LecTiuk!

Lecturi

Veronica D. Niculescu

 

„Lucruri transparente” – pe balansoarul înclinat spre trecut

 

 

„Poate că, dacă, în mod concret şi individual, viitorul ar exista ca un lucru ce poate fi perceput de către o minte superioară, trecutul n-ar mai fi atât de seducător: presiunea exercitată de el ar fi echilibrată de cea care vine din partea viitorului. Atunci fiecare persoană ar putea încăleca pe zona din mijloc a scândurii balansoarului când analizează un obiect sau altul. Ar putea fi amuzant.” Trei zile plăcute am petrecut citind „Lucruri transparente”, de Vladimir Nabokov, drămuind cu grijă paginile preţioase.

 

Penultimul roman al lui Nabokov, publicat recent de Editura Polirom într-o foarte reuşită traducere a Ancăi-Gabriela Sîrbu, îi spune, din nou, memoriei, să vorbească. De pe balansoarul înclinat spre trecut, dar transformând magic şi viitorul în trecut, într-o vâltoare controlată a imaginarului şi-a realităţilor, Nabokov ne oferă o carte încântătoare.

 

Patru călătorii face personajul principal, Hugh Person, rătăcind printre oglinzi ale trecutului, din America sa natală într-o staţiune din Elveţia, Witt, pe firul unei intrigi fals poliţiste şi, ca de obicei, aparent senzaţionale. Prin intermediul lui Person, redactor al unei edituri, însărcinat cu corectarea operelor unui celebru şi controversat scriitor, Nabokov ne vorbeşte şi despre dragoste, dar şi despre deliciile şi umilinţele prin care trece un autor. „Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din câte s-au scris până acum despre facerea şi desfacerea ficţiunii...”, scria Times Literary Supplement.

 

Prima călătorie în Witt – moartea tatălui. Cea de-a doua – întâlnirea cu Armande, viitoarea soţie. A treia – crima petrecută în somn, când degetele lui se încleştează în jurul gâtului ei. Iar după „închisoare, ospiciu, din nou închisoare” are loc a patra călătorie – pelerinajul, întâlnirea cu umbrele, tăierea cuvântului „imaginar” de pe marginea şpaltului... „Ce ţi-ai închipuit că ai să obţii prin acest pelerinaj, Person? O imagine în oglindă prin care să-ţi retrăieşti chinurile de odinioară? Compasiunea unei stânci bătrâne? Readucerea la viaţă, cu forţa, a unor detalii neînsemnate şi irecuperabile? O căutare a timpului pierdut...”

 

S-a spus despre acest roman că este un pretext pentru o ţesătură densă de aluzii literare şi culturale. Acrobaţiile lingvistice marca Nabokov sunt executate cu precizia scriitorului având atunci şaptezeci şi trei de ani. Lectura acestui roman de mici dimensiuni, curat ca lacrima în scriitură şi cu muchii de diamant în idei este plăcere pură.

 

„După ce şi-a petrecut mare parte din viaţă construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vârsta de şaptezeci şi trei de ani – pentru propriul lui amuzament şi, întâmplător, spre încântarea noastră – să construiască şi o replică caricaturală a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost usor parodiate. Vedeţi, parcă ar vrea să ne spună că trecutul nu-i decât o joacă” - The New York Times.

„Lucruri transparente”, de Vladimir Nabokov, Editura Polirom, 2009

Traducere de Anca-Gabriela Sîrbu

Mihail VAKULOVSKI

 

Păstrează restul

 

Grupul fitness-rock RUBLY din Sankt-Petersburg, format de Serghei Shnurov (cunoscut ca Shnur, liderul formaţiei LENINGRAD), a postat albumul de debut pe site-ul RUBLY, de unde poat fi salvat gratuit, fără rest. Albumul se numeşte „Fără rest” («Сдачи не надо») şi trebuie compus din cele 27 de piese care pot fi descărcate gratuit de pe site-ul formaţiei. De altfel, iată recomandările RUBLY:

„Fă tu însuţi albumul formaţiei RUBLY

Numărul de piese recomandate: 13

Ordinea pieselor – după propria dorinţă

Salutăm răspîndirea piraterească”.

Aici întîlnim o încurajare făţişă a descărcării gratuite a muzicii, a transmiterii mai departe şi a ascultării fitness-rock-ului oriunde şi oricînd. Formaţia RUBLY e compusă din foşti membri ai formaţiei LENINGRAD şi cîntă acelaşi rock punk, doar că şi mai dur, şi mai direct, cu mesaje şi mai îndrăzneţe, mai pe faţă, mai libere, dacă putem spune că LENINGRAD s-au autocenzurat vreodată cît de puţin. O formaţie de criză, cum a spus Shnur, în Leningrad cîntînd un nr. f. mare de muzicieni. Eu mi-am salvat toate piesele şi acum le ascult, încă n-am compus un album din 13 piese, dar vă invit să ascultaţi şi voi piesele, apoi să ne compunem fiecare propriul album RUBLY, cu aceeaşi denumire, doar că din piese diferite. Mă gîndesc dacă să fac două albume sau să las toate piesele şi să le ascult la întîmplare. Pînă una alta, vă dau sursa:

www.ru-bl.ru

Descărcaţi, ascultaţi, selectaţi, bucuraţi-vă, antrenaţi-vă, că e fitness-rock cu domnul profesor Shnur!

TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

 

Orchestra portocalie

 

„E uimitor cum punem cuvintele noastre în gura altora”

 

„Orchestra portocalie”, cartea de proză scurtă a Veronicăi D. Niculescu, are naratoare atît de... feminine, încît te pune serios pe gînduri. Într-o vreme scriitoarele aveau – invariabil şi inevitabil - narator bărbat, apoi a apărut o mişcare de exhibiţioniste, astfel poate ascunzîndu-şi... ruşinea, iar naratoarele Veronicăi D. Niculescu au o feminitate atît de naturală şi discretă încît te cam sperie. Deşi personajele principale ale textelor Veronicăi – toate feminine – poartă nume diferite, ele se aseamănă foarte tare, sînt dominate de un fel de singurătate foarte stranie pentru un bărbat, pentru că toate au pe cineva alături, visează la cineva, de cele mai multe ori fac dragoste sau sex, sînt şi fragile şi carnale în acelaşi timp... De cele mai multe ori personajele portocalii povestesc acţiunea, nu acţionează. În „Dansul fluturelui decapitat” avem naraţiune homodiegetică şi personajul feminin îi povesteşte colegei partenere de la acvariu cum a ajuns acolo. O frumoasă – dar tristă – poveste de dragoste adolescentină, în care el e prea plictisit, iar ea – prea romantică. În proza scurtă care dă nume cărţii, „Orchestra portocalie”, naratoarea nu mai e aceeaşi persoană cu personajul principal, ci o prietenă, o confidentă. E o povestire de dragoste în care femeia acţionează ca un bărbat care le-ar... iubi pe toate, care-şi imaginează că s-ar iubi şi s-ar putea îndrăgosti de orice bărbat, dar pînă la urmă se îndrăgosteşte de un pictor bătrîn afemeiat. În „Vernisaj” personajul îşi aminteşte. „Vernisaj” e un tablou de ambe sexe, doar că ambele... orale... În „Floribunda” protagonista îşi creează o lume virtuală şi imaginară cu ajutorul internetului, astfel dublîndu-şi viaţa, punîndu-şi o mască. Floribunda Magda devine Chlorisa, iar Istvan se transformă-n donjuanul Ştefan. Ei sînt atît de aproape din punct de vedere fizic, el fiind grădinarul ei, dar pe internet (virtual) se doresc atît de tare, scriindu-şi scrisori de dragoste şi crezîndu-se aproape imaginari... O iubire aiurea, care spune un singur lucru: că oamenii sînt tot mai însinguraţi, tot mai demenţi. „Animale” e o scrisoare scrisă de „ea” către „el”, un fel de compunere despre pădure, cum spune ea, de fapt e o încercare de conştientizare a relaţiei ei cu pădurea. „Capul sus” e o excelentă proză scurtă, ca şi următoarea, „Cu ochii legaţi”, de fapt toată cartea este foarte bine scrisă şi învăluită într-un fel de mister chiar şi după ce o parcurgi cu ochii deschişi, parcă ai fi un fel de personaj din „Cu ochii legaţi”... O scriitoare bună, singulară şi unică în literatura actuală, o scriitoare care are talent, scriitură proprie, stil, idei originale, personaje misterioase şi tot viitorul în faţă. Sfat: citiţi textele din „Orchestra portocalie” pe rînd, de plăcere, fără grabă. Eu am început cartea la Braşov şi am terminat-o la Paris... şi a fost tare frumos aşa, practic m-am plimbat cu personajele Veronicăi D. Niculescu, cu fiecare în alt oraş. Lectură plăcută.

 

 

Veronica D. Niculescu, „Orchestra portocalie”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008

Dumitru CRUDU

Arta urii la români

cum moldovenii sovietici fuseseră învăţaţi să-i urască pe români

 

Pentru ca eseul memorialistic al lui Constantin Cheianu Sex /
perestroika să fi fost cu adevărat excepţional, autorul ar fi trebuit să
se debaraseze de una dintre liniile de subiect care traversează
cartea, cea în care discursul despre sex se suprapune peste un discurs
antisovietic, întrucât frivolizează  substanţa volumul său. Or, mizele
cărţii sale nu ar trebui căutate în faptul că dezinhibarea sexuală o
potenţase pe cea revoluţionară sau invers, ci în capitolele dedicate
artei urii la moldovenii sovietici. Dacă ar fi să extragem doar acest
nucleu ideatic şi am avea o carte extraordinară. Ca nimeni altul,
Constantin Cheianu reuşeşte să arate cum moldovenii sovietici erau
dresaţi să urască ” imperialismul american, capitalismul în general”
şi pe “…disidenţii sovietici” dar mai ales, ”să dispreţuiască un
popor numai pentru că vorbea aceeaşi limbă.”

Pentru moldovenii sovietici, zice Constantin Cheianu, ”România
trebuia să fie un fel de “duşmanul numărul doi”, după imperialismul
american.” De aceea, era un risc necugetat şi foarte periculos să
zîmbeşti în direcţia României. Imediat cădea măgăreaţa pe tine şi,
vorba lui Constantin Cheianu, “deveneai duşman al poporului
moldovenesc (implicit, sovietic), nici mai mult, nici mai puţin, şi
s-a zis cu cariera ta, s-a zis cu liniştea, cu sănătatea.”

Televiziunea, mass-media, manualele şcolare, orele de cultură
politică, romanele, poeziile, spectacolele de teatru, cîntecele, toate
împreună îi învăţau pe moldovenii sovietici să considere România un
fel de “gunoi duşmănos”, după cum îşi aminteşte Cheianu, care susţine
că “în spaţiul informaţional moldav era obligatoriu ca periodic să fie
răsturnată cîte o cisternă de zoi peste România.”

Ba mai mult decît atît, cei care doar pronunţau numele ţării vecine
deveneau suspecţi în ochii kaghebeului. De aceea, zice Constantin
Cheianu, “cuvintele “român”, “România” şi toate derivatele lor erau
sinonime cu “nenorocire”. Cînd le rosteai, dădeai de naiba.”

Constantin Cheianu îşi mai aminteşte că cei care încălcau aceste
interdicţii interiorizate erau trimişi la ospiciu.

Cei care urau cel mai tare imperialismul american, Europa,
capitalismul, dar şi România se bucurau de cele mai mari onoruri în
Uniunea Sovietică. Poeţii care propagau în poeziile lor o ură acerbă
faţă de România deveneau academicieni, erau recompensaţi cu premii de
stat, li se dădeau pe gratis apartamente. Pentru a reface şi mai bine
atmosfera înveninată din acea perioadă, Constantin Cheianu îşi
aminteşte că un scriitor mediocru devenise faimos şi fusese făcut Erou
al Muncii Socialiste doar de aceea că, afirmă Constantin Cheianu,
“într-un poem de a-l său rimase “România” cu “pîntecăria”".

Raţiunea de-a fi a Republicii Sovietice Socialiste moldoveneşti,
susţine Constantin Cheianu, consta în “ura faţă de România”.

Este clar pentru toată lumea care erau mobilurile urii, dar e de
neimaginat faptul că aceasta putuse lua nişte proporţii cosmice,
scoţînd din uz fondul neologistic al limbii. Constantin Cheianu îşi
aminteşte că fusese luat în furci de profesorul său de la şcoală
care-l bănuia de antipatii sovietice doar pentru că folosise într-o
compunere cuvîntul “incomensurabil”.
Într-un cuvînt, cartea lui Constantin Cheianu monografiază foarte
reuşit modul în care ideologii sovietici încercaseră să-i înveţe pe
moldovenii sovietici să se urască, în cele din urmă, pe ei înşişi.

 

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Basmul Regelui Pitic

sau Repede-repede despre un poveştiuk pentru adulţi

 

 

Cum scriu doi oameni o carte? Nu ştiu, dar unele ies al dracului de bune, iar “Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste pentru adulţi)” e un exemplu viu, de aici şi acum. O carte jucăuşă care uneşte proza cu poezia, generaţia mai vîrstnică cu generaţia tînără, femininul cu masculinul, ficţiunea pentru copiii isteţi şi haioşi cu ochii obosiţi ai adulţilor... Basmul e o combinaţie de proză şi poezie (nu se ştie cine ce a scris, deşi autorii spun în interviuri că prozatorul a scris proza şi poetul poezia) şi are două personaje principale: Pitic Bun şi Prinţesa Repede-Repede din titlul cărţii. Pitic Bun e cu concretul, iar prinţesa – mai mult cu ficţiunea, visele, aşteptatul. Subiectul cărţii e foarte simplu: Pitic Bun află de povestea tristă a Prinţesei Repede-Repede din Lentmania, unde totul se întîmplă cam ca-n Ardeal în comparaţie cu Oltenia:D - „Clipeau, mergeau, respirau fără nici o grabă, căci Graba dispăruse de mult din lumea lor. O singură fiinţă din întreaga împărăţie îndepărtată mai făcea un singur lucru repede. Aceasta, nu e greu de ghicit, era Prinţesa Repede-Repede. Dar ceea ce făcea ea iute, închisă în iatac, departe de orice privire, era marea ei taină, aducătoare şi de dulci bucurii, dar şi de nemaipomenită tristeţe”. Prinţesa îi scrie scrisonete Piticului, pe care le transmite prin Ciupercuţ (care e de sex feminin!), scrisorete în care-l încurajează-îndeamnă-imploră să vină la ea, care are un rol foarte important – să-şi aştepte piticul şi să se joace cu Rechinica şi cu păianjenul Tra-la-la. Doar că pentru a o peţi, fiecare fiinţă curioasă şi doritoare, de la Balaur şi Zmeu la Pitici, trebuie să treacă mai întîi o probă – să reuşească să urce zidul castelului: „Acela care-ar fi văzut şi-ar fi rezistat în castel pînă în zori ar fi avut şi mîna prinţesei – şi să nu uităm că era singura mînuţă din ţară care făcea repede-repede, indiferent ce-ar fi însemnat asta -, dar şi întregul regat”. Basmul este drumul Piticului Bun din Franţia pînă-n Lentmania Prinţesei Repede-Repede. În drum spre ţara lentoarei absolute Piticul a trebuit să se lupte cu graniţa, cu ciupercile otrăvitoare, cu singurătatea, dorul, îndoiala şi dealurile, dar l-au ajutat să ajungă la balconul „Julietei” Repede-Repede prietenii pe care şi i-a făcut pe drum, personajele secundare ale cărţii: Balaurul Şaptecapete, O elevă, Smeagoliţa, Căţeloiul, Dublu B şi Dublu V şi deja amintita Ciupercuţ. Dacă cititorul are imaginaţie bolnavă ar putea să-şi închipuie mai contemporan personajele scriitorilor. Oare perechea Piticul Bun şi Prinţesa Repede-Repede are vreun link spre Iri & Moni? Oare O Elevă e inspirată din Eleva Porno? Cine credeţi că e personajul feminin din perechea Dublu B & Dublu V? Ei vedeţi, nici voi n-aţi ghicit. Dacă vreţi să nu pierdeţi cartea Veronicăi D. Niculescu şi a lui Emil Brumaru, deşi nu aveţi chef de basme pentru adulţi, puteţi să citiţi doar poemul care deschide şi încheie cartea ca o uşă, în librărie sau pe drum, aşa cum am putut citi literele boldate care formau un poem în romanul lui Mitoş Micleuşanu, „Kasa Poporului” (ne recomandă  chiar autorii), dar dacă aveţi chef de o carte frumoasă şi relaxantă – citiţi-o repede-repede sau pe îndelete şi poate veţi afla ce ştia prinţesa să facă repede, repede cu mînuţele ei de prinţesă. Poate din cauza asta “Basmul prinţesei Repede-Repede” este „o poveste pentru adulţi”, pentru că poate fi citită fără nici o grijă (spun asta părinţilor) de copii, cartea e mai pură decît împărăţia izvoarelor lui Pitic Bun şi nu există nici măcar un cuvinţel din ăla la care vă gîndiţi, iar adulţii îi pot găsi descifrări la care nu se va gîndi nici un copil niciodată. Recomandare: citiţi basmul copiilor voştri şi fiecare se va distra după mintea şi imaginaţia lui, important e că toată lumea va fi mulţumită, mai ales că şi basmul se termină cu bine. Acum prinţesa nu mai face repede-repede singură, iar Piticul îşi atinge scopul. Mişto.

 

Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, “Basmul prinţesei Repede-Repede (o poveste pentru adulţi)”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009