DIALOGURI Tiuk!

Axioma BREBAN:

Păi ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti!

Costi Rogozanu

Am ajuns frumos lîngă Luterană, am parcat şi am urcat la apartamentul lui Nicolae Breban. Mi-a deschis un soi de Clark Gable, puţin mai grăsuţ. Am băut un whisky. Am tot încercat zadarnic să-l opresc din vorbă, să dau discuţiei o direcţie precisă. Dar la ce bun? A ieşit oricum perfect: un scriitor care vorbeşte cu o plăcere suspectă, exact aşa cum scrie. Nu o să înţeleg niciodată cum a reuşit Breban să nu fie cel mai mare star de televiziune din ultimii 20 de ani.

Se uita la un film de tinereţe („Day of the fight”) al lui Kubrik, pe TCM. Am stat în semiîntuneric. A aprins la un moment dat o veioză micuţă. M-a servit cu nişte băutură, “un malţ”, mi-a adus scrumieră. Mi-a spus din start – probabil ca să nu-mi fac iluzii că ne putem împrieteni prea mult –, că ştie că eu i-am ras un roman („Voinţa de putere” – am scris o cronică acum vreo 7-8 ani), dar că mă înţelege, aşa-s tinerii.

Întîlnirea a fost incredibilă. M-am simţit excelent cu un tip de care nu mă simt apropiat în nici un fel. Dar e viu şi e o forţă. Are cîteva credinţe clare, precise. Trebuie să scrii mult, să fii harnic, şi după aia poate să vină potopul. Candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor i-a venit mai mult la nervi. A fost împins de alţii. Îl priveam cît umor, dar şi cît orgoliu nebun emană şi nu înţelegeam cum de nu e un star. Are exact tipul acela de consum absolut al starului TV – spune tot, se aruncă în teorii nebuneşti, se laudă tot timpul.

Un lucru are în plus: şi în cele mai fantasmagorice divagaţii, tipul e deştept. De fapt, am întîlnit exact omul pe care mi-l închipuiam după ce i-am citit majoritatea cărţilor. Dezlînat, divagant, narcisist, inteligent, sclipitor uneori, ironic, un megapovestitor (ar trebui făcute vreo 24 de ore de înregistrări pentru TVR acum!), naiv, ultra-macho, un Don Juan puţin obosit etc. Dacă lumea l-ar şti mai mult, dacă l-ar vedea cum povesteşte (şi dacă el ar fi aşa natural cum a fost în discuţia noastră – poate am fost un privilegiat), sigur scriitorii români ar deveni instant o marfă „mai comercială”.

Veţi vedea că majoritatea întrebărilor mele sînt neterminate şi intervin în mijlocul unor fraze şi anecdote luxuriante. Interviul n-a început cu o întrebare. N-am avut cînd. Doar am apucat să cer permisiunea să dau drumul la reportofon…

Eu nu vreau să merg contra lui Manolescu, dar vreau să merg contra imaginii detestabile, jalnice, penibile a scriitorului român în societate. N-am fost niciodată atît de jos sub comunişti. Şi eu, cu aroganţa mea ardeleană, cu aroganţa mea dintotdeauna, nu accept acest lucru şi, dacă e să fie, atunci mă angajez cîţiva ani să îi rad pe măgarii ăştia de la Guvern. Niciodată n-am auzit vreun ministru al culturii să se bată pentru bani, pentru fonduri…

Nu au, domnule Breban, e criză, de unde bani şi pentru scriitori?

Astea-s nişte minciuni fără margini, dragul meu. Depinde ce faci cu criza, cum o manipulezi, unde pui priorităţile. Sînt nişte bani enormi în această ţară. Acum vreo două luni, un amic, Varujan Vosganian, m-a rugat să-i scriu cîteva rînduri pe coperta patru a cărţii lui. I-am scris. Apoi m-a rugat să vin cu el prin cîteva oraşe, am fost. Şi acum m-a rugat să merg cu el în tot Ardealul. I-am spus: Varujan, tu nu vrei acum să-ţi dublez ţie campania electorală. Şi el a zis: Nu, că eu nu scot nici o vorbă. Eu i-am spus: tu nu scoţi nici o vorbă, dar oamenii nu sînt tîmpiţi. Am vorbit aşa cu el, mergînd cu maşina peste tot şi am aflat ce bani învîrt ei…  Nici un ministru al nostru, nici un preşedinte al Uniunii Scriitorilor nu s-a bătut. Eu aş merge pînă într-acolo încît aş ieşi în stradă.

Fac o paranteză. Acum vreo 30 de ani eram la Birt, aici, la Suciu, eram vreo 15-20 de scriitori, Nichita, Fănuş, Traian Iancu – care era şeful fondului literar şi ofiţer – etc. Preda se plîngea că-i iau editura şi, după vreo două ore, plictisit, le zic: dom’le, ce tot discutăm atîta, ştiţi ce?, haideţi să ne întîlnim dimineaţă în Piaţa Victoriei şi coborîm cu  toţii pe Calea Victoriei… „Cum aşa?”, mi-au zis ei. „Nu facem nimic dom’le, doar coborîm, luăm cu noi două sticle de whisky, un termos de cafea”, le spun eu. La care Iancu: „Nicolae, agiţi oamenii contra partidului?” N-au vrut…

Am intrat la Diverta, erau multe rafturi cu tot felul de cărţi şi  nici un volum al unui scriitor român. Şi la tîrgul de carte mă întîlnesc cu nişte scriitori şi le-am zis: domnule, nu se poate aşa, nici o carte a unui scriitor român! Şi ei mi-au zis „Păi, şi ce să facem?”. Păi, pichetaţi în faţă, nu lăsaţi pe nimeni să intre o zi, luaţi o sticlă de whisky…

Deci ar fi motive şi elemente de luptă, că dacă iei în serios minciunile lor, că nu-s bani, că e criză… Astea-s nişte minciuni fără margini.

Nu puteţi să spuneţi că e o minciună, în jurul nostru oamenii chiar îşi pierd joburile, chiar nu mai au bani…

Dragul meu Rogozan, cînd eram noi tinerei, cu prietenii mei, nişte trenţăroşi amărîţi, Matei, Nichita, Cezar, eu le spuneam: „Futu-le muma-n cur la ăştia, praf îi facem.” Şi Matei, aşa elegant, îi spune lui Nichita: “Auzi, spune-i prietenului tău care a venit din Lugoj că e naiv”. Şi ne-a explicat doctoral o oră că nu se poate, că ăştia o să-şi împingă oamenii lor, copiii de muncitori, să devină scriitori. Erau glorii mari, Deşliu şi ăştia. După o oră-două, tufliţi amicii mei, Matei şi el doctoral, cu multe argumente, către mine: “Nu prea crezi, nu?”. (El nu prea credea în mine, pînă i-a dus în manuscris Nichita romanul meu „Francisca” a crezut mereu că eu sînt un diletant, un…). Şi zic, mă Matei, ai dreptate, argumente, îşi împing oamenii lor, marii scriitori sînt daţi afară sau sînt în puşcărie. Dar eu îs din Oaş, măi! Bunicul meu Nicolae Breban a fost preot foarte aproape de Negreşti Oaş. Şi acolo, dacă eşti băiat, ţi se dă de la şase ani o trăistucă, un cuţit şi te învaţă ţîpurituri: „Nişi jăndaru nu-i de fier să nu intre brifca în el”. Şi tu-mi zici că jăndaru e de fier. Da’ io nu cred mă, nu cred pînă nu bag brifca-n el.

Trec vreo 10-12 ani, România literară la sediul vechi…  Şampanie. Jos - maşini. Eu - membru în Comitetul Central, şef total, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor. Nichita mă rugase să-l iau adjunct. Aveam patru posturi libere. În primele cinci minute l-am pus pe Nichita – şi cînd a murit rămăsese cu funcţia de adjunct. Şi era şi Matei. Şi-i zic (imită graiul maramureşean): mă, Matei, vezi mă că nu-i de fier, mă, eu am vrut să bag numai brifca, da’ mie mi-a intrat mîna pîn’ la cot. Nici nu mai ştiu cum s-o scot, măi

Şi atunci aţi ajuns în funcţia aia şi, în afară de faptul că generaţia dumneavoastră a avut de cîştigat şi aţi avut probabil ce a mai mare putere dintre toţi scriitorii de după 50, nu aţi făcut…

Da, dar am luptat, am cîştigat-o. Ne-am şi compromis. Eu m-am compromis. Ce căutam eu în CC? Scosesem deja „Animale bolnave”, toţi mi-au spus: „nu te băga”. Domnule, mi s-a părut tare Ceauşescu în 68-69, zic “hai, domnule”…

Atunci a fost un moment de graţie, dar a fost şi momentul în care Ceauşescu a început să se izoleze…

Noi nu sîntem mari luptători, mai ales ăştia din sud. Dumneata eşti de aici din sud, nu?

Focşani…

A, atunci mai ai o mică speranţă. Nu, sudicii ăştia, două-trei secole de fanariotism, s-au îmbibat de o splendidă limbă românească, de rafinamentele greceşti, însă cu duplicitatea şi „triplicitatea” caracterului…

Nu ştiu să dea cu cuţîtu’ deloc.

Nu că nu ştiu, nu ştiu momentul cînd trebuie dat. Şi nu trebuie să dai, doar să-l scoţi. Îl scoţi şi vezi că ăla din faţa ta se cacă pe el.

Eu am stat 18 ani fără nici un venit. Şi m-a întrebat un tovăraş de la partid, un tip destul de înalt, „dom’le Breban, dar dumneavoastră nu vă e frică?”. Şi i-am spus: „Ba da, dar nu foarte taaaree”.

Plus că oamenii de aici se şi prefac că le e frică. Adică e atîta prefăcătorie că nu mai ştii cînd e real, cînd nu e real. În sfîrşit…

Spuneţi că dacă o să cîştigaţi lupta…

Nu, nu, eu nu spun nimic. E o aventură, din punctul meu de vedere de prost gust. La vîrsta mea şi la numele meu n-am ce să mai caut să mă amestec în rafinata gloată a scriitorilor români… Dar situaţia e jalnică şi eu nu o accept. E impardonabil ca noi să fim a optuşpea roată de la căruţă, să fim dispreţuiţi.

Şi concret ce-o să faceţi, o să ieşiţi în stradă şi o să protestaţi?…

Nu, nu, fii cuminte. E suficient să-i anunţ că ies în stradă… Pe mine mă şi cunosc. Ei ştiu că Breban cînd zice face, e dement. Sînt credibil, într-un sens, cred. Pînă la a ieşi în stradă sînt cîteva acte posibile. De exemplu, de ani de zile amicii mei de la Academie şi de la Uniune se plîng că nu li se acordă atenţie. Pentru că oamenii care au condus nu trăiesc vremurile noi. Pentru că acum dacă vrei reclamă ţi-o faci tu singur, astea-s vremurile noi! Uniunea Scriitorilor, ciudat, are încă un fel de prestigiu, mai mare decît Academia, care s-a tot consumat în scandaluri, în ultimii ani.

Aş face un birou de presă. În fiecare lună o să invit jurnalişti, profitînd de faptul că sînt şi mulţi scriitori tineri printre jurnalişti, o să aduc un vin bun (am la Valea Călugărească un om), nişte brînzeturi, ca la Paris. Şi stăm de vorbă, despre orice, şi despre politică.

Nu vi se pare că mai ales scriitorii tineri nu prea mai vorbesc despre politică, nu ies în faţă, nu se implică?

Dragul meu, unii scriitori trebuie să facă politică, alţii nu. Manolescu n-are fibră de politician. Eu m-am băgat în Partid şi în doi ani eram în toate conducerile, am ajuns şi membru în CC, o să-ţi povestesc odată cum a fost. Unii au o fibră… Manolescu n-are cinismul minim necesar în politică. Nu poţi să mergi cu idei advărate. Sau, cum face el, ceea ce e mai grav, cu raţionamente cerebrale. Politica şi femeile se cuceresc de aici, din plexul solar şi din coaie. Şi dacă stai în faţa unei mulţimi care e atît de eteroclită şi tu faci paradoxuri, peste 10 minute ăia pleacă. Şi cîştigă un Vadim care vorbeşte din vintre…

Băsescu are coaie?

Da, el e singurul animal politic. Căruia îi scapă acum lucrurile din mînă. Dar, mă rog, a fost şi aşa grozav: dintr-un mic ministru al transporturilor a ajuns primar şi apoi preşedinte.

O să-l votaţi? De cine vă place acum?

Hai să-ţi dau un răspuns de politician. Îmi place politicianul care e duşmanul duşmanului meu. Simplu?

Destul de simplu, dacă aş şti cine e duşmanul dumneavoastră…

Gîndeşte-te ce scriitori s-au lipit de Băsescu.

Mai puţini scriitori, mai mulţi filozofi…

Da, ca să înţelegi pe cine voi vota eu. Nu pe Băsescu. Îmi pare rău, mi-e simpatic… El mi-a dat sediul! Şi Varujan, drăguţ, acum cîţiva ani… Băsescu era primar, erau alegeri. Şi Trăienel ne-a primit, ne-a servit cu un ceai englezesc foarte bun. Şi a tăcut. Am sporovăit jumătate de oră, cît am vrut. Şi mi-a promis sediul: daţi-mi telefon după alegeri. Eu îi zic: Domnule Băsescu, vă admir – eu, de obicei, nu prea admir aşa… – vă admir că v-aţi luptat cu Năstase şi n-aţi căzut în genunchi. Bravo, domnule! Şi cred că o să cîştigaţi alegerile. Şi Băsescu mi-a zis: vino la mine după alegeri. Zic: Domnule, toate proverbele româneşti sînt luate de la latini, de la franţuji, de la nemţi, eu ştiu doar două făcute de români. Unul din ele spune: „Fereşte-te a doua zi după victorie”. Păi vreţi să mă feresc a doua zi după victorie? Am rezolvat atunci cu sediul…

Deci Băsescu e într-adevăr un zoon politikon.

Şi totuşi n-o să votaţi cu el… Cu cine o să votaţi?

Mda, nu ştiu. Băiatul ăsta, Antonescu, e deştept, dar prea tînăr.

Acum funcţionează votul de refuz. Şi în Franţa e la fel, e puternic votul de refuz. Sper că va funcţiona şi la Uniunea Scriitorilor (rîde). Eu am fost indignat cînd Parlamentul l-a scos pe preşedinte din scaun. Şi s-a dus stabilitatea politică.

Paranteză. E zvon că pe Geoană îl susţin americanii… Cea mai bună postură a lui, de altfel, cred că a fost acolo, ca ambasador… Cu micul lui ştaif de inginer.

Nu prea vorbeşte corect limba română…

Da, dar americanii nu prea observă asta. La români nu-i foarte grav, pentru că aproape toţi vorbesc prost… Pare că trage cu ochiul la populaţie, ştii? Aşa, mai face un dezacord…

Aa, deci spuneţi că greşeşte din populism?

Din populism… (rîde)

De ce vă sînt duşmani intelectualii de la GDS?

Reproşez GDS-ului şi lui Manolescu că au dat la o parte pe marii creatori de după război.

Să iei locul adevăraţilor creatori, poeţilor şi prozatorilor, Preda, Stănescu, Mazilescu… Sînt cîteva nume care s-au instalat pe sticlă şi nu sînt scriitori. Cu o singură excepţie: Cărtărescu, prozatorul. El a fost deştept cînd a trecut de la poezie la proză după 1990. A fost enorm umflat de Manolescu şi de Liiceanu, zăpăcindu-l total. Băiatul e total zăpăcit, el nu mai ştie dacă scrie bine sau prost. Eu am citit doar Orbitor, atît, mi-a dat-o el. Este o carte bună, am luat amîndoi premiu la Uniunea Scriitorilor în acel an, eu pentru o trilogie, el doar pentru primul volum. Cînd a terminat-o el, eu aveam deja o tetralogie. Dar bine, nu se compară cu mine, ca forţă (mustăceşte ironic). Dar, cu excepţia lui Cărtărescu, din care au creat un eveniment literar… Vezi ce paradox! În ultimii 20 de ani s-a creat un singur eveniment literar. Comunismul şi Ceauşescu au creat opt evenimente literare, nu? Bănuieşti care sînt, nu?

Acum îi număr în minte…

Păi da, Preda, Bănulescu, Dimov, Baltag, Ivănescu. Vezi ce nume?

Deci scriitorilor le face bine totalitarismul?

E mult spus. Nu le face bine. Marile valori europene ale secolului în secolele 18 şi 19 au fost create în oligarhii şi autocraţii dure, ca-n Rusia, cea mai mare şcoală de proză din lume. Sau în landurile germane, unde prinţii germani erau foarte duri. Lumea nu înţelege bine paradoxurile astea. Ai să vezi că la capitolul Manolescu din cartea mea îi spun că libertatea individuală nu are legătură cu libertatea publică. Şi el s-a lăsat înşelat de libertatea celorlalţi şi şi-a pierdut-o pe a lui…

Interesant..

Păi eu nu scriu decît lucruri interesante. Că, altfel, nici nu deranjez lumea.

Dumneata n-ai înţeles, domnule Manolescu, fostul meu prieten, că în clipa cînd masele îşi cîştigă libertatea, tu te cocîrjeşti, te ghemuieşti şi mai tare pe vocaţia ta, devii şi mai rob al propriei vocaţii şi abia atunci eşti liber. Nu împrăştiindu-te în zoaiele maselor. În sfîrşit…

Le reproşez intelectualilor că marginalizează marii creatori de după război. O ating şi pe fata aia, Pârvulescu, care a spus că toate premiile Uniunii Scriitorilor sînt fără valoare…

Nu, n-a spus aşa ceva, spune că s-au acordat şi politic…

Nu, nu, nu. Am fost eu în librărie, am citit cartea şi spune aşa: „că nu au avut valoare”. Nici nu-i mai spun numele, să-i spunem I.P. Ca şi pe măgarul ăla de Popescu care l-a înjurat pe Nichita şi a cerut să ardem opera lui. Nici nu-i mai spun numele. Un băiat fascistoid care cere să ardem opera celui mai mare poet de după război. Nici Simion n-a sărit atunci, nici Uricariu. Cînd două corpusuri mari ale unei culturi nu mai reacţionează (Academia şi Uniunea, nota mea) sînt moarte sau pervertite.

Cum adică, românii nu au creat valoare 50 de ani? Se afirmă uneori nişte gogomănii sfruntate… Dar, domnule Rogozanu, grav nu e să fii atacat, grav e să nu ai iritabilitatea despre care învăţăm noi la bilogie (pocneşte din degete repetat), la celulele vii.

Despre asta vă vorbeam, lipsa de reacţie…

Prima calitate a unei celule vii: i-ri-ta-bi-li-ta-tea! După aia vin celelalte, adaptabilitatea etc. Păi cum, ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti?

Îi reproşez GDS-ului, ca şi lui Manolescu, că au introdus în lumea literară criteriul politic, falsa luptă împotriva comunismului… Înainte, nu a luptat nici unul dintre băieţii ăştia împotriva comunismului.

Nu prea v-a plăcut Raportul lui Tismăneanu…

Nu, nu mi-a plăcut. Ideea a fost bună, dar Băsescu a făcut-o prost. A dat rasol. Nu numai că l-a chemat pe Tismăneanu, fiul unui activist stalinist politic…

Ce vină are el că tatăl lui…

N-are nici o vină! Dar are sechele. De ce l-a pus şef?, putea să-l facă adjunct. Trebuia şef din România, avem istorici foarte buni la Iaşi, şi în Bucureşti avem cîţiva. Nu a fost consultată Academia Română, e foarte grav, foarte grav!

Păi chiar dvs. aţi spus că s-au întîmplat lucruri în neregulă acolo…

Nu, în ultimul timp nu mai e aşa. A fost Doinaş, este Breban. Ar trebui să mai fie Balotă, Cimpoeşu, l-am propus şi pe Cărtărescu.

Vreau să te întreb ceva, că eşti şi jurnalist, de ce acolo, în balcon, în Parlament, de ce n-am fost şi eu, şi Eugen Simion? De ce a fost doar Patapievici? Sigur că măgarul ăla de Vadim a profitat, e un Caţavencu. Pe care îl iubim cu toţii. Vouă vă place Caragiale! Mie nu-mi plac piesele, el este cel mai mare nuvelist român.

Revin, eu n-am citit Raportul, dar dacă nu au fost consultaţi istoricii mari, Academia…

GDS-ul a devenit rapid o sectă care s-a băgat în politică, l-a împins pe Constantinescu. Dacă te bagi în zoaiele politice – zoaiele ies cînd se prăbuşeşete un mare sistem.

Una din greşelile “Romaniei literare” a fost dihonia cu cei patru: Simion, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu, Sorescu. Ce caută dihonia în lumea noastră literară? Valeriu Cristea făcuse un clip de susţinere pentru Iliescu şi l-au umplut de zoaie… De ce? Iliescu era ales prin vot secret şi popular. Ce caută politica în lumea noastră?

Păi spuneaţi că e important ca scriitorii să facă politică…

Nu, n-am zis asta, fii atent, am zis că unii da, alţii nu.

Iar ăştia de la GDS fac politică fără să se priceapă prea bine?

Nu, se pricep foarte bine. Dovadă că de zece ani au stat şi au tras bani… se pricep foarte bine, chiar prea bine! Au manipulat bine sfori politice. Bravo lor, eu nu-i invidiez pentru salariile lor. Dar n-are ce să caute politica în lumea noastră literară. Cearta în 90 de acolo a pornit. În 90, la primele alegeri la Uniunea Scriitorilor, Simion s-a ridicat şi a propus ca revistele literare să se ocupe de literatură. În prezidiu erau Manolescu, Doinaş şi Blandiana. Dar Antonesei s-a ridicat şi l-a ras dur de tot pe Simion. Nu ştiu de ce Simion are o imagine foarte proastă printre scriitori… Atunci s-au ridicat toţi patru şi au ieşit din sală. De atunci a început un atac îngrozitor împotriva grupului „apolitic”.

Dar uitaţi care e argumentul…

Stai puţin, argumentele sînt labe, ştii ce-s alea labe?

Bun, atunci uitaţi care e „laba” lui Manolescu. El declară aşa: domnule, eu nu am fost un dizident înainte de ’89, măcar după să intru în politică.

Aşa, vrei să-ţi traduc eu fraza lui?

Vă rog!

Am fost total speriat şi ferit de politică de umbrela lui Ivaşcu care mi-a ţinut-o 30 de ani şi m-am gîndit: ia să mă fac eu preşedintele României după 89. Şi m-am înnămolit…

Ce cauţi în politică, ce cauţi în altă meserie? Eu am fost doi ani membru supleant în CC, n-am ştiut cum să ies mai repede! Şi eu am avut putere, nu ca Manolescu. Manolescu putea fi un mare critic şi a devenit oportunist, şi-a pierdut 10-15 ani în politică cu tot felul de zoaie politice. Am văzut cartea lui, nu credeam că o scoate, eu ştiam că toată viaţa lui a fost semi-steril.

Cum aşa? A scris totuşi foarte mult.

A scris foarte puţin! Simion a scris de două ori mai mult ca el. Iar voi, bre, generaţia dumitale scrieţi foarte puţin.

N-avem timp.

Ee, ştii ce înseamnă talent? Talentul înseamnă timp! N-are legătură cu metafora cu înzestrarea nativă… Ţi-o spun eu. Talent înseamnă timp. N-ai timp, n-ai talent!, eu aşa spun.

(Vorbim 10 minute de ce românii nu mai au roman, doar nuvelă. Breban spune că roman au doar nordicii, ruşii. Ajungem la Camil Petrescu, care a păcătuit pentru că a scris doar două romane bune.)

Trebuia să scrie încă 10. Tolstoi a scris enorm, Dostoievski a scris enorm. Ştii cîte piese are Shakespeare? 37! Balzac are 80 de romane. A fi genial înseamnă a scrie mult şi foarte bine. Şi vii dumneata, Rogozanu, şi-i spui lui Zola „nu mult, dar bine?”. Dragul meu, lenea voastră a românilor voi s-o scuzaţi cu aceste penibile opoziţii: decît mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Şi-l ridicaţi în slăvi pe acest penibil diletant – nu eu spun, o spune Călinescu – Mateiu Caragiale. Cum se poate? Păi Răscoala e o demenţă, de o forţă! Nouă ne trebuie cărţi mari, păi noi nu putem mai mult? Camil Petrescu a scris puţin… Trebuia să scrie mult mai mult, s-a băgat în filozofie, vezi?, această nesiguranţă…

Bine, vouă vi se pare că eu sînt un om de modă veche – cum şi sînt! – care a luat-o ca ardeleanu’ “deamboulea” prin porumb… Dar numai aşa se poate construi o operă! Modelul meu e marele model, voi aveţi modele mici. Voi spuneţi că sîntem prea mici, prea prostuţi ca să abordăm mari teme…

Nu vezi că în douăzeci de ani nu a apărut nici un mare scriitor?

Păi şi ce să facem. Să-l votăm iar pe Ceauşescu?

(zîmbeşte ironic) Nu te grăbi, nu te grăbi… Vezi, capcana omului inteligent e chiar inteligenţa. Spui naivităţi. Nu poate fi ăsta prezentul în România, eu îl refuz. Pentru voi tinerii e o lecţie formidabilă, o temă de meditaţie, că în 20 de ani trebuia să apară ceva de nivel foarte înalt. Aveţi noroc că nici dincolo nu apar mari nume acum… Americanii nu au nimic în afară de Faulkner.

Şi Bellow?

Da, şi Bellow… Mi-amintesc că m-am întîlnit cu Matei Călinescu şi mi-a spus de Updike. Nu-l citisem, a coborît la o librărie şi mi-a adus un exemplar. În vreo două trei zile m-a întrebat ce cred şi i-am spus: „mîna a doua spre a treia”… Cu multe chestii vulgare. Eu citesc tot timpul Thomas Mann…

(Continuăm să vorbim de Mann şi ajungem la Nietzsche, Breban amintind că românii n-au avut tupeu să-l publice decît pe şest, fără numele lui pe copertă pe vremea lui Ceaşcă.)

Stilul fanariot, şmecherie. Ascultă, ştii care e culmea, că şmecheria asta nu duce niciunde. Cînd eram tineri, stăteam la Capşa şi ne întrebam cine cîştigă mai bine dintre scriitori.  Şi tot Preda ieşea. Şi cineva a zis: băi, păi şmecheria e să ai caracter!

(Trecem brusc la hoţie în politică, am pierdut complet controlul…)

Fii atent, axioma Breban: Toţi politicienii din Europa fură. Mult mai mult ca aici. Dar îşi fac treaba, fac drumuri, creează locuri de muncă mult mai mult ca aici. Ăştia la noi doar fură. Ăsta e un furt necinstit. Peste o anumită sumă de cîştig începi să devii binefăcător, creezi locuri de muncă… Numai în România furi şi fugi, furi şi minţi. Furi ca un prost. Dacă furi mult şi nu faci nimic, se vede. Eşti hoţ prost. Ba mai şi infestezi şi justiţia, dai bani şi acolo.

Psihologic, abisal, înţeleg. Comunismul românesc a luat tot de la oameni, numai din furia lumpenului. Cînd a căzut, au apărut oamenii ăştia orbiţi de o lăcomie agresivă.

Să ne întoarcem la competiţia dvs. cu Manolescu, Ştefan Agopian….

Nu, nu, păi cum?, Nicolae Breban poate intra cu cineva în competiţie? Ai exprimat fals poziţia mea. Eu nu sînt în competiţie cu Manolescu, singurul meu egal. Nici cu Ştefan Agopian care, sigur, mi-e prieten şi care e un bun scriitor şi un bun jurnalist, dar care de 20 de ani n-a mai scris nimic.

(rîd în hohote)

Păi nu, dragul meu, eu nu am respect pentru oamenii care nu-şi fac meseria. Eu sînt meseriaş în roman şi în ultima săptămîna am scos două cărţi. Sînt harnic, dragul meu, iar ceilalţi sînt leneşi.

Deci, nu intru în competiţie cu nimeni. Nici măcar cu Manolescu. Mă bucur că a reuşit să scoată Istoria literaturii. Din păcate, s-a văzut că a dat rasol cu ultimii 20 de ani, n-a citit… Mai bine spunea „nu mă bag, n-am citit”…

Eu intru în competiţie cu Thomas Mann. Eu sînt orgolios. Sînt iritat, indignat de soarta scriitorului în societatea de astăzi. Noi românii sîntem foarte mari palavragii şi pricepuţi în a ne scuza, lucru pe care l-am învăţat de la turci sau nu ştiu de la cine. Am o mare admiraţie pentru englezi, care atunci cînd le spui un neadevăr te mai întreabă o dată, „ce?”, nu-ţi sar imediat în faţă.

I-am şi spus odată lui Traian Coşovei, care m-a întrerupt şi mi-a zis că n-am dreptate: „Traian, şi nu poţi trăi cinci minute în nedreptate?”.

Dar aveţi fraza foarte lungă, nu prea e drept.

Dar avem şi foarte mult timp. În loc să stăm numai prin birturi, poate vorbim puţin despre Nietzsche sau Thomas Mann.

Deci, sînt iritat de soarta nedreaptă pe care scriitorul român înţelege acum  că i se datorează şi lui, nu doar politicienilor. Înainte era simplu, dădeam vina pe nişte securişti, nişte inculţi. Dar acum eu acuz nişte oameni fini, inteligenţi, cei de la GDS, care au introdus criteriul politic în lumea literară, slăbindu-ne foarte mult. După 20 de ani, Eugen Simion are dreptate, nu Manolescu şi Paler, care în 90 credeau în politică.

Manolescu m-a făcut „oportunist”. Eu şi scriu: „domnule Manolescu, fostul meu prieten”… Că m-a şi apărat, n-a putut semna 4 luni pentru că mi-a apărat Bunavestire. „Oportunism de ce, dragă Manolescu, pentru că m-am întors în ţară? Pentru că am luat o revistă? Oportunist de ce? Pentru că mai trăiesc încă”? O să vezi că e frumos finalul, patetic aşa. O să-i fie greu să-mi răspundă. Mai ales că nu are talentul meu…

De asta intru eu în această luptă. Eu vreau să mă lupt cu guvernanţii şi cu difuzorii, în primul rînd. Vina e şi a noastră, şi a lor. A noastră…  scriitorii sper că s-au lămurit că nu mai are rost să luptăm cu comunismul.

(Sărim iar… Îmi povesteşte nişte “culise” pe care nu le pot cita)

Acum cîţiva ani, BRD mi-a susţinut un roman, ăla pe care l-ai ras dumneata, Voinţa de putere. Şi un vicepreşedinte mă întreabă dacă putem lua masa cu preşedinţii francezi. Şi mă întîlnesc cu ei…

(Începe să reproducă discuţia în franceză: despre Mirel Bran în Le Monde care publica numai lucruri negative despre România şi ajungem astfel la imaginea ţării în străinătate. Peste două minute eram la mizerabilismul pe care noi, tînăra generaţie, îl promovăm ca autenticism. Şi nu e!)

Breban a făcut scene tari pe vremea lui Ceauşescu. În „Bunavestire” am două scene de viol. Don Juan începe cu o partuză… Dar romancierii ăştia tineri nu ştiu că e foarte greu să faci o scenă de futai. La primele cinci rînduri intri în vulgaritatea cea mai directă. Trebuie să fi scris cîteva mii de pagini să poţi face o scenă de acuplaj. De aia nu s-au băgat ăia mari, ăia nu-s tîmpiţi, ăia ştiau totul. În proză s-a făcut totul. Noi trebuie doar s-o mai facem o dată, din unghiul nostru.

Manolescu trebuia să facă o Istorie a literaturii ca G. Călinescu. Păi Călinescu a fost întrebat: cum de la 42 de ani aţi reuşit să faceţi? Şi a răspuns: Am stat 10 ani departe de Calea Victoriei şi de Capşa. Şi a ieşit capodopera asta uriaşă… N-a stat deoparte, bre. Eu dacă am scris romane bune înseamnă că am stat deoparte?

Doinaş, Manolescu, Dinescu au stat în politică şi n-au făcut nimic, domnule! Nici măcar pentru cultură. Singurul care a făcut ceva pentru cultură e hulitul Păunescu. El l-a convins pe Năstase să facă cele 1000 de indemnizaţii pentru cultură. Nimeni nu spune, nimeni nu ştie, toţi se fac că plouă.

Nu cumva a făcut mai mult rău decît bine? Chiar după 90.

Nu, înainte a făcut mai rău. El a avut talent. Avea şi o lăcomie fără margini. I-am spus: Ştii, unde ai greşit tu cu Ceauşescu, tu ai fost poet de curte, a fost şi Coşbuc, au fost şi alţii. Dar tu ai greşit dictatorul! Dacă îl lingeai în cur pe Franco, cădeai bine acum! L-ai lins pe ăsta care a sfîrşit prost, ca un cîine turbat în şanţ.

Cînd Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, nimeni n-a reacţionat. Şi am scris atunci: se pare că frica dxe azi e mai mare decît frica sub tiranie. Nouă nu ne era foarte tare frică. Eu l-am băgat în pizda mă-sii pe Ceauşescu din Le Monde şi dup-aia m-am întors în ţară! Petru Dumitriu l-a înjurat şi a fugit. Ăsta e stilul românesc, să înjuri şi să fugi.

După două ore şi ceva încheiem discuţia pe reportofon. Mai bîrfim puţin, îl rog să-mi dea un autograf pe cartea pe care urmează să o lanseze săptămîna asta, “Trădarea criticii”, apărută la Curtea Veche. Tot drumul pînă acasă, închis o oră în maşină într-un trafic infernal, mi-au răsunat în cap cuvintele: “trebuie să protestăm, luăm o sticlă de whisky, un termos de cafea”…

 

http://voxpublica.realitatea.net/rogozanu

Interviu cu Flavius HOSU,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Flavius, deşi ai numai 9 ani, cînţi de multă vreme, fiind probabil cel mai cunoscut muzician-copil, comparat deja cu Ţăndărică, care are doar cuvinte frumose despre tine. Cum ai început să cînţi? Cine ţi-a observat talentul? Cum ai descoperit tobele cu care ai o relaţie atît de frumoasă?

- Eu nu îmi amintesc prea bine cum am început, dar tata m-a filmat cînd eram mic şi din ce am văzut am început pe la vîrsta de 1 an sau 2. Am primit atunci un cadou de la un fin de-al nostru o tobiţă mică cu 2 beţe de plastic şi aia a fost jucăria mea preferată de care nu mă despărţeam, mă uitam la televizor, pe programele de muzică şi băteam la tobiţa aia odată cu muzica pe care o ascultam. Tata este toboşar şi cîntă pe la nunţi şi a observat că îmi plăcea mult la toba aia, într-o zi mi-a montat 2 tumuri de la tobe, apoi treptat, treptat, mi-a instalat tot setul de tobe de care nu mă mai despărţeam şi cîntam mai tot timpul după televizor. La 4 ani am avut primul meu spectacol, aveam nişte negative de rock şi improvizam.

 

- Cum aţi format trupa F.A.M.? Aţi avut şi altă denumire, de ce v-aţi oprit la F.A.M.? Cine-s ceilalţi 2 FAMi?

- Trupa s-a format în urmă cu un an, cînd tatăl lui Alex (chitara solo) l-a contactat pe tata spunîndu-i că sunt la Bistriţa doi chitarişti foarte buni şi aveau nevoie de un toboşar. Pe mine m-au văzut la mai multe emisiuni TV. Mi-au trimis pe e-mail 3 piese de Steve Ray Vaughan, eu le-am învăţat şi după o săptămînă au venit la mine acasă şi le-am cîntat din prima şi aşa a început. Numele trupei prima dată a fost FLALEXMY şi venea de la prenumele noastre, dar toată lumea spunea că este prea greu de reţinut şi-atunci am rămas la F.A.M, adică Flavius, Alex, Mihai. Alex cîntă la chitara solo şi are 14 ani, Mihai cîntă la chitara bas şi are 15 ani.

 

- Cînţi rock şi ţi se potriveşte perfect stilul, dar se spune că poţi cînta orice stil şi că improvizezi pe loc muzica, cîntînd cu oricine fără repetiţii... În familie mai sînt muzicieni?

- Da, pot cînta orice stil de muzică cu orice trupă din prima. În familia mea doar tata mai cîntă la tobe, dar aş vrea ca şi frăţiorul meu să cînte, pentru că el îşi doreşte să cînte la orgă.

 

- Ce muzicieni te-au influenţat? Ce toboşari îţi plac?

- Pe la 5 ani vizionam cîţiva toboşari, adusese tata cîteva dvd-uri cu Steve Smith, Steve Gadd şi Dave Weckl. Dave Weckl mi-a plăcut cel mai mult şi studiam după el, recent chiar am făcut şi o poză cu el la Bucureşti. Mă mai uitam şi pe la solo-urile lui Ţăndărică, cu care m-am întîlnit de mai multe ori.

 

- Ce muzică asculţi în timpul liber? Ce ai acum în MP3?

- Ascult piese de Steve Ray Vaughan, Jimi Hendrix, Bugs Henderson…

 

- În afară de muzică, ce hobby-uri mai ai? La ce fel de filme te uiţi?

- Îmi place să mă plimb cu bicicleta, să mă joc la calculator, să merg la pescuit cu tata, să joc baschet şi să mă joc cu frăţiorul meu Fabian cu jucării. În general mă uit la desene animate şi la filme de comedie.

 

- Care-s primele albume cumpărate de tine cu plăcere?

- Am primit cîteva de la Phoenix, Proconsul, Aura Urziceanu, AG Weingerber, Berti Barbera.

 

- Aţi cîntat recent la Braşov cu Nightlosers, care erau foarte încîntaţi de voi, ca şi noi, cei din sală. Cum te simţi cînd cînţi alături de astfel de muzicieni?

- Mă simt foarte bine şi cînd îi văd abia aştept să cînt şi eu.

 

- În ce formaţie ţi-ar plăcea să cînţi? (una străină, una românească)

- Mi-ar plăcea foarte mult un duet cu Dave Weckl, iar ca formaţie îmi place foarte mult cu trupa noastră.

 

- Dintre formaţiile româneşti ce asculţi cu plăcere?

- Ascult cam orice, nu-mi plac manelele.

 

- Ai încercat să faci muzică pentru copii?

- Cînd eram mic improvizam la tobe pe melodiile de la cutiuţa muzicală…

 

- Se spune că toboşarii fac cea mai grea muncă într-o formaţie, iar tu la 9 ani laşi spectatorii muţi la solo-uri, dar nu numai. Oboseşti la concerte? E greu să munceşti atîta în timpul unui concert?

- Nu obosesc, doar că mai fac cîteodată bătături cu băşici în palmă şi pe la degete, dar acum mi-am cumpărat nişte mănuşi speciale.

- Mulţumesc şi succes în continuare, sănătate şi noroc, Flavius!

 

(21 decembrie 2009)

Interviu cu trupa ADDICTION

realizat de Cristian Robu-Corcan

 

Componenţa trupei:

- Bogdan Iftode, bass, 18 ani

- Silviu Paraschiv, solo, 14 ani

- Alex Muşat, tobe, 14 ani

- Cristi Dinu, voce, 17 ani

 

 

C.R-C.: Cum a luat fiinţă trupa voastră? Cum aţi ajuns la acest nume? Ce aveţi în vedere când spuneţi "new generation"?

 

Bogdan Iftode: Trupa a fost înfiinţată de mine (chitară bass) şi Silviu (chitară solo) pe data de 14 mai 2007, cu numele de "Memories of Friday". Pe 20 decembrie 2008, când Alex (tobe) a devenit membru al trupei am hotărât să schimbăm numele trupei în "Addiction", deoarece noi simţeam ca suntem dependenţi de muzică. Cristi ni s-a alăturat în mai 2009, iar “New Generation” este prima noastră melodie cu Cristi la voce. Inspiraţia a provenit de la câteva conflicte între generaţii (mai exact profesori şi elevi) cu privire la mentalitate.

 

CRC: Aveţi în vedere să urmaţi o filieră a rockului românesc? Sau sunteţi ataşaţi de cu totul alte "sound"-uri?

 

Bogdan Iftode: Suntem "ataşaţi" de metal în general, în special heavy metal şi progressive metal.

 

CRC: Aţi luat până acum câteva premii. Unde? Cum? De ce credeţi că vi s-au dat premiile astea?

 

Bogdan Iftode: Până în prezent am câştigat premiul I la un concurs local organizat în Brăila (nu foarte semnificativ) şi premiul I la concursul Youth Rock Fest, care a avut loc la Costineşti în vara anului 2009. Juriul a oferit note pentru corectitudinea interpretării, măiestria instrumentală şi vocală, mişcare/prezenţă scenică etc. Premiul cel mare a fost un videoclip realizat unei melodii la alegere, iar noi am ales “New Generation”.

 

CRC: Haideţi s-o luăm pe rând... Spuneţi fiecare când v-aţi apucat de studiat instrumentul la care cântaţi şi cum aţi ajuns la rock.

 

Cristi Dinu: Am început să studiez chitară acustică de la vârstă de 12 ani, urmând ca peste un an să încep studiile pentru chitară electrică. Am fost aşa pasionat de muzică încât am decis să-mi continui studiile liceale la un liceu cu profil artistic. La vârstă de 16 ani m-am înscris la Şcoala Populară de Arte "Vespasian Lungu", pentru studii de canto.

Alex Muşat: Am manifestat un interes pentru muzică încă de la vârsta de 4 ani, colecţionând casete şi CD-uri. La 5 ani am început să bat cu creioanele în fotolii şi canapele, până când am primit primul set de tobe, în 2001, la vârstă de 6 ani. M-am înscris apoi la Şcoală Populară de Arte şi Meserii, sub îndrumarea domnului profesor Romeo Bunea.

Silviu Paraschiv: Mi-am descoperit pasiunea pentru muzică la 8 ani, când am început să studiez pianul, în particular. Interesul meu pentru compoziţie s-a văzut încă de atunci, încercările mele la pianină şi orgă fiind apreciate de profesorul cu care studiam, şi acest lucru m-a încurajat. La 11 ani, mi-am dorit să studiez chitara, fără a abandona însă pianul. Am început cu chitara clasică, dar pentru chitara electrică am făcut o adevărată pasiune. În prezent, studiez cu doi profesori: în particular chitară clasică şi la Şcoala de Arte "Vespasian Lungu" chitara electrică. La 12 ani am vrut să studiez şi tobele. Vreme de doi ani (2007 - 2009) am studiat la clasa de percuţie a profesorului George Romeo Bunea, directorul Şcolii de Arte "Vespasian Lungu" din Brăila.

Bogdan Iftode: Pe mine m-a inspirat Silviu să învăţ chitara. Am început să studiez chitara acustică folosind informaţiile pe care le găseam pe internet, însă în timp am devenit foarte pasionat pentru chitara bass. În mare parte, tot ce am învăţat privind teoria şi tehnica provine de pe internet. De curând am început să studiez la Şcoala Populară de Arte.

 

CRC : În Brăila e greu cu muzica. Maneaua e la putere. E greu să gândeşti altfel într-un oraş total ostil?

 

Bogdan Iftode: Am observat ca în ultimul timp a început să mai câştige şi rockul teren, mai ales cu noile localuri care invită trupe tinere să susţină recitaluri. A nu se înţelege că a dispărut maneaua, oraşul e infestat mai rău decât o bombă chimică, însă mai există o urmă vagă de speranţă.

 

CRC: Unde vreţi să ajungeţi? Cum vedeţi, fiecare în parte, evoluţia muzicală? Înspre ce credeţi că o să mergeţi?

 

Bogdan Iftode: Dintre membrii trupei, Silviu şi Alex au decis să urmeze studii superioare în acest domeniu. Eu şi cu Cristi vrem să urmăm alte cariere, însă nu lăsăm la o parte posibilitatea de a continua şi cariera muzicală, ca un part-time job şi hobby. Urmează să plec eu în Bucureşti cu facultatea, după care Cristi la diferenţă de 1 an şi presimt că va fi dificil pentru trupă în perioada respectivă, însă sunt convins că în acelaşi timp ni se vor deschide alte posibilităţi prin Bucureşti, mai ales când vor fi şi Alex cu Silviu la facultate.

 

CRC: Spuneţi câteva trupe care vă plac în mod deosebit.

 

Silviu Paraschiv: Metallica, Dream Theater, Joe Satriani, Steve Vai, Godsmack, Disturbed, Viţa de Vie, Led Zeppelin, Pink Floyd, Queen, Guns'n'Roses şi Red Hot Chili Peppers sunt doar câteva dintre trupele care ne influenţează pe fiecare în parte, mai mult sau mai puţin.

CRC: Există vreun mesaj anume pe care aţi dori să-l transmiteţi? Vă gândiţi şi la un soi de muzica protestatară? Sau o aveţi, deocamdată, doar în proiect?

 

Bogdan Iftode: Acum vrem să transmitem un mesaj care credem că este comun generaţiei viitoare. Melodia nu trebuie privită ca un protest, ci ca o eliberare a stresului zilnic într-o formă ce nu răneşte sau insultă persoanele din jur. Nu abordăm tematici abstracte, versurile reprezintă ce simţim, ce trăim.

 

CRC: Cum vi se pare societatea românească? Vă place? Vă enervează? Vă deprimă? Aveţi în minte o altă ţară unde credeţi că aţi putea face muzică fără absolut nici o piedică?

 

Alex Muşat: Mă deprimă.

Cristi Dinu: Societatea pe care o vedem momentan ne deprimă şi sunt foarte puţine lucruri care ne-ar împiedica să plecăm din ţară dacă ni s-ar oferi oportunitatea.

Silviu Paraschiv: Ţările occidentale sunt diferite. Ele au o cultură aparte, însă au şi un fond bun, care în ţara noastră lipseşte cu desăvârşire.

Bogdan Iftode: Consider că dacă eşti destul de talentat poţi să te lansezi mult mai uşor într-o altfel de ţară decât în România.

 

CRC: Spuneţi două vorbe pentru fanii voştri. Ce le promiteţi?

 

Bogdan Iftode: Vrem să mulţumim fanilor şi persoanelor care ne susţin şi ne ajută. Le promitem că vom munci din greu şi de asemenea le mai promitem fanilor că după sărbătorile de iarnă, la o săptămână sau două, vor găsi pe site-ul www.addiction-band.com două melodii noi pe care le vor putea downloada.