Poveştiuci pe bune

Flori Bălănescu

Mişcarea Goma pentru drepturile omului

– 33 de ani de izolare şi umiliri –


 

Într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, se pare că pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală...

Într-o ţară în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare de către Securitate, prin intermediul CNSAS... ce s-ar mai putea face? Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat curat...

Singura soluţie exemplară ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi, prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o hidoasă gargară propagandistică.

Într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia şi micimea lor fiara comunistă...

Într-o ţară în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul...

Într-o ţară în care posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române...

Ei bine, în această ţară în care intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi, în această ţară adevărul a ajuns o otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.  

Alibiul postfactum al intelighenţiei române: dacă n-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu deja că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.

Mă întreb, desigur, retoric, de ce nu se privesc domniile lor în oglindă, când în cea mai aprigă intimitate, sunt sigură, se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.? Oare ce (pe cine) ar vedea?

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, înseamnă că el nu a existat?

Alibiul intelectualităţii române, indiferent de originea etnică, este infirmat de o excepţie ce sfidează regula (a supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi defetismului neaoş): PAUL GOMA.

Pesemne, este foarte convenabil să spui că n-ai avut „un Havel”, dar asta nu merge la nesfârşit. Formula nu îl poate diminua, şi nici şterge din istorie pe Goma. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Unde dai şi unde crapă!, când vine vorba să spunem ce am făcut noi. Sau de ce nu am făcut. Tot aşa, Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Însă, cu siguranţă el chiar a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Doar nu-şi imaginează cineva că Tov’ Răposescu şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi anihilare pentru orice băiat şturlubatic şi pe invers, real sau închipuit. (Nu pot să uit cum dăduse peste margini un foarte cotat scriitor-publicist-jurnalist folosind drept argumente imuabile zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite pe Paul Goma; pe care, de altfel, numai cine are interes le crede şi le promovează, ori, la fel de grav, cine nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment.) După cum, tot istoria (fie ea şi cu dosarele încă la secret) ne arată că nu orice fetişcană cu har poetic şi limbaj alambicat era în primul vizor al vigilenţei revoluţionare. Cine a pus regimul în pericol, sau reprezenta un potenţial pericol, a suportat consecinţe drastice. Degeaba răsar opozanţii după „revoluţie”, precum melcii după ploaie... dar câţi dintre ei au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?

Alibiul intelectualităţii de ieri şi de azi este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) a sufocat şi a ucis viitorul a peste 20 de milioane de români (mă gândesc la cetăţenii Regatului Mare al României), care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când un rezistent pe burtă îi aruncă în obraz lecţii de retorică unui opozant autentic – precum Radu Filipescu (credeţi că era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, atenţie – în anii 80! – în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?), când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să-şi bată joc de un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!); când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) ... în fine, când intelectualii noştri de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu neintelectualii subţiri Radu Filipescu, Vasile Paraschiv..., cu netalentatul Paul Goma, cu neromânca Herta Müller!)  

Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)

Nu, adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Păi, în România talentul şi moralitatea se exclud!?)

 Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe burtă, pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.

Din păcate.

În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”, solidarizându-se cu Carta 77 a cehilor. Netalentatul, pederastul, jidanul, antisemitul Goma scria atunci, între altele: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. L-am citit de zeci de ori. Fără fisură. O mică exemplificare: „Domnule Ceauşescu, înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…”.

În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare. Punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori, exceptând familia Goma ( în ordine alfabetică, aceştia au fost: Feher Adalbert, Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, Goma Paul, Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, Năvodaru Ana Maria, Ştefănescu Şerban) doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic importanţa momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor nu este decât o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice). Pe de altă parte, Scrisoarea se referea la multe aspecte: „drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totali­tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referi­toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demon­straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilita­tea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores­pondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber­tate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimi­tate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamental”.

O `ntrebare încă neinfirmată de istorie: câţi români ştiau asta şi au stat cuminţi, în băncile lor, cu mâinile la spate? Patrioţii care nu doreau să `şi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând această Scrisoare, `n chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.

Mâine, 8 februarie 2010, se împlinesc 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea contur.

Oricât de retorică ar părea, adresez câteva întrebări de bun simţ preşedintelui Traian Băsescu şi acelor instituţii ale statului nostru de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, că la vorbe nu ne întrece nimeni (fiind noi un popor atât de talentat, dar cu serioase probleme de sciatică), dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Lega 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.

Domnule Preşedinte, până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că Domnia Voastră, personal, l-aţi fi vrut acolo. Credeţi că este posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? Chiar nu poate statul de drept, domnule Preşedinte, să acorde şi lui Paul Goma drepturile cuvenite, statuate de o lege, de care, de altfel, beneficiază atâţia români?

O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.

Daniel PIŞCU

 

K-Lipite

 

-         O melodie cântată la pian îţi rămâne în minte cel puţin 3,14 ani. (3,14 ani; nu neapărat la Athena!)

-         Spune „gata!” deşi n-a terminat. Şi nu e deloc gătit, deşi soţia i-a pre-gătit (de)mâncare(a).

-         De vină e ciocolata, care devine vinovată. „O, vino odată, măreţ viitor!”

-         Mamele şi taţii mănâncă şi coltuce de pâine; gândindu-se la ziua şi la ziarul de mâine.

-         Şi jurnalele jură pe adevăr, şi chiar pe anale(le) istorice.

-         Adevărul e un văr al lui A şi al lui D. (de!)

-         Homer are nume de Om şi, în engleză, chiar de casă. Rămâne „r”-ul grecesc.

-         Momente –candele candide ale minţii. Monumente –lumânări tăcute ale mâinii.

-         Brăileni, lăsaţi-o baltă!

-         Vreţi să fiţi calmi?

-         Luaţi calmante!

-         Doriţi să aveţi linişte şi în apartamentele d-voastră?

-          Tăceţi din gură!

-         Ca să nu fiţi perturbaţi de vecină, când faceţi amor, cumpăraţi mobilierul nostru!   Scârţâie excesiv!

-         Mi se rupe!

-         Cuiul nu are floare la cap?

-          Poate are la ureche!

-         Balamalele nu vă ţin?    Scârţâiţi corect!

-         Vreţi să vă cultivaţi?     Luaţi-vă câmpii!

-         Doriţi să nu fiţi stresaţi?       Citiţi-ne!

-         Doriţi să trăiţi bine?        Nici o şansă!

-         Domnului Lupu îi plăcea mult carnea de oaie.

-         Sunt devorat de demoni şi degustat de îngeri.

-         Avea atâtea calităţi paranormale, dar asta nu înseamnă că era foarte normal. S-au para/văzut şi alte cazuri.

-         Cioran zicea că punctualitatea e o formă de „nebunie a scrupulozităţii”. Fiind foarte scrupuloşi, se întâmplă, uneori, să întârziem la serviciu...Dar, ca şi el, poate, aş face orice, chiar mai puţin onorabil, pentru a nu întârzia la un rendez-vous. Onoare şi dezonoare totodată.

-         A „la bala” =ala-bala-portocala.

-         Un lapsus – un fel de „alunecare”, un micuţ „blowing in the wind”.

-         E ceva putred in Danemarca (acestei sintagme) ! Eventual la o analiză a unei „situaţii lingvistice”, discutată chiar de/la Academie!

-         Despre un demnitar: Făcea mare scandal (în ţărişoara sa). Adică: era foarte „nervos” acolo.

-         Se îndoiesc de această situaţie, dar sunt verticali (moralmente, bien sur), gândindu-se, ocrotitor, (şi) la ei şi la ceilalţi!

-         Ar trebui să nu se îndoiască (îndoaie) în cazul ăsta, că să se întretaie, întret(r)ăiască, fiindcă sunt, cel puţin, trei (3); de n ori...

-         M. Munteanu era un bun alpinist.

-         (La un examen): ştiaţi orarul de la oral?

Mugur GROSU

Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Revista Observator Cultural a găzduit în ediţia cu numărul 508 un articol stupefiant, semnat de Alexandru Şipa: „Harry Tavitian sau ridicolul la Ateneul Român“ – o „anti-cronică“ a unui spectacol pe care autorul nu s-a sfiit să spună că l-a urmărit doar pe jumătate. Chiar şi aşa, în locul cronicii unei jumătăţi de spectacol, domnul Şipa a preferat să umple o cantitate impresionantă de spaţiu cu aprecieri pe care le-am putea uşor confunda cu atacul la persoană. Mă voi feri de această capcană, şi nu voi emite niciun comentariu legat de persoana care-a semnat articolul(şi despre care aflu, din propriile sale mărturisiri, că se mândreşte cu realizări profesionale absolut remarcabile, precum „Premiul I – etapa judeţeană – muzică uşoară la Cântarea României, 1987“). Mai mult, voi porni de la premiza că domnul Şipa are dreptate, şi că prestaţia lui Harry Tavitian la Concertul de Crăciun de la Ateneu a fost un spectacol ridicol. Situaţie în care mă văd nevoit să mă auto-denunţ: şi eu sunt ridicol! Pentru că m-am numărat printre „intelectualii perverşi“ (cum îi numea domnul Şipa, în ‘91, pe fanii lui Tavitian) care-au urmărit şi concertul acesta cu sufletul la gură, până la ultima undă, şi l-au aplaudat cu inima plină de-abjecţii intelectuale dintre cele mai fine. Sunt ridicol, şi o spun cu mândrie, ba mi-aş pune şi-o insignă în piept, ca pe vremea Golaniadei. Şi-aş împărţi sute de insigne ca asta şi celorlalţi ridicoli din sală, care-au rămas în Ateneu să asculte şi-au aplaudat cu aceeaşi abjecţie nesătulă. Şi aş trimite nişte insigne din astea şi redacţiei Observator Cultural, pentru ridicolul de-a fi publicat, în ediţia anterioară, o cronică suspect de elogioasă a acelui spectacol ridicol. Şi-am fost la fel de ridicoli, cu toţii, ca pe vremea când insistam să ovaţionăm pe-ntuneric, când nu ştiu ce labe oculte din spatele scenei tăiau, pe neanunţate, lumina chiar la concertele lui Tavitian (ce act de cenzură mai diabolic ar fi putut născoci comunismul decât tăierea luminii la astfel de festinuri porceşti, unde serveam uriaşe raţii de libertate şi mai cerşeam, cu neruşinare, şi supliment?). Asta-mi aminteşte de-un alt mare ridicol, Niccolo Paganini, pe seama căruia confraţi mai puţin hăruiţi, dar smintiţi că le-ar putea lua pâinea de la gură, consacraseră zvonuri sinistre, ajunse şi-n presa vremii, cum că ar fi un ocnaş care şi-a măcelărit soţia, sau chiar posedat de diavol. Şi căruia labe la fel de oculte şi „nepervertite intelectual“ aveau grijă ba să-i cresteze corzile de la vioară, ba să-i bată cuie-n pantofi chiar înainte de intrarea pe scenă, ba să umple oraşele de afişe că nu-şi va mai ţine concertul. Ridicol a fost şi Thelonious Monk, la începuturi, când pricepuţii epocii îi reproşau că-i lipsit de cea mai elementară tehnică muzicală, etichetându-l drept un pustnic naiv, sau un savant idiot, ale cărui idei muzicale ar fi fost mai degrabă intuitive decât rod al studiilor, cunoaşterii şi exerciţiilor intense... Chiar şi prestigioasa revistă Down Beat a dat-o în bară, descriindu-l iniţial pe Monk drept unul care, „în general, cântă prost, deşi interesant, la pian“, acuzându-l că ar şi falsa, încălcând cele mai elementare norme de interpretare!... În fapt, ceea ce pricepuţii epocii nu pricepuseră de la început era că Monk nu avea nici cel mai mic interes pentru gâdilarea urechilor, şi nicio consideraţie pentru auditoriul leneş: „cum să foloseşti notele diferit. Despre asta e vorba. Doar să foloseşti notele diferit“. Şi tot aşa. Permiteţi-mi să salut această onorabilă castă a ridicolilor, şi să mă bucur din toată inima că am privilegiul să fac parte din ea. Măcar pentru faptul că Harry Tavitian mi-a dat peste cap toată viaţa încă din primele întâlniri, de la care-au trecut peste trei decenii... Sunt ridicol pentru că n-am niciun chef să mă vindec de asta, şi să mă umplu de-nţelepciunea ţeapănă a unor semne de circulaţie.. Sunt ridicol pentru că soarele nu mi-a cerut niciodată părerea unde şi când să răsară. Şi bine-a făcut!

 

Mihail VAKULOVSKI

 

Marin Mincu

 

 

Sîmbătă, pe 28 noiembrie, aveam două lansări la Tîrgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti. La intrarea centrală, blocată, ieşea Marin Mincu din maşina pe care a lăsat-o acolo, blocînd vreo două maşini. I-am zis Carminei s-o lăsăm şi noi, dar a spus că nu se poate, mai bine o ducem în parcare, am zis: „Uite, Mincu e un scriitor adevărat, îl doare-n cot unde-şi lasă maşina”. În drum spre intrare m-am întîlnit cu cîţiva prieteni scriitori, care m-au invitat la un pahar de vin de leac, aşa că n-am putut să-i refuz. Abia m-am aşezat, distrîndu-ne pe seama unei discuţii de-a lui V.Leac cu un aurolac care-l tot făcea „şefu”, pentru aceeaşi întrebare care urma imediat: „îmi mai dai un pahar de vin?” – „îţi dau, în pula mea”, zicea Vasile. A apărut şi Marin Mincu, ca de obicei, plin de viaţă, doar că mai vesel şi mai glumeţ. Aurolacul l-a abordat imediat. „Îmi dai şi mie, şefu?” – „Ce să-ţi dau matale?” – „O revistă”. Mincu avea ultimul nr. „Paradigma”, „Dar mata eşti scriitor?” – „Poet”, nu s-a pierdut aurolacul. „Du-te de aici, poetule, eşti sub nivel”, a glumit Mincu. I-am făcut loc să se aşeze, dar a zis că se grăbeşte la o lansare de carte. Leac căuta prin rucsac, „Să vă dau o carte” – „Dă-mi un pahar de vin, nu o carte”, a zis domnul Mincu. Am băut cîte un gît de vin, am glumit, apoi am plecat la acea lansare de carte, la „Vinea”, unde trebuia să am şi eu lansările, chiar i-am făcut şi o poză, se uită exact în cadru. Apoi l-am văzut prin tîrg, era o lansare pe la Humanitas, dar eu i-am făcut lui o poză, vorbea cu Galaicu şi cu LucaPiţu, iar cînd am trecut pe la Cartier era la stand, am stat de vorbă, spunea că a desfiinţat editura Pontica, a falimentat, a zis. „Cînd vii la Bucureşti, să-mi dai un telefon să ne vedem. Mai am cîteva cărţi de-ale tale şi mai multe de-ale lui frate-to”, mi-a spus. Mi-a dat nr. de telefon, care-i acelaşi pe care-l aveam, şi adresa de e-mail, alta, This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it./ (să-i scriem cîte un mesaj!), l-am întrebat dacă are mobil şi a spus că nu are nevoie de aşa ceva. „Dar să mă suni înainte să vii, că am un curs la Constanţa, să nu fiu acolo la ore”, mi-a spus. Apoi mi-a zis să-i fac o fotografie, „Pentru istoria literaturii”, mi-a spus. „Uite aici”, şi s-a aşezat pe scaun, „Cu Emil”. Le-am făcut trei poze, am mai vorbit una-alta, m-a întrebat dacă s-a întors frate-meu în România şi i-am spus că nu, „Ce ticăloşi”, a zis, şi ne-am dat întîlnire la lansarea de la ora 19…

 

La 19 s-a întîmplat ce s-a întîmplat, editorul n-a venit cu cărţile, iar în drum spre casă îi povesteam Carminei exact despre Mincu, amintindu-mi de faza cu Nichita Stănescu şi cum şi-a pierdut locul de profesor la Milano. Scria în Intermezzo IV, parcă, că l-a visat pe Nichita, pe care l-a întrebat ce-i lipseşte… acolo. Nimic, a zis Nichita, e foarte bine aici, dar stai… îmi lipseşte ceva enorm. „Ce?”, l-a întrebat” - „Marin, - i-a zis Nichita, - uneori aşa aş vrea să fut!”… A, şi mi-am amintit şi de faza cînd am dus acasă cărţile noastre publicate la „Pontica”, povestindu-i-o Carminei. Mama a luat cartea lui Sandu, s-a uitat pe ea şi a zis: „Ce „nebun” e, a scris foi goale”, cartea fiind un experiment cu cîteva rînduri sus, cîteva rînduri jos, desene textuale, cînd i-am trimis lui Dan Perjovschi cartea să-l întreb dacă-i face un comentariu grafic, mi-a răspuns că deja are un comentariu grafic… Tata a zis: „Da, el e „nebun” că le-a scris, foi goale, dar alt „nebun” i le-a publicat”:))

 

Înţeleg că la o emisiune TV din tîrg din aceeaşi zi Marin Mincu a avut un atac cerebral, aşa, pe neaşteptate, fără nici un motiv, ca tata, care a avut atac de cord, şi că a păţit… ca tata…

 

Mi-au scris azi pe mess prietenii, nici n-am avut ce să le răspund… nici nu le-am răspuns, speram că… nu e adevărat, că… am închis computerul…

 

A stat cîteva zile în comă şi nu şi-a revenit, deşi eu – şi ca mine au fost foarte mulţi – eram sigur c-o să se ridice, era un om puternic, înalt, plin de energie şi de viaţă, cu o privire sclipitoare, foarte pătrunzătoare… Poate că unii se întreabă despre cine scriu acum. Marin Mincu este un scriitor foarte bun, care a publicat peste 40 de cărţi în România şi vreo 20 în Italia, scrise direct în italiană, care s-a implicat activ şi-n viaţa literară, a avut pînă acum un cenaclu, Euridice, ca şi o colecţie de poezie a editurii sale, Pontica, pe care a închis-o recent, a fost profesor titular la Constanţa, Milano, Torino, Florenţa, a cîştigat premii naţionale şi internaţionale, ca Herder, Eugenio Montale sau Carlo Betocchi, a publicat la editura Pontica şi la revista Paradigma scriitori tineri, la care a ţinut mult, a publicat antologii de literatură tînără, antologia generaţiei 2000, i-a invitat la cenaclul său pe cei mai buni scriitori ai momentului, pe care nu i-a lăudat aiurea, ci i-a ajutat concret, cu critici pe text, cu texte şi cărţi publicate…

 

Domnule Mincu, tata vă cunoaşte şi dumneavoastră m-aţi văzut în acea zi... Transmiteţi-i că mi-e tare dor de el şi că-l iubesc.