caz, e o discriminare.