Traduceri Tiuk!

Mihail Vakulovski

I passi delle nostre madri

 

 

le nostre madri hanno avuto una bella infanzia raccontata dai nostri nonni

le nostre madri sono state attive allegre buone per i nostri nonni

la nostre madri sono state vigorose forti e sane per la patria e l'umanità

le nostre madri sono state belle per i nostri padri fedeli ai nostri padri

le nostre madri hanno amato i nostri padri sono state amate dai nostri padri

hanno fatto noi e tutto hanno fatto per i figli dei nostri padri

hanno rinunciato a tutto e a tutte le cose per i nostri padri

per amarli per dare loro eredi per crescerli nutrirli vestirli amarli

per procurarsi medicine per i nostri padri per bendare le loro ferite e

per non farli arrabbiare quando sono sbronzi per vegliarne la calma quando si riposano

per non irritarli quando sono intontiti per non irritarli quando sono sobri per non irritarli che sono nati in questo paese in quest'epoca che hanno incontrato le nostre madri che li hanno legati a noi

chi

le nostre madri hanno lasciato tutto e hanno seguito i nostri padri che le hanno amate le hanno odiate le hanno viziate le hanno insultate le hanno accarezzate le hanno sgridate le hanno coccolate le hanno picchiate le hanno tradite le hanno amate e le hanno scopate e non le hanno scopate

le nostre madri piangono i nostri padri

piangono piangono

piangono i nostri padri

mamma piange papà

a gran voce

mamma parla parla da sola

parla con le nostre foto

parla parla

parla

 

 

Traduzione italiana di Anita Natascia Bernacchia

 

 

TRADUCERI Tiuk!

Dintr-a noastră într-a voastră

Vladimir Sorokin (trad. Lucian Niculescu)

N.V. Gogol (trad. Igor Mocanu)

Vassili Axionov (trad. Dan Sociu)

 

 Dintr-a voastră într-a noastră

Cristian Robu-Corcan (trad. în sîrbă)

Veronica D. Niculescu (trad. în germană: Dorothea Dijmărescu)

Radu Vancu (trad. în italiană: Anita Natascia Bernacchia)

Leo Butnaru, interviu (trad. în rusă: Chiril Covaldji)

Dumitru Crudu (trad. în catalană: George Mureşan)

Mihail Vakulovski (trad. it. Anita Natascia Bernacchia)

GOGOL

Îndrumarea

 

Destinatarul scrisorii este necunoscut.

 

Nu voi răspunde acum la scrisoarea ta, vei primi un răspuns mai tîrziu. Mereu văd şi aud: depui eforturi măreţe. Un asemenea suflet gingaş să primească acum asemenea învinuiri grosolane, cu asemenea simţuri diafane să te preumbli printre acei oameni grobieni şi neciopliţi, locuitori ai unui orăşel desfrînat în care te-ai pripăşit, în care nu există simţiri, ci doar sentimente de lemn, şi în care cu o imensă insensibilitate lovesc din răsputeri, fără să-şi dea seama, cea mai scumpă şi nepreţuită bogăţie, aidoma unei labe de urs ce loveşte cele mai subţiri strune ale sufletului, destinate pentru a bea sunetele cereşti, o distruge făcîndu-o fărîme-fărîmiţe, şi, de parcă nu era de-ajuns, tu asişti zilnic la această mizerie şi rabzi batjocură de la batjocoritori! Totul este atît de greu de îndurat, ştiu. Suferinţele tale trupeşti sînt şi ele neîndurătoare, primele tale dureri, dorul tău şi acele groaznice accese de agonie în care eşti încătuşat acum, toate acestea sînt amarnice, amarnice, şi nu pot să-ţi spun nimic mai mult decît: amarnice! Dar primeşte o mîngîiere. Acesta e abia începutul, de hărţuieli vei mai avea parte: te vor chema în lupte şi mai grele împotriva corupţiei, a scursurilor de tot felul şi a celor mai neruşinaţi oameni, pentru care nu există nimic sfînt, care nu doar că sînt în stare de săvîrşirea acelei fapte abominabile, despre care mi-ai scris, adică să dea cu subsemnatul pentru alţii, să aibă îndrăzneala de a abate o infracţiune oripilantă asupra unui suflet nevinovat, să vadă cu ochii lui nenorocirea, născocind o calomnie, şi să nu se cutremure, - şi nu doar atît de abominabile fapte, ci de cîteva ori mai înspăimîntătoare, despre care dacă s-ar scrie o poveste, această poveste ar izgoni pentru totdeauna somnul liniştit al celui bolnav de inimă. (O, de nu s-ar naşte deloc astfel de oameni: întreaga oştire a forţelor cereşti va tremura de frica pedepselor de dincolo de mormînt, de care nimeni nu poate scăpa.) Vor trebui să-ţi iasă-n cale alte şi alte întîmplări nefaste, cu totul neaşteptate. Pe cîmpul tău inobservabil şi aproape lipsit de apărare se poate întîmpla orice. Durerile şi suferinţele tale vor deveni mai crunte, vei muri de dor şi lacrimile-ţi vor fi doborîtoare. Dar ţine minte: am venit pe lume nu pentru a prăznui şi chefui. Am venit pe lume ca să luptăm, victoria o vom prăznui dincolo. Şi de aceea nu trebuie să uităm nici pentru o clipă că sîntem pe cîmpul de luptă şi că nu avem ce căuta acolo unde pericolele-s puţine: fiecare dintre noi trebuie să se arunce acolo unde lupta e mai aprigă, asemenea bogatîrului. Pe toţi ne scrutează de sus cerescul Rege şi nici cea mai mică faptă a noastră nu alunecă de sub privirea lui. Pe cîmpul de luptă nu da înapoi, şi păşind înainte, nu căuta duşmanul cel slab, ci pe cel mai puternic. Pentru lupta cu primejdia mică şi cu năpasta trecătoare nu primeşti multă glorie. Nu-i prilej de glorie pentru un rus dacă aleargă după neamţul pacifist, cînd ştie dinainte că acesta o s-o ia la picior, nu, nu este, însă dacă aleargă după cerchezi, în faţa cărora tremură toţi, considerîndu-i de neînvins, pentru a se lupta cu ei şi a-i învinge – iată gloria de care poţi fi mîndru! Deci înainte, strălucitorul meu războinic! Doamne-ajută, bunul meu camarad! Doamne-ajută, frumosul meu prieten!

 

1846

 

(Traducere de Igor Mocanu)

VLADIMIR SOROKIN

 

fragment din “SLĂNINA ALBASTRĂ”

 

CEHOV 3

 

ÎNMORMÂNTAREA LUI ATIS

Studiu dramatic într-un singur act

 

Victor Nicolaevici POLOZOV, moşier

Arina Borisovna ZNAMENSKAIA, tânără actriţă

Serghei Leonidovici ŞTANGHE, doctor

Anton, o slugă bătrână

1

 

În livada cu meri de pe moşia lui Polozov. Anton sapă o groapă între doi meri înalţi. Se lasă seara.

 

ANTON (respirând greu): Doamne… Isuse… ai milă de noi păcătoşii. Ce idee mai e şi asta, să-l îngropi în livadă? Ca şi când n-ar mai exista vreun alt loc. Unde am mai ajuns, Doamne iartă-mă. Păcatul ăsta la bătrâneţe. Ar trebui să-i fie ruşine boierului, ruşine! Ce păcat că a murit boierul cel bătrân, i-ar fi spus el, aşa cum îi tot spunea – scoate-ţi gărgăunii ăştia din cap, Vitiuşa!

Intră Znamenskaia cu o ramură de liliac; poartă o pelerină stropită cu noroi şi o pălărioară cu boruri largi.

ANTON: Doamne Sfinte! Arina Borisovna!

ZNAMENSKAIA: M-ai recunoscut, Anton! Ce minunat! Bine te-am găsit.

ANTON (cu o plecăciune): Nădăjduiesc că sunteţi bine! Sigur că v-am recunoscut! Cum să nu vă recunosc? (Se agită, lasă jos lopata) Iertaţi-mă, daţi-mi voie, îndată fug să vă anunţ.

ZNAMENSKAIA: Nu trebuie.

ANTON (se grăbeşte să intre în casă): Ba cum să nu! Cum să nu!

ZNAMENSKAIA (îl opreşte): Stai aici. Ţi-am spus, nu trebuie.

ANTON: Dar vă aşteaptă boierul de atâta vreme…

ZNAMENSKAIA: Dragule, bunule Anton, aici nu mă mai aşteaptă nimeni de mult. (Priveşte în jur) Nu s-a schimbat nimic în doi ani. Casa arată la fel. Şi livada. Până şi girueta de la mezanin, tot ruginită…

ANTON: Păi, coniţă scumpă, cine să se urce s-o cureţe? Eu am îmbătrânit, iar boierul nu mai vrea să tocmească alţi servitori, că nu mai sunt bani. Administratorului i-a dat drumul să plece, jupânesei la fel. Doar eu am rămas. Cât despre giruetă, dacă nu-s bani nici să dregem cerdacul…

ZNAMENSKAIA: Dar leagănul unde-i? Era agăţat de mărul acela.

ANTON: Putreziseră frânghiile şi le-am tăiat. Boierul nici n-a băgat de seamă, şi la ce ne-ar mai trebui leagăn acum? Natalia Nicolaevna şi copiii nu mai vin pe aici. (Îşi aduce brusc aminte) Coniţă scumpă, dar aţi binevoit să vă stropiţi pe spate de sus până jos!  Permiteţi, daţi-mi plerina!

ZNAMENSKAIA (se sprijină cu coatele de trunchiul pomului): Lasă.

ANTON: Probabil aţi sosit de la gară?

ZNAMENSKAIA: Da. Stau numai puţin şi pe urmă plec înapoi. Iar tu n-ai să-i zici nimic. Auzi?

ANTON: Cum aşa?

ZNAMENSKAIA: Spune-mi, tot aşa este… (cade pe gânduri)

ANTON: Poftiţi, vă rog?

ZNAMENSKAIA: Nu, nimic. Rămâi cu bine. (Aruncă ramura de liliac, dă să plece dar se ciocneşte de Polozov. Acesta e în frac, cu mănuşi albe, şi poartă pe braţe un ogar mort)

POLOZOV: Arina… Arina Borisovna.

ZNAMENSKAIA (îşi întoarce faţa): Victor Nicolaevici.

POLOZOV (înlemnit): Eu…

ZNAMENSKAIA: Iertaţi de deranj.

POLOZOV (face eforturi ca să vorbească): Dumneavoastră… nici vorbă. Daţi-mi voie. E aşa de…

ZNAMENSKAIA: Am trecut pe aici ca să mă uit la livadă. Doar atât. V-a murit câinele? Ia staţi aşa, să fie oare acelaşi? În braţele dumneavoastră pare aşa mic.

POLOZOV (aşează câinele pe pământ): Mă bucur nespus să vă văd. E atât de neaşteptat, dar atât de bine. Foarte bine.

ZNAMENSKAIA: Ce e bine?

POLOZOV: Că sunteţi aici.

ZNAMENSKAIA: Ce ciudat… Când veneam de la gară prin pădurice, mi-a luat-o înainte un mujic beat călare. Era gol până la brâu şi în mână ţinea o piesă de motor, probabil desprinsă de la vreo maşinărie. Lovea cu ea trunchiurile mestecenilor şi tot striga “La posturi! La posturi!” Mujic smintit. La ce posturi? Un mujic complet smintit. Şi încă rău de tot.

ANTON (clatină din cap): Din Vostriakovo, precis. Ăştia se ţin de scandaluri.

POLOZOV (către Anton): Du-te şi pune de ceai.

ANTON: Numaidecât, tăicuţă. (Iese)

ZNAMENSKAIA (se apleacă asupra câinelui şi îl mângâie): Da, el este. Un câine antic grecesc, cum zicea sora dumneavoastră. Am uitat cum îl chema: Antinous? Oreste? Alcide?

POLOZOV: Atis.

ZNAMENSKAIA: Atis! Dragul de Atis! Da, da. V-am întrebat atunci cine a fost Atis. Iar dumneavoastră mi-aţi răspuns – iubitul Cybelei. Însă eu nu cunoşteam povestea Cybelei şi mi-era ruşine s-o recunosc. Acum nu-mi mai este ruşine. Îl luam mereu cu noi pe Atis la plimbare. Ce sprinten şi frumos era! Odată s-a năpustit asupra unui berbec - ce aţi mai strigat la el… Victor Nicolaevici, ce e cu faţa dumneavoastră?

POLOZOV: Nimic. Cred că nu-i nimic.

ZNAMENSKAIA: Spuneţi-mi, e îngrozitor că mă aflu aici?

POLOZOV: E foarte bine.

ZNAMENSKAIA: Trebuie să vă mărturisesc, n-am citit nici una dintre scrisorile dumneavoastră.

POLOZOV: Mi-am închipuit.

ZNAMENSKAIA: Toate cele optsprezece scrisori le-am pus pe foc. E oribil, ştiu. Dar ceva m-a împiedicat să le citesc. Oare sunt o ticăloasă?

POLOZOV: Arina Borisovna, haideţi înăuntru. Aici e umezeală.

ZNAMENSKAIA: Nu, nu. Să rămânem aici. Să rămânem aici. Întotdeauna mi-a plăcut aşa mult livada dumneavoastră. Mai cu seamă în luna mai. Vă mai amintiţi când au venit Paninii în vizită?Aţi tras cu puşca în sticle, dumneavoastră şi cu Ivan Ivanovici. Seara am făcut o întrecere cu bărcile. Kadaşevski a căzut în apă. Şi apoi dimineaţa înfloriseră toţi merii. Toţi deodată. Pentru că eram eu aici, aţi spus dumneavoastră. Dar Panin a zis, nu, pentru că e război.

POLOZOV: Da… îmi amintesc.

ZNAMENSKAIA: Dar nu era nici un război. Doar în Konoplevo îşi hăcuise un ţăran toată familia.

POLOZOV: Şi asta îmi amintesc. (O ia de mână) Să mergem în casă. Trebuie să vă trageţi sufletul şi să vă reveniţi.

ZNAMENSKAIA (cercetând cu privirea câinele mort): Şi totuşi e straniu.

POLOZOV: Ce anume?

ZNAMENSKAIA: Câinii morţi se aseamănă celor vii. Oamenii morţi, dimpotrivă, nu mai seamănă cu cei vii. Când îl îngropam pe tata am ştiut că nu el, ci o cu totul altă persoană stătea întinsă în sicriu. Şi prin urmare nu cred nici în ziua de azi că tata a murit. Iar acela care zăcea în sicriu nu-i semăna deloc. Nu credeţi?

POLOZOV: Da, da. Aveţi dreptate. Cu toate că…

ZNAMENSKAIA: Ce?

POLOZOV: Valea de-aici!

ZNAMENSKAIA (se uită la el fără să priceapă): Ce?

POLOZOV (strigând): Valea de-aici! Valea! Cară-te imediat!

Znamenskaia face doi paşi înapoi, îl priveşte fix, apoi se întoarce şi o ia la fugă. Intră Anton.

ANTON: Aţi sunat, boierule?

POLOZOV: Nu, adică… ba da. Ajută-mă. (Ia câinele în braţe şi îl aşează cu grijă în groapă)

ANTON: Ce e cu Arina Borisovna? Veniţi acum să beţi ceaiul? Am pregătit totul.

POLOZOV: Linişte. (Se uită la câinele mort, aruncă peste el un pumn de ţărână). Dă-i drumul.

Anton aruncă pământ în groapă cu lopata.

POLOZOV: Şapte ani. Doar şapte ani. Pentru un câine de curte asta-i nimic. Iar pentru un ogar e o viaţă întreagă.

ANTON: Nu-i de mirare! Ogarul fuge toată viaţa. Fără să-şi tragă sufletul. A fost un câine grozav. Aşa curat, cu blana deasă. Şi ce zvârlugă! Straşnic! Întins la galop, întins la galop! Nu te mai săturai privindu-l. Răposatul tăicuţul dumneavoastră obişnuia să spună, Atis al nostru are muşcătură de crocodil, îţi rupe iepurele în două. Treizeci de vulpi a dovedit. Aşa a fost.

Polozov merge încet spre casă.

 

2

 

Salonul casei Polozov. Victor Nicolaevici şade în fotoliu şi fumează trabuc; alături se află o măsuţă de ceai chinezească, aranjată pentru două persoane. Pe margine stă un clondir de vodcă. Anton intră cu o farfurioară cu castraveţi muraţi.

 

ANTON: Uite, tăicuţă, asta e tot ce avem. Iar caperele s-au terminat încă de la Bobotează. Dar ce capere, când noi curând nici pâine n-o să ne mai putem permite…

POLOZOV: Afară cu tine.

ANTON (pune castraveţii pe măsuţă şi îşi duce mâna la piept): Tăicuţă, boierule, aveţi milă, vă rog! Ce faceţi cu dumneavoastră?

POLOZOV: Afară cu tine.

ANTON: Îmi sângerează inima să văd aşa ceva! Doar vă ştiu încă din leagăn! Cum se poate una ca asta, Doamne Isuse Cristoase? De ce binevoiţi să mergeţi aşa la pieire?

POLOZOV: Afară cu tine!

ANTON: Mă duc, iaca, mă duc. Doamne! Suntem pierduţi… (Iese)

Un baston se strecoară prin fereastra întredeschisă şi o deschide de tot. Apare capul lui Ştanghe.

ŞTANGHE: Victor Nicolaici, măicuţă, te salut! La tine-i poarta larg deschisă. Priveliştea naturii vaste! Iertare, măicuţă, că dau buzna direct pe geam, ca piraţii. (Se caţără pe fereastră; e îmbrăcat într-un costum din trei piese de stofă de Nanking, are pălărie albă, în mâini ţine bastonul şi o sticluţă de Madeira) Te salut, măicuţă!

Polozov îi întinde mâna fără să se ridice.

ŞTANGHE: Dar ce-i asta – castraveţi la ceai? (Observă clondirul cu vodcă) Ah, pardon, vodcă! Excelent! Şi eu am adus un trofeu de băut! (Pune sticla de Madeira pe masă) Ein Geschenk, mein lieber Freund! Prefer Madeira din Crimeea celei spaniole. Eşti singur?

POLOZOV: Da.

ŞTANGHE: De ce eşti aşa mohorât? S-a întâmplat ceva?

POLOZOV: A murit Atis.

ŞTANGHE: A crăpat? Ai, ai, ai. Îmi pare rău. Grozav câine a fost. Mai ştii, atunci, toamna? Aport, aport! Îmi pare rău, lua-o-ar dracu de treaba. Îmi pare sincer rău. (Se aşează) Oferă-mi măcar un trabuc, frate.

Polozov deschide în tăcere cutia de trabucuri goală şi i-o arată.

ŞTANGHE: S-au terminat toate? La dracu. (Însufleţit) Ah, măicuţă, îţi spun, Crimeea primăvara e de-a dreptul fermecătoare, de-a dreptul magică! De proşti ce suntem ne-am obişnuit să ne ducem acolo doar toamna şi iarna, iar primăvara înotăm aici acasă în mocirlă. Dar ia să mergi odată la Ialta în aprilie, şi te întorci alt om. E o minunăţie, curată minunăţie. Totul înfloreşte, e cald, uscat, aerul îţi face bine la bronhii. Doamnele se plimbă pe faleză. Şi-s frumoase din cale-afară.

Polozov îl priveşte în tăcere pe Ştanghe.

ŞTANGHE: Ce e?

POLOZOV: Nimic. (Pauză)

ŞTANGHE: Vorbesc prostii?

Polozov fumează tăcut.

ŞTANGHE: Hai să bem vodcă. (Umple paharele) Aerul din Crimeea. Te îmbată şi te zăpăceşte. Acolo-i totul aşa dulce şi frumos. Câteodată prea dulce poate. Nu mă dau eu în vânt după desert, ştii bine, dar în Crimeea dintr-odată mă transform într-un amator metafizic de dulciuri. Un hiperoptimist de tendinţă pozitivistă. Şi găsesc, crede-mă, în asta o mare plăcere. Prosit! (Bea) Pe urmă te întorci la plopii de-aici şi iar te năpădeşte urâtul şi toate deodată – ticăloşia, mizeria, plictiseala. Te arunci în muncă şi hop-hop, căluţ la galop! (Pauză) De ce te uiţi aşa? Spun tâmpenii? (Zâmbeşte pe sub mustaţă) Mâine trebuie să-l operez pe directorul băncii. Închipuieşte-ţi, măicuţă, bancher, şi deodată – hernie inghinală! De la ce să facă bancherul hernie? Te pomeneşti că o fi ridicat prea multe bancnote?

POLOZOV (îşi bea vodca): Tocmai a fost aici Arina Borisovna.

ŞTANGHE: Znamenskaia? Ca să vezi! S-a dat o reprezentaţie în beneficiul ei, din câte am auzit. N-a rămas?

POLOZOV: Am alungat-o.

ŞTANGHE: Ţi-ai pierdut minţile, măicuţă.

POLOZOV: Am alungat-o. Iar acum vreau să te dau afară pe tine.

ŞTANGHE: Poftim, fă-mi plăcerea. Dar poate că mai bem un păhărel mai întâi? (Umple paharele. Polozov îl priveşte încruntat)

ŞTANGHE (pune paharul deoparte, fără să bea):  Ascultă, din cauza ei te-ai acrit aşa ca lămâia? Eu ţi-am spus de mult că această persoană nu merită sentimentele tale. Îţi mai aduci aminte de disputa noastră de odinioară? Cine a avut dreptate, mă rog? Nu te încurca cu actriţe că-ţi faci sânge rău. Eu am avut două actriţe, la Tambov şi la Odessa, două cazuri de demenţă furioasă. Dă-o uitării, dă-o uitării odată pentru totdeauna, te sfătuiesc ca prieten. Hai mai bine să bem zdravăn astăzi, iar mâine te duc eu la Ivaşevi. Parcă n-ai mai fost pe la ei de cel puţin şapte ani. Pe nedrept! Acolo s-au schimbat toate, Nina Lvovna taie şi spânzură, şi prin urmare joia se ţin serate literare, cu tot ce decurge din asta, ca să zic aşa. Se adună acolo un public cumsecade, oameni destul de deştepţi. Mergem, mergem negreşit! O să culegi impresii noi, măicuţă. Omul nu trebuie să se îngroape de viu de la vârsta de patruzeci de ani. Ei, acum hai să bem! În sănătatea ta, apoi într-a mea şi pe urmă într-a noastră. (Ridică paharul, dar îl pune la loc pe măsuţă). Oh, mein Gott, ce măgar sunt. Din pricina casei eşti aşa rău dispus, asta era, din pricina casei! Iar eu, ca o vită, uitasem cu desăvârşire! Însă, măicuţă, numai tu eşti de vină. De ce te agăţi de casa asta ca Pliuşkin? În gubernia noastră toate moşiile sunt în ziua de azi ipotecate şi para-ipotecate. Cine mai are bani dintre moşieri? Poate Riajski? Dar ăsta-i un filfizon, o ştie orişicine. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, astăzi în Rusia nu trebuie să mai deţii proprietăţi. Eu locuiesc de-o viaţă cu chirie şi sunt mai fericit decât tine – omnia mea mecum porto! Cuibul ăsta în care te-ai născut îţi atârnă ca o piatră de moară de gât, asta e. Ipotechează-l, te implor, ipotechează-l! Şi acum bea cu mine şi să fim fericiţi (Bea şi trânteşte paharul de podea) Aşa!

Polozov bea şi pune paharul gol pe măsuţă. Ştanghe îl ia şi-l izbeşte de podea.

ŞTANGHE: Dă să te pup, frate! (Îl sărută pe Polozov şi umblă agitat prin salon) Vinde, vinde tot! Cât mai curând posibil. Tot calabalâcul ăsta, toate vechiturile putrezite, tot gunoiul funebru! Vaza chinezească, rechinul împăiat, paharele de cristal – la ce naiba îţi trebuie? (Se duce la colecţia de arme agăţate pe perete) Pe astea poate că le poţi păstra. (Le atinge) Machete, bricege, un pumnal de Damasc… şi ăsta ce-i? (Ia un cuţit cu mânerul metalic scurt în formă de cruce)

POLOZOV: Un cuţit mexican de aruncat.

ŞTANGHE: Va să zică se aruncă? Dă-mi voie să arunc, frăţioare.

POLOZOV: Aruncă. (Bea)

ŞTANGHE: Încotro, mă rog, să-l arunc?

POLOZOV: Oriunde.

Ştanghe ţinteşte uşa, dar fără succes; cuţitul cade pe podea.

ŞTANGHE: Cu puşca mă descurc mai bine. Când mergem la vânătoare de sitari?

POLOZOV: Cândva. (Ridică de jos cuţitul şi îl cercetează)

ŞTANGHE: Da, da, la vânat sitari. Să vânăm sitari neapărat. Potecile nu s-au umplut încă, slavă Domnului, de lăstăriş. (Se aşează la pian şi cântă câteva acorduri) Poţi să vinzi şi pianul… La cocoşii de munte n-am mai ajuns. Te-ai dus fără mine?

POLOZOV: Da.

ŞTANGHE: Şi câţi ai răpus?

POLOZOV: Nici unul.

ŞTANGHE: Păi vezi ce se întâmplă, măicuţă, când mergi fără mine? Şi doar eşti un ţintaş de trei ori mai bun decât sunt eu (Zdrăngăne la pian). Başii ăştia se aud ca din butoi. Ar fi cazul să-l mai acordezi câteodată. Cu toate că – tu nu cânţi la el, nu-i aşa, frăţioare?

POLOZOV: Nu, nu cânt.

ŞTANGHE (Cântă şi se acompaniază singur): Nu-u-u câ-ânt, nu-u-u câ-ânt, nu-hu-hu-huu câ-ânt! Ascultă, nu te-am întrebat, din ce cauză a mierlit-o Atis al tău?

Polozov îl priveşte pe Ştanghe şi aruncă dintr-odată cu toată puterea cuţitul spre el. Cuţitul se împlântă până la plăsele în partea stângă a corpului lui Serghei Leonidovici. Ştanghe încremeneşte pentru o clipă, ca şi când ascultă încordat, apoi se ridică încet, se uită la Polozov, deschide gura şi se prăbuşeşte fără viaţă pe covor.

ANTON (deschide uşa cu băgare de seamă): Aţi sunat, tăicuţă?

POLOZOV: Nu. Afară cu tine.

Anton închide uşa. Polozov se duce la trupul lui Ştanghe şi se aşează alături pe covor. Rămâne astfel vreme îndelungată privind mortul.

POLOZOV: Aş vrea să-ţi povestesc ceva. La drept vorbind n-am mai povestit asta nimănui. De aceea mi-e greu să vorbesc. Foarte greu. S-a petrecut recent. Chiar foarte recent. Cam acum trei sau patru minute. Cu toate că mă preocupă de multă vreme, cam de la vârsta de şaisprezece ani. Însă doar astăzi mi s-a limpezit. Adineauri. Exact în clipa în care stăteai în mijlocul camerei şi înşirai obiectele. Nu le înşirai doar. Le-ai şi denumit: vaza chinezească, rechinul împăiat, vitrina cu cristale, colecţia de cuţite, pianul. Stăteai acolo de bună voie, vorbeai puţin batjocoritor şi cam superficial, cum ţi-e obiceiul, şi totuşi… (pauză) … nu-ţi poţi imagina ce chestiune importantă ai atins. Numeai lucrurile cu numele lor. Şi fiecărui obiect îi corespundea propriul nume. Şi deodată m-a fulgerat. Da! Tuturor lucrurilor le corespunde câte un nume. Vaza chinezească a fost, este şi rămâne o vază chinezească. Cristalul va rămâne de-a pururi cristal şi tot cristal o să rămână chiar de-ar fi să se prăbuşească luna din cer. Stăteai printre lucrurile moarte – un om viu, cu sânge cald – şi doar ţie nu-ţi corespundea nici un nume. Şi nicidecum nu era vorba despre însuşirile sufletului tău, ori despre seriozitatea sau imoralitatea ta, de onestitate sau de ipocrizie, despre binele sau despre răul din tine. N-aveai pur şi simplu nume deloc. Ca noi toţi de altfel. Omul nu are nume. Serghei Leonidovici Ştanghe, domnul doctor, homo sapiens, fiinţă înzestrată cu darul gândirii, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – toate astea nu sunt nume ci doar denumiri. Dar un nume nu există. Şi n-are să existe. (Pauză. Polozov se ridică, se aşează în fotoliu şi rămâne acolo o vreme) Anton. Anton! Anton!! Anton!!!

Cortina se lasă încet.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Traducere: Lucian Niculescu

după: Владимир Сорокин, «Голубое сало», Москва, издательство «Ad Marginem» (VI изд.) / Vladimir Sorokin, „Der himmelblaue Speck”, DuMont Buchverlag Köln

Cintecul saxofonului de Petrograd, colectia de toamna

 

de Vassili Axionov (trad. Dan Sociu)

 

 

Sînt sărac,
               sărac,
                        sărac,


Spune tuturor

                    n-am nici un ban!


Sînt sărac,
                sărac,
                         sărac,


Spune tuturor

                    n-am nici un drept!

Spune tuturor cum am fost conceput pe
zdrenţe-ntr-un spital de puşcărie

De doi duşmani ai poporului, un bărbat
troţkist şi-o

Buharinistă într-un act ruşinos
de care mi-e şi-acum ruşine!

Spune tuturor am învăţat de mic să trişez
societatea,

agăţîndu-mă ca iedera şi mucegaiul şi mana
de infirmerii, de grădiniţă, de şcoală şi
mai tîrziu de Komsomol

Fără nici un drept!

Sînt sărac,
                sărac,
                         sărac,
Să afle toţi că

Sînt un virgin în chiloţii mei pătaţi
de căcat!

Sînt un virgin, un laş cu puţa mică
dar,
Dumnezeule, nu hermafrodit!

Am fost cumpărat de Samsik saxofonistul dintr-un
talcioc de la un beţiv orb
pe o mie de ruble, strînse din
donarea de sînge şi
mărunte hoţii,

Dar, Dumnezeule, am douăzeci de
ani şi voi face patruzeci în curînd!

Sînt şi eu donator şi sîngele meu se
scurge prin
tuburi
în venele prăbuşite-ale pămîntului
meu!