Herta Muller

Lucian Dan TEODOROVICI

Nobelul Hertei Muller

 

Mă bucur foarte pentru Nobelul luat de Herta Muller. Faptul că România îi este asociată poate însemna ceva şi pentru alţi scriitori români. Faptul că Herta Muller, apoi, cunoaşte literatura noastră contemporană şi recomandă scriitori români poate însemna şi mai mult.

Pe de altă parte, văd că deja au început „instituţiile mass-media” să titreze: „Nobel pentru România!”, „Scriitoare română laureată cu Nobel!” etc. Înţeleg bucuria, dar ar fi bine ca entuziasmul să fie corectat şi de informaţiile reci de AICI, adică de pe site-ul oficial. Herta Muller reprezintă Germania, ţară care a şi propus-o în repetate rînduri la Nobel şi în care a cîştigat numeroase & prestigioase premii literare.

Povestea românească a Hertei Muller e mult mai tristă. Ţine de comunism şi de felul în care au ştiut ei, cei care ne reprezentau pe-atunci, fie că am vrut au ba, să dea un şut tuturor celor ce le stăteau în gît. Ştiu deja, vor apărea multe comentarii & citate din declaraţii ale scriitoarei deloc favorabile României. Chiar nefavorabile României de azi. Mi-ar plăcea însă ca ăia care se vor revolta să ştie şi motivele pentru care Herta Muller avea/are părerile astea despre ţara ei de origine.

Oricum, dincolo de toate astea, e un moment în care, fie şi prin „alianţă”, cred c-ar trebui să ne simţim bine. O mai scriu o dată: eu unul mă bucur foarte mult.

Nora Iuga şi Herta Muller

 O fotografie inedită pentru un moment excepţional. Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură pe 2009, şi prietena şi traducătoarea cărţilor ei în România, Nora Iuga.

Am sunat-o în această seară pe Nora Iuga, care, extrem de fericită, mi-a spus următoarele:

“Păi, eu pe Herta o ştiu ca pe Tatăl nostru. Şi dacă m-ai trezi noaptea din somn, aş putea să-ţi spun totul despre ea. Bineînţeles că m-am bucurat imens, dar cum să fi ajuns telefonul meu la ea, dacă eu însămi am fost sunată 18h non-stop? Abia dacă aveam 10 minute de pauză, că suna telefonul. Îţi închipui ce a fost la Herta!

Niciodată nu m-am simţit mai tare sosia cuiva decît acum cu Herta Muller, laureata Premiului Nobel.”

 Reporter de teren: Un Cristian

Foto din arhiva Norei Iuga

Dumitru CRUDU

 

Herta Müller si Republica Moldova

 Cîştigătoarea premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, Herta Müller nu este o necunoscută în Republica Moldova. Sunt destui consumatori de literatură sau scriitori care i-au citit cărţile – în special volumele de proză “Animalul inimii” şi “Regele se-nclină şi ucide”- şi au cunoscut universul ficţional al autoarei, în care trecutul comunist, Securitatea şi dezrădăcinarea ocupă un loc foarte important. Cei care i-au citit cărţile, unele dintre ele dedicate prietenilor autoarei ucişi de către regimul dictatorial al lui Ceauşescu, au fost cuceriţi în primul rind de francheţea şi sinceritatea cu care autoarea îşi povesteşte experienţele dure trăite în comunism cînd securitatea o racolase pe cea mai bună prietenă a ei şi încercase să o lipsească de dreptul la intimitate. Foarte mulţi dintre consumatorii de literatură moldoveni se regăsesc în următoarea propoziţie a Hertei Müller: “In mintea mea, comunismul nu a trecut, comunismul este la fel de nociv ca şi naţional-socialismul, ca perioada hitleristă, ca lagărele, ca dictaturile religioase, cum vedem şi astăzi in multe ţări musulmane. Acestea aduc multă suferinţă şi distrugere fiinţei umane”.

Leo Butnaru este unul dintre scriitorii moldoveni care a citit-o pe Herta Müller încă la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Unele dintre textele Hertei Müller Leo Butnaru le-a citit în cărţi sau în reviste, iar altele pe internet. Leo Butnaru consideră că Herta Müller este foarte apropiată de Kafka, întrucît oroarea totalitară pe care o descrie autoarea, de cele mai multe ori, nu poate avea o explicaţie logică şi raţională. Memoria este cuvîntul cheie, crede Leo Butnaru, pentru înţelegerea creaţiei scriitoarei germane de origine română.

 Opera Hertei Müller ar putea fi un exemplu şi un îndemn pentru scriitorii moldoveni ca aceştia să înfăţişeze în operele lor teroarea comunistă de pînă acum cîteva luni sau cea din perioada bolşevică.

 

Dumitru CRUDU

 

Securişti de la vîrsta de cinci ani

 

Una dintre cele mai neliniştitoare experienţe pe care Herta Muller  a trăit-o în timpul dictaturii comuniste şi pe care o povesteşte în unul dintre cele mai suculente eseuri din carte se leagă, cine ar fi crezut, de grădiniţă. Dar iepurele sare de acolo de unde nu te aştepţi, adică tocmai dintr-o instituţie preşcolară. Pare de necrezut, dar virusul comunist pătrunsese foarte departe, infiltrîndu-se pînă şi între pereţii grădiniţelor, alienîndu-i pe copiii de cinci ani, care, zice Herta Muller, dădeau dovadă de foarte mult zel ca să-l copieze pe dictator.

Pentru că autorităţile o măturaseră cu cîntec din fabrică şi din şcoli, şi colportaseră zvonul că ar fi un fel de oaie neagră şi că ar reprezenta un mare pericol social, pe Herta Muller nimeni nu mai voia s-o angajeze în altă parte. De aceea, mai că pusese mîna pe şarpe atunci cînd i se făcuse oferta de-a lucra educatoare.

Pentru că datoriile o scoteau din casă, viitoarea laureată a premiului Nobel primise cu braţele deschise să-i dădăcească pe copii, dar nu a putut rezista mai mult de paisprezece zile atunci cînd s-a ciocnit de fantoma comunismului în sălile grădiniţei.

Scriitoarea a încercat să înfrunte sistemul şi să le aducă aminte copiilor că sunt copii şi nu activişti de partid, dar tot efortul ei s-a dovedit a fi zadarnic. Copii nu cunoşteau poezii sau cîntece despre iarnă sau despre vară, iar singurele versuri pe care le ştiau despre culesul florilor se încheiau cu un elogiu fierbinte adus iubitului conducător. Dar mai trist decît aceasta era faptul că nici nu le plăcea şi nici nu voiau să le înveţe, preferînd creaţiile în care era preamărit partidul.

Fiecare zi o începeau cu cîntatul imnului. Şi pentru că Herta Muller, în locul acestuia, constant le propunea cîntece conforme vîrstei picilor, copiii rămîneau la fel de imuabili şi-i aminteau că, de fapt, ar fi mai bine să cînte imnul şi să-l cînte tot, pînă la ultima strofă.

Într-o bună zi, unul dintre copii s-a apropiat de educatoare, povesteşte Herta Muller, şi i-a zis piezis şi oarecum acuzator: „ Tovarăşă, dumneavoastră de ce n-aţi cîntat?”

Copiii erau complet nedumeriţi: ei nu puteau înţelege de ce educatoarei lor i se păreau mai frumoase cîntecele despre zăpadă decît acelea în care era proslăvit măreţul conducător sau falnicul partid.

Acesta şi fusese motivul care o făcuse pe Herta Muller să-şi dea demisia doar după două săptămîni de muncă. Pentru că şi-a dat seama că piciii ăia care cîntau transfiguraţi erau deja nişte victime ale sistemului şi nu mai puteau fi întorşi din drum.

Iar Herta Muller nu voia să devină o complice a regimului şi pentru că se eschivase, autorităţile o luase la ochi, vrînd să-i bage şarpele în casă. Dar, cu toate astea, la fiecare interogatoriu, povesteşte într-un alt eseu Herta Muller, mergea sclivisită şi dichisită ca la nuntă, scoţîndu-i din sărite pe securişti, securişti care, imediat după revoluţie, zice Herta Muller, au devenit nişte prosperi oameni de afaceri şi nişte promotori convinşi ai valorilor capitaliste, contra cărora, altminteri, luptaseră neogoiţi în timpul comunismului, încă de pe vremea cînd erau copii la grădiniţă.

 

Herta Muller, Regele se-nclină şi ucide, editura Polirom 2005