cinemaTiuk!

Tatuaje (cronica de film)

Mihail VAKULOVSKI

 

„Lupuşoru’” – poveste pentru adulţi

 

Filmele pentru maturi cu copii în rolurile principale mereu au fost complicate şi au ieşit ori foarte bune, ori ratate. „Lupuşoru’” (Волчок) este un film rusesc foarte puternic care, deşi abia a apărut, deja a adunat multe premii importante în Rusia, Ucraina, Lituania, Portugalia, pentru cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă, cel mai bun film, dar puteţi vedea toate astea pe site-ul filmului: www.volchok-film.ru/. „Lupuşoru’” e o dramă psihologică regizată de tînărul dramaturg rus Vasili Sigarev, care a scris şi scenariul. E filmul de debut al dramaturgului premiat la Londra pentru „Plastilina”, piesă pusă în scenă la London’s Royal Count Theatre. O fetiţă (jucată de Polina Plucek) n-a văzut-o niciodată pe mama ei, care a născut-o exact înainte să fie trimisă la puşcărie. Această mamă beton, care arată rupere, interpretată excelent de actriţa Yana Troianova, deşi e rolul ei de debut în cinematografie, apare acasă cînd fetiţa are deja 6 ani, doar că apariţia ei e scandaloasă şi bahică, ea venind şi plecînd în continuu, cu tot felul de dubioşi şi dubioase. În una din aceste vizite îi aduce fetiţei un titirez, jucărie care în rusă se numeşte exact ca şi „lupuşorul”, „volcek”. Copilul aprinde şi stinge lampa la geam, ca să vadă mamă-sa că nu doarme, ci o aşteaptă, dar mamă-sa n-o iubeşte deloc, venind rar şi meteoric, copila alungînd cu cărămizi maşinile cu care vine ea. Iar mamă-sa fuge de fiică-sa şi de mama ei, pentru că „sînt tînără, în pula mea, vreau să trăiesc, în pula mea, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc”. Relaţia ei cu copilul este foarte dură, iar o dată îi povesteşte o poveste înfiorătoare, cum a găsit-o în cimitir, într-un sac, era un lupuşor păros, doar că ea i-a înlăturat părul şi a adus-o acasă, de aceea i-a dăruit jucăria cu acelaşi nume, „nu întîmplător”. Apoi fetiţa se duce zi de zi la cimitir, îi place cum plîng femeile în negru, cum cade pămîntul pe sicrie, vorbeşlte cu morţii, se împrieteneşte cu poza unui copil care s-a înecat, îşi creează lumea ei. Mamă-sa vinde apartamentul şi pleacă, abandonînd-o în gară, întorcîndu-se peste mulţi ani, cu alte poveşti îngrozitoare. După ce se face muci, ia banii soră-si, care a crescut „lupuşoru”, şi se duce după vodcă. Fata, speriindu-se să nu plece iar sau să nu păţească ceva, o imploră să nu se ducă, dar femeia fuge de ea, fata aleargă după ea, pînă se aude un scrîşnet de roţi. Finalul e deschis, ca-n Wrestler, unde luptătorul mai degrabă moare, totuşi, ca şi lupuşorul, de altfel... Un film extraordinar despre relaţiile pe care nu poţi să le negi, dar care sînt nocive pentru toată lumea, din toate pdv. Un film foarte, foarte dur şi dureros în acelaşi timp, care spune că să vrei şi să poţi sînt două chestii total diferite. Un film care demonstrează că dragostea nu poate să aibă şanse dacă nu e împărtăşită. „Lupuşoru’” poate fi văzut din două unghiuri total diferite. Prima variantă ar fi o vizionare prin ochii mamei, a II-a – prin ochii copilului. Un film care reuşeşte să redea în artă starea aia deosebit de apăsătoare din familie, mai ales din timpul copilăriei, cînd nu ai nici o putere şi vezi clar că totul e pe marginea prăpastiei, iar tu nu poţi face absolut nimic, în afară de… să suferi.

 

 

Lupuşoru’ (Волчок / Wolfy) Rusia, 2009

Dramă psihologică

Cu: Yana Troianova, Polina Plucek, Veronica Lysakova...

Andra Atodiresei

 

Bun venit în Zombieland

 În sfârşit o comedie apocaliptică…

 

După succesul filmelor apocaliptice gen seria „28 Days Later…” şi „I Am Legend”, care prezintă o lume distrusă de un virus ce transformă oamenii în zombi, regizorul Ruben Fleischer, alături de scenariştii Paul Wernick şi Rhett Reese, a făcut un film în care sfârşitul lumii este satirizat. Filmul începe direct cu acţiunea, nu este una din acele pelicule la care trebuie să aştepţi 30 de minute ca să descoperi cum s-a ajuns la situaţia în care se află personajele. Sunt 4 personaje principale: Tallahassee, Columbus, Wichita şi Little Rock. Băieţii se întâlnesc primii şi hotărăsc să călătorească împreună o perioadă. La scurt timp după, într-un supermarket, unde Tallahassee spera să găsească ultimul Twinkie (pentru că asta este obsesia lui… alături de uciderea creaturilor), după ce omoară 3 zombi, dau peste 2 surori, care îi fraieresc şi îi jefuiesc (şi nu doar o dată). Cei 4 îşi unesc într-un final forţele şi traversează împreună ţara de pe o coastă pe cealaltă.

Filmul nu este genial, dar este comic, este altceva, iar actorii îşi joacă foarte bine rolurile, dialogurile sunt foarte inteligent scrise, iar lucrurile sunt prezentate în aşa fel încât la sfârşitul filmului nu rămâi cu nici o nelămurire.

„Zombieland” are de toate: comedie, horror, acţiune, aventură, dramă şi puţin romantism. Pe scurt, un film ce merită văzut de amatorii satirelor.

Mihail VAKULOVSKI

 

Luptătorul

Viaţa-i scurtă şi cam de rahat, iar arta-i lungă şi poate fi chiar nemuritoare – asta-i ideea filmului „The Wrestler”. N-am mai văzut de multă vreme un film „cu bătăi”, chiar dacă în adolescenţă îmi plăceau foarte mult Bruce Lee, Chuck Norris şi Jackie Chan, dar la „The Wrestler” n-aveam cum să nu mă uit, fiind cu Mickey Rourke în rolul principal. Un film regizat de Darren Aronofsky, care merită văzut de toată lumea, pentru că e foarte bine realizat şi pentru că nu este un film despre wrestleri şi nici măcar despre lupte. Este o istorie despre profesionişti, despre oamenii care au fost în vîrful vîrfului, dar care au mai îmbătrînit şi trebuie să aleagă, despre viaţă şi despre om în general, dar mai ales despre viaţa omului după succes. Oricît de mici şi de „normali” am fi, oricum te poţi gîndi la ce va fi după ce vei mai îmbătrîni şi nu va mai fi nevoie de tine – păi filmul acesta este exact despre asta, cel mai direct film despre viaţa unui „cel mai” după ce nu mai e „cel mai”. Subiectul e simplu şi ar trebui să-l prindă pe orice spectator. Randy “The Ram”, un faimos luptator de wrestler al anilor 80, a lăsat în spate tinereţea, faima, stadioanele pline şi sănătatea, dar a rămas acelaşi tip extraordinar şi în weekenduri se întoarce în sălile de wrestling, intrînd de fiecare dată în luptă. Astfel el uită de toate mizeriile vieţii – nu-şi poate plăti întreţinerea şi doarme-n maşină, lucrează într-un supermarket, descărcînd cutii sau vînzînd cărnuri... Imediat după o luptă are un infarct care nu-i mai permite să intre vreodată în ring şi încearcă să acopere asta cu relaţiile interumane. Încearcă să se împace cu fiica, să o atragă într-o relaţie serioasă pe striperiţa lui favorită, Pam, care – ca şi el – nu mai e la prima tinereţe. Dar arta îl atrage ca un magnet şi Randy se întoarce la meciul de revanşă cu cel mai tare adversar al său de acum 20 de ani. Filmul e realist, crud şi aproape documentar, te face să intri în pielea personajului şi să trăieşti alături de el stările şi emoţiile. Un film pe care-l urmăreşti cu un sentiment de admiraţie faţă de personajul principal, admiraţie combinată cu un soi de durere şi milă şi frică... Finalul este deschis – luptătorul se ţine de inimă, urcă pe ring şi.. sare. Filmul aşa se termină – cu personajul principal în zbor. Un zbor spre victorie sau spre moarte? Un rol foarte bun făcut de Mickey Rourke, unul din cele mai bune filme din 2009.

Andra Atodiresei


Sherlock Holmes

O legendă reactualizată

 

O nouă ecranizare a unui roman celebru… sună plictisitor dacă nu eşti un fan înrăit al cărţii respective, dar filmul este departe de a fi plictisitor. În orice caz, nu recomand filmul celor care îl îndrăgesc foarte mult pe Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle, deoarece amprenta lui Guy Ritchie este foarte vizibilă în acest fim, personajul Holmes din peliculă fiind mai mult al său decât al lui Doyle. Acţiunea din filmul lui Ritchie este plasat în acelaşi loc şi în acelaşi timp ca în cărţile lui Doyle, iar personajul are aceleaşi capacităţi intelectuale, însă Sherlock Holmes al filmului este mult mai sarcastic, mult mai dezordonat, mai neîngrijit, mai bătăuş… este altfel decât cel cu care ne-am obişnuit.

Sherlock Holmes (Robert Downey Jr.) şi doctorul John Watson (Jude Law) se luptă cu un adversar ce invocă magia neagră şi pune în pericol populaţia întregii ţări, iar cei doi nu vor rezolva cazul stând într-un birou, ci ies în străzile întunecate ale Londrei şi se pun în pericol, se luptă, totul pentru a rezolva misterul.

„Sherlock Holmes” al lui Guy Ritchie este un film cu multă acţiune, aventură, dramă, mister şi o picătură de comedie. Filmul trebuie văzut, măcar pentru faptul că Robert Downey Jr. a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un film de comedie datorită rolului său în „Sherlock Holmes”.

Mihail VAKULOVSKI

6

 Karen Shahnazarov a dorit să regizeze „Camera nr. 6” de A.P. Cehov cu 20 de ani în urmă, dar nu a găsit un actor care să i se pară potrivit pentru rolul personajului principal. A încercat cu Marcello Mastroianni, iar acum se bucură că n-a ieşit pînă la urmă, pentru că Vladimir Ilyin face un rol cu adevărat mare, alături de Alexei Vertkov, care interpretează celălalt rol central. Filmul aduce în prim plan tema nebuniei, subiectul fiind simplu, dar foarte puternic şi ingenios. Raghin, personajul jucat de Vladimir Ilyin, un medic şef dintr-un spital de bolnavi mintal dintr-un orăşel din provincie, descoperă că Gromov (jucat de Alexei Vertkov), unul dintre pacienţii săi din camera nr. 6, unde-s „bolnavii sufleteşte”, are o gîndire originală, o ştiinţă vie a dialogului şi o filozofie proprie de viaţă. Medicul este atras foarte tare de pacientul său, pentru că „afară”, în orăşel, nu are cu cine să discute, în afara unui amic cu care bea, şi el nu prea isteţ, aşa că începe să petreacă tot mai mult timp în spitalul care înainte fusese o mănăstire. Discuţiile dintre medic şi pacient sînt savuroase, descoperind o filozofie existenţială foarte interesantă, geografică, în care acţiunea şi modul de gîndire depinde de locul acţiunii. Diogene nu s-ar fi purtat şi nu ar fi gîndit niciodată la fel dacă ar fi trăit în Rusia, spune Gromov. Graniţa dintre medici şi pacienţi este foarte subţire, spune medicul în discuţie cu pacientul, şi e doar o întîmplare că unul e acolo, iar celălalt e în partea cealaltă. În final, medicul este trecut pe partea cealaltă a acestei bariere, filmul fiind făcut în stil documentar, ca un reportaj. „Camera nr. 6” de Karen Shahnazarov este un film foarte tare, o dramă filozofico-existenţialistă care te pune pe gînduri datorită dialogurilor şi monologurilor cehoviene, regia fiind extraordinară, iar jocul actorilor – impecabil. Apropo, „Camera nr. 6” s-a filmat chiar într-un spital de bolnavi mintal, asta ca să nu vă miraţi cît de realist e totul în film. 

 

 

„Camera nr. 6” de Karen Shahnazarov ("Палата №6", Карен Шахназаров)

Film (dramă), Rusia, 2009