LecTiuk!

Mihail VAKULOVSKI

 

Rasputin ar invita-o pe Moni Stănilă la dans?

 

După debutul cu trei DVD-uri poetice (Doina Ioanid, Khasis şi V. Leac), editura Ninpress scoate pe piaţă şi două cărţi hîrtioase, de data asta în colaborare cu editura Charmides: „Ieudul fără ieşire”, o carte de referinţă în literatura contemporană şi un debut promiţător - "Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei" de Moni Stănilă. Moni Stănilă este o tînără poetă din Timişoara, nu din Basarabia, cum ai crede după ce auzi titlul cărţii şi mai ales după ce citeşti „confesiunile”. Iată o mişcare ingenioasă din partea unui poet român, care alege altă direcţie decît colegii săi, exact aşa cum s-a întîmplat cu cîţiva scriitori basarabeni. „Viaţa mea e un tren în viteză”, spune Moni Stănilă într-un poem şi poate că de aceea dogmatista roagă trenul să mai reducă din viteză, să se mai oprească. "Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei" e un volum cuprins de o stare de tristeţe ciudată, din aia, rusească, pe care o simţi, dar nu prea înţelegi logic motivele acestei tristeţi dominante. Combinaţia între Rasputin, călugărul pervers şi credinţa tradiţională creează o altă stare tensionată. Rasputin este ca un simbol al cărţii, nu doar un personaj, o mască pe care şi-o asumă subtil Moni Stănilă, apoi şi-o trage pe faţă în ultimul poem, cînd Rasputin iese din dulapul eului liric îmbrăcat în hainele ei, aranjat cu ochii ei. Mi-e interesant ce poezii ţi-ai alege din carte, băi cititorule, mie mi-au plăcut mai mult - la prima lectură - „drumuri. orizont”, „pe vremea troienilor”, „nu am născut pentru nici un bărbat”, „şi nu o să-ţi vină să crezi că” şi „alteori RAS putin”. „Ras” şi „putin” e – clar şi pentru bunica Monei – Rasputin, alte descifrări fiind „o dată” pentru „ras”, care sună ca rusescul „raz”, iar „putin” e intertextual pe faţă cu prim ministrul Rusiei, fireşte, Putin, fostul preşedinte, care se trage din boierii care au fugit cu Cantemir la Moscova, dom’ boier Putină. „Putin” se mai poate forma şi din „puti”, care înseamnă „cale”. Calea în care „cocoşii sînt soldaţii planetei”, „tăcerea pîndeşte cu un ochi întredeschis”, „anii s-au înghiţit ca o matrioşcă”, iar „mîine poate să rămînă mîine în veci”, de aceea „îmi stăpînesc emoţiile cu vin”. Chiar sînt curios ce confesiuni poetice vor urma în poezia Monei Stănilă după această oprire. Noroc.

 

 

Moni Stănilă - "Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei"

Ed. Charmides/Ninpress, Bistriţa/Bucureşti, 2009

 

Mugur Grosu este un exemplu viu că poeţii adevăraţi trăiesc poezia, o respiră, o lipesc pe pereţi (asta se vede şi-n carte, pereţii lui Mugur fiind plini de… colaje poetice). Aşa cum unii se gîndesc numai la bani, Mugur vede poezia peste tot, chiar şi în… ziare. „Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot” este un experiment marca Mugur Grosu, care decupează anumite fragmente din ziare, le lipeşte cum are el chef, iar ce iese – scrie-n carte. Un experiment fain, cursiv, plin de umor şi ironie, realist pînă la un absurd dada, ca-n Harms şi Urmuz, Ionesco şi teoriile lui Tristan Tzara, ca-n viaţa multor poeţi.

 

 

Mugur Grosu

Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot”

Ed. Vinea, 2009

Alexandru Vakulovski

 Nebunul Baştovoi

 Romanul Nebunul, de ieromonahul Savatie Baştovoi este într-o oarecare măsură autobiografic. Nu prin firul narativ, ci prin trăirile redate.

 Când l-am cunoscut, acum mulţi ani, Baştovoi era tot timpul cu o gentuţă la el, în care erau nelipsite mai multe cărţi de-ale lui Freud şi Nietzsche. Nu trebuie să mai spun că era ateu convins (a spus-o singur, în mai multe texte), deşi era frământat de tema credinţei, ceea ce se vede încă din Elefantul promis, volumul său de debut.

 Personajul romanului Nebunul este Sfântul Simeon din Edessa. Acţiunea are loc în secolul VI. Normal, nu ar putea fi vorba de autobiografic aici, dar părintele Savatie narează aşa, de parcă ar cunoaşte nu doar evenimentele istorice de atunci din interior, ci chiar şi ceea ce simte Sfântul Simeon cel Nebun, deşi i-a cunoscut biografia doar din cărţi, în special din Vieţile Sfinţilor.

 După ani de pusnicie, Sfântul Simeon se întoarce în Emesa, unde a fost văzut ca nebun, pentru că frecventa bordelurile şi comedianţii. El ajunsese la un nivel în care şi-a stârpit patimile şi vroia să-i ajute pe cei căzuţi chiar din mijlocul lor, pentru că aşa i se părea mai corect, decât din singurătatea unui pustnic.

 Chiar din momentul în care s-a călugărit, părintele Savatie Baştovoi a fost privit ca un nebun chiar şi de o parte din prieteni. Probabil că a ştiut şi a simţit asta şi de aici vine înţelegerea vieţii Sfântului Simeon cel Nebun. Chiar şi din dedicaţie, părintele Savatie Baştovoi spune multe: „Dedic această carte tuturor celor care prin faptele lor s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu, dar au fost nesocotiţi de către oameni”.

 Nebunul este o carte care merită citită, din mai multe motive. Pentru că e un roman reuşit care porneşte de la biografiile sfinţilor, un lucru cel puţin neobişnuit pentru literatura română şi pentru că e un nou mod de a nara al scriitorului Baştovoi, care nu se plictiseşte să ne uimească.

 Recent romanul a fost tradus în limba rusă, ceea ce ne bucură, pentru că merită citit de cât mai multă lume, pentru că are în el lucruri universale, deşi provin dintr-o lume îndepărtată şi străină nouă. Trebuie să menţionez şi traducerea excelentă în rusă a Antosiei Darca, unul din cei mai profesionişti traducători din română în rusă.

 * Ieromonah Savatie Baştovoi, Nebunul, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2009

LecTiuk!

Mihail VAKULOVSKI - Neagu Djuvara. Amintiri istorice

Alexandru VAKULOVSKI – Nebunul Baştovoi

Vladimir BULAT – Atlas vacui în optica lui Ihsan Oktay Anar

Mihail VAKULOVSKI - Cioclea_vrea_să_distrugă_uniVersul.com

Veronica D. NICULESCU - Călătorind cu Morrison şi Lennon („Eroi”, de Ray Loriga)

Mihail VAKULOVSKI - O sută cincizeci de mii de peluze (Diana Iepure)

Cristian Robu-CORCAN - Posibilitatea Marian Coman

Mihail VAKULOVSKI - Rasputin ar invita-o pe Moni Stănilă la dans?

Veronica D. NICULESCU - Lucruri transparente (Nabokov)

Mihail VAKULOVSKI – Păstrează restul (Rubly & Shnur)

Dumitru CRUDU – Arta urii la români (C. Cheianu)

Mihail VAKULOVSKI - Orchestra portocalie (Veronica Niculescu)

Mihail VAKULOVSKI - Repede-repede despre un poveştiuk pentru adulţi (Brumaru & Vera Niculescu)

Mihail Vakulovski despre troleul lui Mugur Grosu

 

 

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Neagu Djuvara. Amintiri istorice

 

Neagu Djuvara este unul din puţinii oameni care se confundă cu istoria României, cu istoria în general. Fiind istoric hedonist, cărţile sale sînt şi vor fi utile şi populare pentru generaţii şi generaţii de românaşi (şi nu numai), Neagu Djuvara ştiind să combine perfect frumosul cu adevărul, plăcutul cu necesarul, istoria cu literatura… Cea mai recentă carte publicată de Neagu Djuvara este un volum care ar fi trebuit să apară… după moartea autorului, cum aflăm şi din nota editurii, dar şi de la autor, cartea fiind lansată la tîrgul de carte Gaudeamus. „Amintiri şi poveşti mai deocheate” este o carte deosebită, frumos ilustrată de Andrei Gamarţ, o carte care se citeşte cu multă plăcere, de aceea ai impresia că se termină cam brusc şi mult prea repede (sperăm să apară repede şi ediţia a III-a (şi tot aşa) – de fiecare dată „adăugită”!). „Amintiri şi poveşti mai deocheate” are cinci povestiri (primele patru au fost scrise pentru „Plai cu boi”): „La Mamaia sat în 1922”, „Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte”, „O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră”, „Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa” şi „Vacanţe de adolescenţă pe la mătuşi”. Naraţiunea începe în copilărie, cînd mamă-sa, avînd puţini bani, îi duce, pe naratorul homodiegetic Neagu, de 6 ani, şi pe frate-so, la Mamaia-sat, unde întîlnesc două surori, Mia şi Elena. Se opresc la o familie cu tată turc, mamă nemţoaică, iar copilul e român get-beget, glumeşte scriitorul. Cu Elena, de 4 ani, se trezeşte o dată între două dune: „Mă apropii de ea… o sărut pe obraji… şi, întinzînd-o pe burtă, mă culc pe ea încercînd să-mi strecor instrumentul între buci, cînd apare maică-sa. Aia mică îi zice arătîndu-şi dosul cu deştul: - Neagu a vlut să-mi pună lobinetul lui aici!”. Despre Elena a scris apoi foarte frumos Alexandru Paleologu, care „a lăsat prea străveziu să se înţeleagă că prietenia lor a mers – să-i ziceam în vechea limbă popească – pînă la spurcata împreunare”. Mia, de care Neagu s-a „îndrăgostit nebuneşte”, a avut o soartă nefericită, care transformă povestirea nostalgic-umoristică în una tragică, pentru că: „N-am cunoscut o altă fiinţă lovită atît de stăruitor şi nemilos de soartă”. Cum s-a întîmplat asta… scrie-n carte, citiţi… A doua povestire e despre studiile în Franţa şi despre profii de acolo, un text parcă povestit… Cînd citesc cărţile lui Neagu Djuvara parcă-l aud pe domnul Djuvara, pentru că-n studenţie a fost la Chişinău de cîteva ori şi n-am lipsit la nici o lecţie de-a domniei sale, ba chiar l-am adus şi pe frate-meu, pe atunci încă elev în alt capăt al ţării, astfel încît vocea sa mi-a rămas în memorie, literele sale transformîndu-se în voce la lectură… În „O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră”, povestind despre un vajnic personaj interbelic, Neagu Djuvara îşi aminteşte de luna de miere, dar „faptele” personajului sînt prea deocheate ca să nu iasă, totuşi, în faţă: „Deschide uşa - şi ce vede? Popovici îşi făcea nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice mai la periferie, Cînd e uşile dăşchise, trage curent”… „Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa” e un fel de anti-Mioriţa a poporului român, cînd după Marea Unire fiecare s-a unit cu fiecare, ardelenii cu moldovenii şi regăţenii s.a.m.d. Detalii picante şi amintiri biografice, care se trag chiar din istoria României, de la Unire, interbelic la lagărele comuniste pînă în prezent şi chiar viitor, aventuri, ca şi-n ultima povestire, cartea terminîndu-se brusc, cu o ratare…

Poveştile lui Neagu Djuvara au de toate, şi umor (şi lingvistic, şi existenţial), şi erotism (inocent, dar şi periculos, care face să-ţi pierzi neamul…), şi aventură (ehehehei!), şi început, şi sfîrşit, şi învăţăminte, toate aurite de un stil & limbaj fain, atrăgător. Neagu Djuvara în „Amintiri şi poveşti mai deocheate” este un fel de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”… doar că un Neculce contemporan cu noi, cu părinţii, bunicii, străbunicii, dar şi cu copiii şi nepoţii noştri. Un scriitor despre care am multe amintiri - nu deocheate, dar foarte frumoase -, un om cu care trebuie să ne mîndrim şi pe care trebuie să-l preţuim făţiş, cu dragoste şi respect.

 

Neagu Djuvara, „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009