cinemaTiuk!

Vitalie SPÎNCEANĂ

 

Harry Christmas

 

Nu mi-a plăcut „Amintiri din Epoca de Aur” al lui Mungiu – prea multe ”exotisme”  (unele chiar la graniţa idioţeniei) – fenomenul Kusturica a născut o întreagă modă de ”specific balcanic”, care se vinde bine, iar acolo unde nu există, este inventat ad-hoc... Bun, suntem din neamul lui Păcală şi Tândală, adică şmecheri, deşi puţin nătângi. Dar, pentru un popor de ţărani ca şi cum e prea mult să aduci porcul viu cumnatului tău de la oraş, ştiind că acesta nu are cum să-l taie şi să-l pârlească în garsonieră (tăiatul porcului, cu tot tacâmul ritualic, e un fel de aquis simbolic şi o cunoaştere tacită elementară: precum ţi-ai şti numele).  Apoi, şi cel care-l ia nu e chiar idiot cu totul – o fi având un dram de minte să-şi dea seama că nu prea are ce face cu un porc viu în garsoniera de la bloc... Mă rog, pentru ca bancul să iasă e nevoie de ”caractere puternice”, iar noi la asta ne pricepem... De aici luăm ceva (minte), dincolo adăugăm alte ingrediente (colea nişte stupizenie) şi iese eroiul ”exotic”, vandabil peste hotare: balcanic, ”original” plus  ”originar” (adică un fel de brută care ştie să înjure şi să cânte cu măiestrie egală), hazliu şi funny, care procedează, în situaţii obişnuite, într-un mod atât de ciudat încât nici studiile gândirii primitive nu reuşesc să-l prezică...

Un întreg pop-folclor balcanic s-a născut din această goană după diferenţă... Ce mă cam deranjează e că intensa căutare a diferenţei riscă să compromită orice idee a unor asemănări, ale unor ”universalii”... Inventăm diferenţe ca să le vindem, de parcă acestea ar fi batoane de ciocolată ”Mars”, nu concepte şi imagini ”reale”, instrumente şi lentile pe care Ei, Ceilalaţi, vestul în special, le vor utiliza când îşi vor construi o imagine despre noi... Acum ne vindem ca fiind folclorici, s-ar putea însă să vină un timp când vom fi nevoiţi să fim exotici, folclorici şi balcanici...

 

Vitalie SPRÎNCEANĂ

 

Eroi, anti-eroi. Şi alţii

 

 

Filmul rusesc ”Țarul”, cu Oleg Iankovski și Petr Mamonov (cel din ”Ostrov”) a reușit să-mi trezească niște sentimente de simpatie pentru Ivan cel Groaznic... Cu toate străduințele regizorului Pavel Lunghin de a construi un demon, Ivan a ieșit tot simpatic. Vioi, și viclean, imprevizibil și labil – când rătăcitor în transă religioasă, când soț pervers, când tătic grijului, țarul pare un roșcovan scoțian violent după X pahare de whiskey... Huligan, dar agreabil.

Celălalt erou, mitropolitul Filip (Kolâchev), e  cam nesărat și fără gust. Lemnos, greoi, nu șovăie niciodată. E ca o lozincă. Rămâne drept și virtuos chit că în jurul lui se zidesc munți de trupuri și curg oceane de sânge. Însă cumva  virtutea lui e suspectă: pare a fi atitudinea unui călător venit pentru două ore într-un sat prăpădit, care la vederea mizeriei se autoconsolează: ”Ei las, mașina vine să mă ia înapoi în două ore.” E perspectiva Străinului. A celui din altă Lume. Care se grăbește spre un Acasă situat în altă parte.

Cum miza filmului era totuși lumea aceasta, sfințenia mitropolitului pare să fi greșit ținta: ea e o poveste exemplară a unui om excepțional care a reușit să înfrunte întreaga nebunie a epocii, să rămână treaz într-o lumea beată (de violență, de sânge), dar o face, ca o ființă supranaturală, cu puteri ieșite din comun.

Nebunia lui Ivan Groznâi este la îndemâna tuturor, pe când sfințenia mitropolitului Filip (Kolâchev) -  inaccesibilă și miraculoasă...

Un fel de rasism  spiritual care împarte lumea în două mari categorii: cei care se nasc buni și rămân așa pentru toată viața, și restul, care fiind născuți corupți așa și rămân...

Cred că însăși rigorile genului hagiografic joacă festa.  Eroul-tip, în filmele de propagandă morală, cum este Țarul, se construiește după un calapod fix: să fie fără fisuri, evoluția lui morală să fie ireproșabilă, să nu șovăie sau să cadă în momente de slabiciune, să fie înzestrat cu ceva ieșit din comun (răbdare, înțelegere), iar acest dar supranatural să fie înscris în însăși ființa lui, de la începuturi, și fiecare moment la vieții să-l conducă spre destinația finală: Apoteoza...

Schematism utilizat de toate școlile de propagandă, inclusiv cea sovietică. În acest sens, nu există o mare diferență între Mitropolitul Filip (portretizat de Lunghin), cel care pare grăbit să moară mai devreme pentru a scăpa de lumea asta și a-și ”primi” sfințenia, și kolhoznicii din ”Volga-Volga” ce-și văd împlinirea în participarea la Olimpiada Muzicală din Moskova.

Mi se impune în minte o comparație cu Alioșa Karamazov, alt creștin nedrag mie, a cărui virtute, lăudabilă, era de aceeași esență tare, adică supranaturală.

Excepționalul și extraordinarul sunt, fără îndoială dezirabile, dar, un slogan realist vulgar amintește că ele sunt inaplicabile pentru o lume populată de oameni, și probleme. E inutilă sfințenia Mitropolitului Filip pentru că aceasta nu e o soluție ”politică” (în sens de organizarea a vieții cetății), nici cotidiană: multe ispite, iar puterile supranaturale sunt distribuite cu măsură și cam inegal. Filip refuză să judece (ne)vinovăția boierilor, un ”eveniment” din lumea reală... Un creștin abstract căruia nu-i pasă de creștinismul aplicat la gura cratiței...

Mult mai drăguț și mai real părea celălalt mare creștin al lui Lunghin, călugărul Anatolii din Ostrov...Ăla era un creștin parvenit: trăise în neștire, apoi a comis o crimă a cărei greutate l-a apăsat dar l-a și transformat, ca în final purificat, să ajungă la  starea de beatitudine. Călugărul Anatolii era ”om”. Mitropolitul Filip este un fel de Hristos teleportat în Evul Mediu.

...Vechile filme propagandistice sovietice erau, într-un sens, mai ”umane” , eroii: Ciapaev, Lenin, Stalin, Stahanov, pilotul Maresiev și kolhoznicii anonimi,  aveau un fir vizibil ce-i lega de lumea reală: porneau dintr-o normalitate (viață grea, sat, mizerie, bătăi, periferii urbane, praf), treceau printr-o groază de suferințe și momente teribile, ca în final să construiască un caracter... În noile filme propagandistice ruse (Amiralul, Gambitul Turcesc, Țarul) caracterul e primit ca moștenire de la un Unchi necunoscut...Eroul doar îl poartă prin lume, cam neglijent, ca pe o haină care o folosești pentru anumite ocazii, după care o arunci...

Măşti, cronica de film de

Mihail VAKULOVSKI

 Ţarul

 Pavel Lunghin este cunoscut mai ales pentru filmul artistic „Ostrov” (Insula), iar acum a apărut un nou film marca Lunghin – „Ţarul”. O dramă istorică pe care trebuie s-o vedeţi din mai multe cauze. Primul motiv ar fi însuşi Pavel Lunghin, apoi nu putem să nu menţionăm actorii principali - Pyotr Mamonov (care a jucat rolul principal şi-n „Ostrov”, vocalistul formaţiei rock „Zvuki Mu”) şi celebrul Oleg Yankovskiy, unul din cei mai mari actori ruşi contemporani. „Ţarul” aduce pe ecrane tema opricinicilor[1], deja cunoscută datorită scriitorului Vladimir Sorokin, care a studiat intens tematica, folosind-o în ultimele sale două cărţi apărute – „Ziua opricinicului” şi „Kremlinul de zahăr”, ambele traduse şi-n limba română. Pyotr Mamonov joacă rolul ţarului Ivan Vasilievici, cunoscut ca Ivan cel Groaznic, iar Oleg Yankovskiy îl interpretează magistral pe mitropolitul Filip. E un film despre putere, despre puterea brută, reală (reprezentată de Ivan cel Groaznic şi opricinicii lui) şi puterea spirituală (Filip fiind un fel de Isus în gura ursului rus), un film despre iertare, despre puterea de convingere, despre adevăr şi despre caracter, despre viaţă şi moarte, dar e şi un film istoric. Filmul este impecabil din toate punctele de vedere: imagine, regie, scenariu, jocul actorilor, decor, subiect, suspans, detalii, început şi sfîrşit, toate sînt super profesionist realizate şi trezesc interes maxim, inclusiv obiectele de tortură şi metodele de pedeapsă... Fiindcă sper că veţi vedea filmul, nu vă dezvălui subiectul, vă spun doar că personajul lui Oleg Yankovskiy moare pînă la urmă, dar – din păcate – acesta este şi ultimul rol al actorului Oleg Yankovskiy... Un film pe care vi-l recomand cu toată forţa mea de convingere, un film care nu e doar despre Rusia, nu e doar despre istoria Rusiei, nu e doar despre puterea şi conducătorii din Rusia, un film din care putem trage şi învăţăminte, dar „Ţarul” în primul rînd e un film artistic foarte, foarte bun. Vizionare utilă.

 

[1] Opricinic - nobil, luptător care făcea parte din opricina ţarului Ivan cel Groaznic (Ivan al IV-lea). Cu ajutorul opricinicilor Ivan al IV-lea i-a înnăbuşit definitiv pe marii boieri, luînd toată puterea în mîinile lui.

 

„Ţarul”, regia: Pavel Lunghin. Cu: Pyotr Mamonov & Oleg Yankovskiy.

SPL Film, Profit Cinema

Rusia, 2009

 

Arta nu se ocupă de răspunsuri. Noi punem întrebări, ca măcar cîţiva oameni din sală să se întrebe: „Dar eu cum trăiesc?”

 Pyotr Mamonov, rock star, actorul principal în „Ostrov” şi „Ţarul”

 

 

 

Premiul „Vulturul de aur”

 

La fiecare sfîrşit de an în Rusia au loc nominalizările pentru cel mai bun film rusesc, film care este premiat cu „Vulturul de aur”. „Vulturul de aur” se decernează din 2002 de către Academia Naţională de Ştiinţă şi Artă Cinematografică. Filmele premiate pînă acum sînt: 2002 – „Cucul”, regia: Alexandr Rogojin («Кукушка», режиссер Александр Рогожкин);
2003 – „Întoarcerea”, regia: Andrei Zveaghintzev («Возвращение», режиссер Андрей Звягинцев);
2004 – „72 metri”, regia: Vladimir Hotinenko («72 метра», режиссер Владимир Хотиненко);
2005 – „Compania a 9-a”, regia: Fedor Bondarciuk («9 рота», режиссер Федор Бондарчук);
2006 – „Insula”, regia: Pavel Lunghin («Остров», режиссер Павел Лунгин);
2007 – „12”, regia: Nikita Mihalkov («12», режиссер Никита Михалков);

2008 - „Cîmpul sălbatic”, regia: Mihail Kalatozişvili («Дикое поле» Михаил Калатозишвили).

 

Pentru 2009 s-au făcut deja nominalizările şi s-a aflat şi lista scurtă a filmelor pretendente la titlu şi care continuă lupta pentru cel mai rîvnit premiu: „Anna Karenina” de Serghei Solovyev, „Camera nr. 6” de Karen Şahnazarov, „Petya în drum spre împărăţia cerească” de Nocolai Dostaly, „Stiloşii” de Valeriy Todorovski şi „Ţarul” de Pavel Lunghin.

 

Despre filmele ruseşti din 2009 - mai jos.

 

Mihail VAKULOVSKI

 Comedie amară, dar cu stil

 „Stiloşii” („Стиляги”) de Valery Todorovski este o comedie tipic rusească, amară şi cam dură, pentru gusturile americanilor pe care-i imitau stiloşii din film. Acţiunea filmului are loc în anii 1955, cînd comunismul era în floare, dar urma acel dezgheţ care s-a simţit în toate „ţările prietene” socialiste. Atunci în URSS a apărut un curent care imita ceea ce credeau ei că e Occidentul. Aceştia erau numiţi „stileaghi”, de la „stil”, pentru că se îmbrăcau altfel, ascultau altfel de muzică, dansau altfel, se purtau altfel, aveau alte tunsori, erau altfel, iar diferenţa era o mare problemă în sistemul comunist. „Fiecare stilos e un posibil infractor, iar de la saxofon la cuţit e un singur pas”, îi spune „comandanta” de detaşament lui Mels, cînd încă era un comsomolist exemplar şi saxofonul era pentru el încă o armă albă. „Stiloşii” erau urmăriţi de detaşamentele cetăţeneşti, din rîndurile cărora un tînăr, Mels, se îndrăgosteşte de-o „stiloasă” rupere, Folos (Польза), jucată magistral de Oxana Akinyshina. Mels (care se descifrează aşa: Marx, Engels, Lenin, Stalin) intră în grupul „stiloşilor” şi de aici începe comedia amară. Omul nu se potriveşte cu noii prieteni, dar pînă la urmă se împrieteneşte şi cu Folos, devin iubiţi, iar copilul lor e… de culoare. Cum a glumit prietenul lor carierist: „Se pare că ai ascultat prea mult Charlie Parker”. Prietenul carierist se tunde, redevine un cetăţean sovietic şi ajunge repede al treilea om la ambasada SUA, împins din spate de un tată bine poziţionat politic, jucat de maestrul Oleg Iankovsky. Cînd se întoarce din SUA, în vizită, le aduce cadouri frumoase, pentru copil ceva inovator, pentru Mels – un saxofon magnific... Dar cînd Mels îl întreabă de stilul americanilor, el îi spune un adevăr insuportabil: în SUA nu există „stiloşi”, iar ei imită un stil care nu există şi dacă ar fi văzuţi aşa acolo – ar fi duşi la casa de nebuni. Iată cum comedia se transformă în tragi-comedie, dacă nu era suficient copilul de culoare făcut de doi ruşi blonzi. În concluzie, cu cît omul e mai liber, cu atît mai simplu se îmbracă. Filmul este foarte bine realizat, refăcînd reuşit atmosfera comunistă, iar muzica din film este extraordinară, fiind o re-facere a unor foarte iubite piese rock dinainte de 1989, doar că şi aici are loc o inversare: pe atunci piese interzise, acum aceste piese, puţin refăcute, par… pro-sistem. Muzica în „Stiloşii” e mai mult decît un mod de exprimare, mai mult decît artă, e un mod de viaţă, ceva care defineşte omul.

„Stiloşii” de Valery Todorovski e un film despre vise, speranţe, muzică, diferenţe, originalitate, libertate, despre societate şi cum socialul ne poate influenţa viaţa intimă, viaţa personală. Un film la care tinerii de acum pot să se uite distrîndu-se copios, rîzînd în hohote, iar pentru tinerii de dinainte de 1989 „Stiloşii” e mai degrabă un film tragico-comic.

 „Stiloşii” („Стиляги”) de Valery Todorovski, Rusia, 2009