FAKT

Teatru Tiuk!

CONSTANTIN CHEIANU

 

CU BUNICUL, CE FACEM?...

 

 

PERSONAJE:

 

GRIGORE,  77 de ani, pensionar

 

TAMARA, 47 de ani, fiica lui Grigore, cameristă într-un hotel din Irlanda

 

MARCEL, 25 de ani, fiul Tamarei

 

VIORICA, 22 de ani, soţia lui Marcel

 

VALERIA, 11 ani, fiica Tamarei, sora lui Marcel

 

ŞTEFAN, 50 de ani, activist al Partidului Comuniştilor din Moldova

 

UN POLIŢIST

 

 

Acţiunea se desfăşoară într-un sat de lângă Chişinău în primăvara-vara anului 2009.

 

SCENA 1.

 

Seară de început de primăvară cu lună plină.

VALERIA şede pe o bancă alături de păpuşa Valeria.

Pe un ecran este reprodusă imaginea Lunii, cu binecunoscutele „pete”.

Răsună „Sonata Lunii” de Beethoven.  

 

VALERIA. Pe Lună oamenii sunt mai uşori decât pe Pământ... Acolo parcă nici nu mergi - zbori.

Ai văzut la televizor cum astronauţi săreau, ţopăiau, se tăvăleau? Pe lună oamenii încep să semene cu copiii...

Tu, Valerica, pe Lună, ai sari liber peste florile acelea, nu-i aşa? Ce, florile!... Cu un mic efort ai putea sări peste o casă ca a bunicului... Îţi imaginezi?

Au spus că la vară se vor împlini fix patruzeci de ani de la primul zbor pe Lună.

Dacă am fi atât de uşori ca pe Lună, nimeni nu ne-ar putea face nici un rău. Când cineva ar încerca să te lovească, tu pur şi simplu ţi-ai lua zborul... 

 

 

SCENA  2.

 

Casa lui Grigore.

GRIGORE priveşte la televizor  secvenţe cu protestele studenţilor şi devastarea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Imaginile sunt reproduse pe ecranul din spatele scenei.

Intră MARCEL, având o pungă.

 

MARCEL. Bună ziua.

GRIGORE. Uite, uite ce fac!... Ptiu, grijania cui vă are!... Na, asta vreţi voi, asta-i democraţia voastră?...

 

Marcel lasă punga şi se uită la televizor.

 

MARCEL. (fluieră admirativ) O-o!... În sfârşit!...

GRIGORE. Grijania cui îi are de vagabonzi!... Uite, uite ce fac!...

MARCEL. Hai, băieţi, hai, băieţi!...

GRIGORE. Îţi place, aşa-i? E frumos ce fac?...

MARCEL. Foarte frumos!... La preşedinţie, băieţi, la Voronin daţi năvală!

GRIGORE. Aşa, aşa, las-să fărâme, să omoare! Război vreţi?... Război o să primiţi! Grijania cui vă are, voi nu ştiţi ce-i acela război!

MARCEL. Prietenul tău Voronin e de vină!

GRIGORE.  (despre cele văzute) Uite la dânşii, uite la dânşii!... (plescăie din limbă) Ce să le faci, dacă au turbat ca câinii şi fărâmă case?! N-ai ce le face!...

 

MARCEL chiuie, salutând cele văzute.

GRIGORE plescăie din limbă indignat de cele văzute.

 

MARCEL. A mai avut Moldova un conducător tot atât de nesuferit ca şi Voronin? Spune, am mai avut?

GRIGORE. Măi omule, alegeri s-au făcut?... s-au făcut! Comuniştii au biruit?... au biruit! Ce mai vreţi? Nu aşa-i în democraţie?! Ce mai vreţi?

MARCEL. Dreptate vrem! Dreptate!!

GRIGORE. Aşa-i dreptatea voastră – să distrugeţi Parlamentul?! Stricaţi, băieţi, stricaţi, că tot din buzunarul nostru o să plătim!... Aşa, aşa, mai tare, mai tare!...

MARCEL. Daţi-i bătaie, băieţi, daţi-i bătaie!...

GRIGORE. Voronin cum îi ajută pe pensionarii ca mine, aşa vă ajută şi pe voi! Da cu ce vă poate ajuta Opoziţia voastră, ha? O adunătură de hoţi şi de mucoşi! De mine nici nu mai spun, eu îi clar că nu mai văd pensie de la Opoziţie în vecii vecilor, dar vouă ce bunătate vă poate face, mă rog?! Să ţii minte de la mine: fără Voronin, ţara e pierdută!

MARCEL. Ţara demult e pierdută!... Nu, aşa ceva nu trebuie ratat, e un moment istoric! (ridicându-se)Am plecat la Chişinău!

GRIGORE. Ce eşti prost cu totul la cap?

MARCEL. Da, bunicule, m-am prostit cu totul!

GRIGORE. Băi!... Un pas nu faci, ai înţeles! Grijania cui te are, vezi cârja asta, o rup de tine!

MARCEL. Poftim?... Abia suflă comunistul, dar tot cu gândul la bătaie! De ce numai cu cârja, poate dai cu puşca?

GRIGORE. Marcel!... Ai copil mic, prostule!... Ai uitat ce au spus maică-ta şi taică-tău – să ascultaţi de mine, să am grijă de voi!?

MARCEL. Las-că ai avut grijă, l-ai votat pe Voronin! (iese apoi revine) Viorica ţi-a transmis în punga aia ceva de mâncare!...

GRIGORE. Nu-mi trebuie mâncarea voastră, ia-ţi mâncarea acasă! Dacă te duci la Chişinău, ia-ţi şi mâncarea!

MARCEL. Las-o să se strice! (iese)

GRIGORE. Marcel!!...   O sun pe maică-ta în Irlanda!... Ai înţeles, o sun pe maică-ta!

 

 

SCENA 3.

 

O oră mai târziu, în spaţiul dintre Parlament şi Preşedinţie.

Se aude vuietul protestelor.

MARCEL filmează la mobil cele întâmplate. Distingem, în vacarm,  o sonerie de mobil.

 

TAMARA. Alo, Marcel?...

MARCEL. Da, mamă!...

TAMARA. Marcel, unde eşti? Ce se aude acolo?

MARCEL. Sunt la... serviciu.

TAMARA. Care serviciu, de ce mă minţi? Ce zgomote se aud acolo?

MARCEL. Mamă, nu pot vorbi...

TAMARA. Ştiu unde eşti! Eşti la răscoală, în piaţă!... Pleacă imediat de acolo, m-ai înţeles?

MARCEL. Mamă, calmează-te, nu e ceea ce crezi dumneata...

TAMARA. Nu mă minţi, ştiu unde te afli şi ce se întâmplă acolo! Mi-a spus bunicul totul!

MARCEL. Că a votat comuniştii tot ţi-a spus?

TAMARA. Pleacă imediat de acolo, ţi-am zis! Eşti tată, ai un copil, nesimţitule! Viorica ştie  unde te afli?

MARCEL. Ştie...

TAMARA. Minţi!... Viorica nu ţi-ar fi permis niciodată să ajungi acolo!... Marcel, eu pentru cine muncesc în Irlanda?... Nu pentru voi, pentru tine, pentru Viorica, pentru fetiţa voastră?!... Şi tu ce îmi faci?  Mami, te rog, pleacă imediat de acolo! Sau vrei să las Irlanda şi să vin acasă, asta vrei?

MARCEL Da, vreau! Vreau să vii acasă! Nepoată-ta a împlinit doi ani şi dumneata nu ai văzut-o niciodată! Eşti o străină pentru dânsa!

TAMARA. E din cauza voastră, tu m-ai trimis în Irlanda?!...

MARCEL. Eu? Mamă, ce tot spui?

TAMARA. Nu tu îmi ziceai că pot să plec, că tu rămâi stăpân la casă, că totul va fi bine! ...  (cu lacrimi) Marceluş, eu te rog... Pe bunicul nu-l mai schimbi, aşa-i făcut el! Parcă eu nu i-am spus să nu voteze cu comuniştii?! L-am sunat alaltăieri, înainte de a merge la alegeri... Nu ascultă pe nimeni!.. Oh...  (tace)

MARCEL. Alo, mamă, ce-i?... Mamă!... Alo, alo!

TAMARA. (suspinând)Parcă eu vroiam foarte tare să vin în Irlanda asta?... Uite că m-a apucat inima...  

MARCEL. Mamă, calmează-te, bine, plec acasă, îţi promit...

TAMARA. Te rog... Te mai sun, să ştii...

MARCEL. Nu mă suna, nu cheltui bani, îţi spun că plec... La revedere... ai grijă de dumneata...

TAMARA. Pleacă, te rog...

 

Marcel închide telefonul şi se retrage.  

 

SCENA 4.

 

Valeria cu păpuşa Valeria.

Pe ecran sunt reproduse imagini cu tineri vânaţi în stradă, bătuţi, torturaţi, ucişi.

Răsună Sonata Lunii.

 

 

VALERIA. Când la toamnă mămica revine din Irlanda, tu, Valerica, o să vii împreună cu Marcel şi Viorica la aeroport să mă întâmpinaţi. Eu o să am două valize mari-mari în mâini şi când o să te văd, o să le scap pe jos. Tu o s-o rupi din loc,  fuguţa, o să-mi sari în braţe şi eu uite-aşa o să te cuprind!... (îmbrăţişează păpuşa)„Fata mamei!... Ţi-a fost dor de mămica?” „Mi-a fost foarte dor, mămică!” „Cât de dor ţi-a fost?” „Aşa de dor, mămică!...” Şi eu o să-ţi zic: „Valerica, nu te mai părăsesc niciodată! Niciodată mămica n-o să te mai certe, niciodată n-o să te pedepsească, niciodată n-o să te bată! Mămica o să te iubească aşa cum nici o mamă din lume nu şi-a iubit vreodată fiica...”

 

Brusc Valeria  observă imaginile de pe ecran cu poliţişti bătând tineri. Priveşte, şocată, câteva clipe, apoi brusc îi acoperă păpuşii ochii cu palma şi ecranul se stinge, iar muzica se întrerupe. 

 

SCENĂ 5.

 

Acasă la GRIGORE. Acesta stă la  un pahar de vin cu activistul comunist ŞTEFAN.

 

ŞTEFAN. Ai văzut, bade Grigore?... Opoziţia nu a vrut să voteze preşedintele!... Vrea alegeri anticipate, îţi închipui?!

GRIGORE. Iar alegeri? Grijania cui îi are!

ŞTEFAN. Bade Grigore, vor alegeri – foarte bine! Alegeri să fie! Noi acum distrugem Opoziţia! O să câştigăm nu cincizeci, da optzeci de procente! Să vezi! Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Voronin!... Voronin îi mănâncă!

GRIGORE. Sănătate...

 

Grigore şi Ştefan beau.

 

ŞTEFAN. Ce mai zice lumea, pentru cine crezi că o să voteze?

GRIGORE. Eu de unde să ştiu?! Vezi ca stau mai toată ziua pe-acasă.

ŞTEFAN. Bade Grigore, numai comuniştii, numai comuniştii! Pe cine întâlneşti, spune la toată lumea: „Să votăm cu comuniştii, oameni buni, să votăm cu Voronin!”

GRIGORE. Da cu ce ocazie să fac eu propagandă?! Fiecare cu părerea lui!

ŞTEFAN. Doamne fereşte să vină la putere Opoziţia! Numai noi, numai comuniştii!...

GRIGORE. Voi sunteţi comunişti, băi Ştefan?  Sunteţi şi voi nişte hoţi, nu comunişti! Comunişti adevăraţi au fost numai pe vremea mea.

ŞTEFAN. Bade Grigore, îmi pare rău...

GRIGORE. Băi Ştefan, ia să-mi spui, de ce aţi vândut banditului de Crudu un hectar întreg de pământ cu locuri pentru case?... Atâţia tineri căsătoriţi în satul ăsta fără loc de casă, şi voi îi trântiţi un hectar întreg unui hoţ! Aşa fac comuniştii? V-aţi umplut cu primarul buzunarele cu euro, aşa-i!? Toţi sunteţi nişte hoţi! Eu numai în Voronin cred!

ŞTEFAN. Foarte bine, aşa şi trebuie!

GRIGORE. Numai că nu ştiu dacă mai merg de data asta la alegeri.

ŞTEFAN. Cum să nu mergi?

GRIGORE. Nepoţii ăştia ai mei nu cred că o să mă lase.

ŞTEFAN. Cum adică să nu te lase? Cu ce drept?

GRIGORE. Ia spune-mi, voi în ziua alegerilor o să mergeţi cu urna pe la casele celor care nu se pot purta?

ŞTEFAN. Neapărat!... A-a, am înţeles: vrei să venim cu urna şi pe la mata?...

GRIGORE. Nu „să venim”, să vii tu singur.

ŞTEFAN. Gata, s-a făcut! Am înţeles!

GRIGORE. Şi aşa, mai pe ascuns, să nu fii observat.

ŞTEFAN. Bade Grigore, nici un cuvânt mai mult! Totu-i clar!

GRIGORE. Poarta s-ar putea să fie încuiată. Precis, mi-o închid nepoţii iştia ca să nu ies din curte.

ŞTEFAN. Sar peste gard!

GRIGORE. Nu mai sari peste gard, ce, eşti cocostârc?! Ştii că am o portiţă în fundul grădinii?...

ŞTEFAN. Bade Grigore, nici un cuvânt mai mult! Cum să nu ştiu eu portiţa din fundul grădinii?! Eu să nu ştiu portiţa din fundul grădinii!

GRIGORE. Pe acolo intrai în copilărie la furat mere, aşa-i?... Vii pe portiţă, am s-o las deschisă în ajun... În ogradă nu intri, vii la fereastra din spatele casei, eu îţi deschid fereastra, votez şi ai luat-o din loc...

ŞTEFAN. Ha-ha!... îmi place planul!...

 

Grigore şi Ştefan ciocnesc paharele şi beau.

Intră Marcel cu o pungă.

 

MARCEL (lui Ştefan). Mult mai ai de bătut cărările pe la bunicul?

GRIGORE. Nu cumva o să-mi alungi tu oamenii din casă!?

MARCEL. Poate să te lăsăm în grija lui?...

GRIGORE. Mare grijă îmi mai purtaţi voi!

ŞTEFAN. Băi Marcel, în Constituţie e scris negru pe alb că orice om are dreptul să voteze. Voi de ce îi interziceţi lui badea Grigore să?...

GRIGORE. Închide, băi, gura!...

MARCEL. (lui Grigore) A-a, te-ai plâns...

ŞTEFAN. Tu, băi Marcel, ştii că pentru asta s-ar putea să răspunzi în faţa legii?

MARCEL. Te-ai ridicat şi te-ai cărat, ai înţeles?

ŞTEFAN. Da cu ce ocazie? Ce, am venit la tine? Sunt la badea Grigore! Aşa-i, bade Grigore?

GRIGORE. Du-te, băi, acasă!...

ŞTEFAN. (ridicându-se, lui Marcel) Marcel, tu te joci cu focul. Ia seama să nu o încurci...

MARCEL. Eliberează locul!...

ŞTEFAN (calm) O să-ţi pară rău. (plecând, lui Grigore) Bade Grigore, cu vorba aia a noastră rămâne cum am convenit!...

 

ŞTEFAN  pleacă. Tăcere. Marcel se uită la Grigore.

 

GRIGORE. Ce te holbezi aşa la mine?

MARCEL. Iar o să votezi pentru comunişti?

GRIGORE. Eu nu mă mai duc la alegeri câţi ani oi mai trăi!

MARCEL. Fix cum ai spus şi la 5 aprilie!... Nu mai ştiu ce să facem cu mata... Ce să-ţi facem, bunicule, ca să nu te duci la alegeri?

GRIGORE. (aparte) Să mă pupaţi într-un loc!

MARCEL. Poate să te legăm de patul ăsta?

GRIGORE. Da de ce să vă mai chinuiţi cu legatul? Băgaţi-mă, băi, de-odată în sicriu şi duceţi-mă la cimitir!

MARCE. De fapt, dacă te legăm de pat, o să te târâi la alegeri cu tot cu pat... (lăsând punga) Viorica ţi-a trimis nişte plăcinte...

 

Marcel iese.

 

 

SCENĂ 6.

 

Acasă la Grigore.

GRIGORE, MARCEL, VIORICA, VALERIA

Marcel desface un colet trimis de Tamara din Irlanda.

 

MARCEL. Hai să ghicim ce ne-a trimis fiecăruia mămica. Cine începe?

VIORICA. Marcel, nu ne chinui! Desfă-l mai repede!

MARCEL. Ţie precis ţi-a trimis un parfum! Mă crezi? (desface coletul)

GRIGORE. Valerica, ia vino lângă bunicul!... Nu te-am văzut de vreo două săptămâni... Hai, vino, să şezi lângă mine! 

 

Valeria se aşează lângă Grigore. Bunicul o îmbrăţişează  de umeri.

 

GRIGORE. Parcă te-ai făcut mai mare? Ori mi se pare mie?... Tu vara creşti mai repede decât iarna, aşa-i? Ha-ha!

 

Valeria zâmbeşte.

 

GRIGORE. Oare ce ţi-o fi trimis mama din Irlanda? Ia spune, tu ce vrei să primeşti?

VALERIA. Nu ştiu...

GRIGORE. O păpuşă vrei?

 

Valeria strâmbă din nas.  

 

MARCEL. E fată mare, a ieşit din vârsta de păpuşi. (scoţând o cutie, citeşte) „Viorica”!...  (i-o întinde Vioricăi, care, deschizând-o, găseşte un parfum) Nu am spus eu! Precis că mi-a trimis şi mie un parfum! (scoţând o pungă cu bomboane) Bomboane... astea-s pentru toată lumea... (dezvelind o bomboană) Eu voi degusta primul... (savurând) M-m... (oferind punga) Valeria, bunicul, serviţi!... Viorica, ia şi tu... (scoţând un nou pachet, citeşte) „Constanţa”... (desfăcând pachetul) Ia să vedem ce i-a trimis bunica nepoatei... (scoate un costum pentru o fetiţă de doi ani) Ce frumos!... Este exact măsura Constanţei, aşa-i Viorica?! (scoţând o păpuşă, citeşte) „Valeria”...

GRIGORE. Ha-ha, iar o păpuşă! De ce te temi, de aia nu scapi, ha-ha! Vezi, Valerica, mămica crede că mai eşti la vârsta pentru păpuşi, aşa-i? Ha-ha!...

 

 Valeria ia păpuşa fără mare entuziasm.

 

MARCEL (scoţând o cutie) Ceva şi pentru mine!... (dezveleşte un parfum) Am ghicit, un parfum!... (mirosind) M-m.... Şi ultimul cadou, pentru bunicul... Ia să-l desfacem să vedem...

 

Marcel desface cadoul destinat bunicului şi găseşte acolo un tricou cu inscripţia „KГБ

 

MARCEL (dând cadoul lui Grigore). O! Ce bine te-a mai nimerit mama! Cadou cu subînţeles, pricepi?

GRIGORE (aruncând tricoul) Nu-mi trebuie mie aşa cadouri!

MARCEL. Oare? E cel mai potrivit pentru mata!... A, nu, mămica a greşit. Trebuia să-ţi trimită unul cu secera şi ciocanul... Sau şi mai bine cu portretul lui Voronin!...

GRIGORE. (izbucneşte) Tu mult mai ai de mâncat rahat cu Voronin?!

MARCEL. Până când o să se înece cu rahat toţi comuniştii din ţara asta!

VIORICA. Marcel, iar începi?! Bunicule, gata, aţi terminat cu politica! Nici o vorbă despre politică!...

MARCEL. Lui nu-i place cadoul!... E KGB-ul comuniştilor dumitale, acela care a bătut şi a omorât băieţi nevinovaţi.

GRIGORE. Trebuia să le dea medalii pentru că au distrus două clădiri de stat?

VIORICA. Terminaţi cu politica!!

MARCEL. KGB-ul le-a distrus, nu tinerii!  SIS-ul lui Voronin le-a distrus! GRIGORE. Ceea ce spui tu sunt nişte aiureli!

MARCEL. Sigur că da, numai televiziunea lui Voronin spune adevărul!

VIORICA. Marcel!... Bunicule!...

MARCEL. Stai, Viorica!! De ce mama trebuie să muncească în Irlanda şi nu acasă, de ce tata trebuie să fie departe de mine la Moscova? Nu ţi-ai văzut fiica de doi ani, mâine-poimâine dai ortul popii şi n-o mai vezi. Aşa e normal?! „Voronin ne dă pensii, Voronin ne dă pensii!” Mama şi tata vă dă pensii, nu Voronin! Mama şi tata trimit bani în Moldova şi din banii lor Voronin vă dă pensii!

GRIGORE. Pensia o primesc din bugetul ţării!

VIORICA. Bunicule, eşti cu un picior în groapă, iar noi mai avem de trăit! La noi te gândeşti? La Constanţa noastră te gândeşti?

GRIGORE. Voronin cum are grijă de mine, aşa o să aibă grijă şi de voi!

MARCEL. Îţi dă o pensie de 500 de lei – atâta costă grija lui?

GRIGORE. El cel puţin mi-o dă, nu ca Snegur şi Lucinschi!

MARCEL. Vremea lui Snegur şi a lui Lucinschi gata, a trecut, eu nu îţi cer să votezi pentru Snegur şi Lucinschi, eu te rog să votezi pentru oameni noi.

GRIGORE. Ăştia-s fix ca Snegur şi Lucinschi!

VIORICA. Bunicule, matale îţi place ce se face în satul nostru?

GRIGORE. Ce se face?

VIROICA. Nu vezi câtă ură s-a stârnit, oamenii sunt în stare să se bată din cauza politicii?! Se ceartă părinţi cu copii, fraţi între fraţi... Voronin ne-a împărţit pe toţi în comunişti şi în duşmanii patriei. Spune-mi, eu dacă nu vreau să-l votez pe Voronin, gata, sunt duşmanul matale?

 

Valeria se ridică şi vrea să iasă.

 

MARCEL Matale îţi place să te cerţi aşa cu mine de parcă am fi nişte străini, nişte  duşmani, îţi place?... Bunicule, eu am ajuns să te urăsc, mata mă înţelegi: eu te urăsc!

GRIGORE. Îţi mulţumesc!...

MARCEL. Cu plăcere!... Întreab-o şi pe Valerica cât de tare ţine la mata! (Valeriei) Valerica, încotro?...

VALERIA. Vreau afară.

VIORICA. Lasă fata în pace.

MARCEL. Nu-nu, las-să asculte şi să ştie tot! Să vadă ce bunic are. (Valeriei) Uite, Valerica, bunicul nostru drag o să voteze iar împotriva noastră! Împotriva ta, a mea, a mamei, a tatii!

GRIGORE. Valerica, e frumos aşa cum se poartă frate-tău cu bunicul, spune, e frumos?

MARCEL. (Valeriei) Spune, un bunic care ţine la copiii şi nepoţii lui, votează împotriva lor? Spune, spune, nu te teme că n-o să-ţi facă nimic!

GRIGORE. Valerica, nu-l asculta, bunicul nu votează împotriva voastră, bunicul votează pentru voi!

VIORICA. Lăsaţi copilul în pace, nu-l bateţi la cap!

MARCEL. Spune, Valerica, spune! Las-să audă şi de la un copil!

GRIGORE. Valerica, vino lângă bunicul, nu te uita la el!

MARCEL. (ţinând-o pe Valeria) Ba n-o să vină lângă bunicul, pentru că ea nu are bunic!...

GRIGORE. Îţi dai seama ce spui?

MARCEL. Spun aşa cum este!

VIROICA. Atâta ură cât e acum în satul nostru nu a mai fost, probabil, decât  atunci când  ruşii au ridicat oamenii şi i-au dus în Siberia.

GRIGORE. Ce ştiţi voi despre vremurile acelea?

MARCEL. Ce folos că mata ştii? Ce folos că ştii şi nu îţi dai seama că acum se întâmplă la fel?! (Valeriei) Valerica, poţi să-ţi închipui că dacă s-ar face acum o listă a celor ce trebuie ridicaţi şi duşi în Siberia sau - eu ştiu - alungaţi în România, bunicul nostru drag ne-ar băga pe noi printre primii în această listă.   

GRIGORE (striga) Nu vorbi aiureli, bă Marcel, mai dă-ţi seama ce spui!...

MARCEL (strigă) Mata vorbeşti aiurea!!!

VALERIA (astupându-şi urechile cu mâinile) Nu vă certaţi... Nu vă certaţi...Nu vă certaţi...

 

Sună mobilul lui Marcel.

 

MARCEL.  Alo!...

TAMARA. Marcel, bună ziua. Aţi primit coletul meu?

MARCEL. Da, mamă.... Tocmai l-am desfăcut.

TAMARA. Unde sunteţi, la bunicul?

MARCEL. Da...

TAMARA. Ce se aude, ce noutăţi aveţi? Că vor fi alegeri anticipate ştiu deja.

MARCEL. Că bunicul va vota cu comuniştii tot nu e o noutate!...

TAMARA. I-ai dat cadoul meu?... Ce a zis?

MARCEL. Nu i-a plăcut!

TAMARA. Spune-i că dacă se mai duce şi de data aceasta la alegeri, nu mai vorbesc cu el niciodată.

MARCEL. Pe mine nu mă ascultă, spune-i mata.

TAMARA. Nu, Marcel, nu prea am impulsuri. Dă-mi să vorbesc cu Valerica.

MARCEL (întinzând telefonul Valeriei) Vorbeşte cu mama...

 

Valeria nu vrea să ia receptorul.

 

MARCEL. Valeria, vorbeşte cu mămica!... (Valeria nu reacţionează) Ia mai repede telefonul, să nu cheltuiască mama bani!... (Valeria nu vrea să ia telefonul) Mămică, Valeria nu vrea să vorbească...

TAMARA. Cum adică, nu vrea să vorbească?... Ce i-aţi făcut, aţi supărat-o cu ceva?...  Dă-i imediat telefonul!...

MARCEL (băgându-i Valeriei telefonul cu forţa) Vorbeşte!

TAMARA. Alo, Valerica!... Mă auzi?... Valerica, de ce nu vrei să vorbeşti cu mămica?... (Valeria tace) Ţi-a plăcut cadoul meu?

 

Valeria tace.

 

MARCEL. Valeria, de ce taci, răspunde-i mamei... Valeria!

VALERIA. Da...

TAMARA. (imitând-o pe Valeria) „Da...” De ce aşa bosumflată?

 

Valeria tace

 

TAMARA. Bomboane ai mâncat? Ţi-au plăcut?

VALERIA. Da...

TAMARA. În afară de „da” ştii să spui şi altceva?... Valerica, ce să-ţi mai cumpere mama?

VALERIA. Nimic...

TAMARA. Cum nimic? O bicicletă vrei?

VALERIA. Nu...

TAMARA. Da ce vrei?

 

Valeria tace.

 

TAMARA. Valeria!...

VALERIA.  (plângând) Vino acasă...

TAMARA. Să vin acasă?...

VALERIA. (plânge) Da-a...

TAMARA. (cu lacrimi) Valerica, mama trebuie să câştige bani, să vă trimită acasă...

VALERIA. (plânge) Nu-mi trebuie bani, vino acasă!...

VIORICA (îmbrăţişând-o pe Valeria). Valerica, calmează-te!... Puiu, hai taci...

TAMARA. (plângând) Puiul mamei, o sa vin la toamnă...

VALERIA. (ţipă) Nu vreau la toamnă, vino acum acasă!... Vino acasă!... Vino acasă!!... (aruncă telefonul)

MARCEL. Valerica, hai taci,... Ce, ţi-e atât de rău cu noi?

VALERIA. (printre lacrimi) Nu mi-e rău... O vreau pe mama!...

GRIGORE. Valeria, da de ce plângi?... Of, ce rău îţi mai stă... Aşa fată mare şi plânge ca un copil!... Aşa de rău arăţi când plângi...

 

Marcel îi face semne lui Grigore să tacă...

 

GRIGORE. Da ce am spus, băi?...

 

Valeria plânge în braţele Vioricăi.

 

 

SCENA 7.

Valeria cu păpuşa Valeria.

 

VALERIA. A fost odată ca niciodată o ţară în care trăiau  moşnegi, babe, şi copii. În ţara aceasta doar la 1 iunie se făcea Ziua Copiilor, restul zilelor erau Zile ale Moşnegilor şi Babelor. Moşnegii şi babele primeau pensii, copiii nu primeau pensii; moşnegii şi babele aveau voie să voteze, copiii nu aveau voie să voteze.

Când copiii nu erau cuminţi, moşnegii şi babele îl băteau. Copiii se temeau de moşnegi şi babe, moşnegii şi babele se temeau de moarte. Şi cu cât mai tare se temeau de moarte, cu atât mai mult îi băteau pe copii.

Cândva în ţara aceasta, în afară de moşnegi, babe şi copii, au mai fost şi adulţi, numai că ei au plecat cu toţii la muncă în Irlanda şi la Moscova...

 

 

SCENA 8.

Valeria şede pe bancă cu păpuşa Valeria.

Apare Ştefan.

ŞTEFAN. Bună ziua, Valeria!

 

Valeria tace.

 

ŞTEFAN. Valerica, zic „bună ziua”!...

 

Valeria tace. Ştefan vrea să intre în casă.

 

VALERIA. Bunicul nu-i acasă!

ŞTEFAN. Cum nu-i acasă? L-am văzut adineauri prin curte... E-e, Valerica, o fetiţă atât de mare şi umblă cu minciunele?... Nu e frumos.

VALERIA. Bunicul nu e acasă!

ŞTEFAN. Şi dacă intru şi îl găsesc în casă?

VALERIA. Bunicul n-o să voteze cu voi.

ŞTEFAN. Joacă-te, fetiţo, cu păpuşelele tale şi nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala!...

VALERIA. Bunicul n-o să voteze cu voi, ai înţeles?

ŞTEFAN. Nu mai spune! Şi de ce, mă rog?

VALERIA. Îţi spun eu că n-o să voteze.

ŞTEFAN. A, dacă spui tu, înseamnă că aşa va fi.

VALERIA (dispreţuitor) Aşa va fi.

ŞTEFAN. Ia seama, o să mă plâng lui nenea Voronin şi ai s-o păţeşti. Ştii cine e Voronin? Este regele ţării noastre.

VALERIA. Este un bandit.

ŞTEFAN. Mucoaso, închide gura! Tu crezi că dacă eşti mică, nu pot lua măsuri cu tine?... E-e, eu repede te rezolv! Cine, frate-tău ţi-a băgat asta în cap?...

VALERIA. Nu mi-a băgat nimeni.

 

Ştefan se postează în faţa Valeriei, o ameninţă cu pumnul şi pleacă. Valeria îi arată limba din spate.

 

ŞTEFAN. (întorcându-se) Transmite-i bunicului... (observă grimasa Valeriei; enervat, vine val-vârtej, oprindu-se la câţiva centimetri de Valeria cu palma pregătită să o lovească) Să te pocnesc acum să-ţi zboare mucii, păcătoşenie, ori să te mai las? Spune, să te pocnesc? De ce mă strâmbi, idioato?

 

Valeria îl priveşte cu dispreţ.

 

ŞTEFAN. Eu nu mă uit că eşti copil, te ard de te ia naiba!... Ai grijă ce spui!...

 

Valeria îl priveşte cu dispreţ.

 

ŞTEFAN. Nu te holba aşa la mine, auzi, nu te holba! Dacă mai scoţi o vorbă despre Voronin...

VALERIA. Ce, că e bandit?...

 

Ştefan îşi face elan să o lovească pe Valeria, aceasta se acoperă cu palmele; în ultimul moment Ştefan îi trage un pumn păpuşii, care zboară cât colo.

Valeria tresare şi se ghemuieşte ca de o durere.

 

ŞTEFAN (plecând, aparte) Idioată mică!

VALERIA.(încet) Păduchiosule!

ŞTEFAN. (plecând) Nenorocita!

VALERIA. (încet)  Împuţitule!

 

Ştefan dispare.

Valeria, cu lacrimi în ochi, ridică păpuşa, se aşează şi o strânge la piept

Apare GRIGORE.

 

GRIGORE. Valerica, a fost cineva pe la noi? Parcă am auzit vorbe...

 

Valeria tace.

 

SCENA 9.

 

Pe ecran un spot publicitar ce explică modul în care se va putea vota.

Scena cuprinde două acţiuni paralele: una îi are ca participanţi pe MARCEL, VIORICA şi VALERIA.

A doua se desfăşoară la primăria satului, cu ŞTEFAN şi POLIŢISTUL.

 

MARCEL. Viorica, Valeria, chestiunea zilei este: ce facem cu bunicul în ziua alegerilor.

VIORICA. Trebuie să asiste şi Valerica la discuţia asta?

MARCEL. Trebuie! E fată mare şi trebuie să înţeleagă că şi de ea depinde ceva în casa noastră. Pentru că problema se pune aşa: ori înving comuniştii, ori ne vin părinţii acasă.

ŞTEFAN. Băi, problema se pune aşa: cum îi scoatem pe toţi boşorogii la urne. Toţi pensionarii trebuie să voteze, nici unul nu poate să rămână nevotat, e clar?.... Ascult propuneri...

VIORICA. Sanda mi-a spus că ei o duc pe bunică-sa la rude în Ucraina.

MARCEL. Noi, din păcate, nu avem rude în Ucraina.

VALERIA. Trebuie încuiat în casă.

MARCEL. Hm... O să iasă pe geam.

ŞTEFAN. Hai, zi ceva, nu aud nicio propunere.

POLIŢISTUL. Ce să zic?... Acolo unde pensionarii locuiesc singuri, e mai uşor, le poţi băga minţile în cap. Iar unde trăiesc împreună cu copiii, peste ei nu te bagi. Te dau copiii afară din curte.

ŞTEFAN. Anafura mă-tii, de ce mai eşti poliţist, dacă te dau afară din ogradă! Tu trebuie să-i dai afară, nu ei pe tine!

VIORICA. Eu zic să-i ascundem buletinul de identitate. Buletinul şi toate celelalte acte cu care se  poate vota.

MARCEL. Se poate vota şi fără buletin. La primărie ei au toate datele din buletin.

POLIŢISTUL. Eu am fost deja la toţi cei care trăiesc separat de copii. Am fost şi le-am spus.

ŞTEFAN. Ce le-ai spus?

POLLIŢISTUL. Pe 29 iulie vă prezentaţi la alegeri şi votaţi cu cine trebuie.

ŞTEFAN. Da „Fiţi amabili, vă invităm frumos la alegeri...”  nu le-ai spus?  Băi, gata cu „poftim la alegeri”! „Cristoşii mă-tii, dacă nu te prezinţi la votare şi nu votezi cu comuniştii, tu după alegeri nu mai ai viaţă liniştită, ai înţeles?!” Aşa trebuie să vorbeşti cu dânşii! Şi nici un fel de „Votează cu cine trebuie!”, da clar şi răspicat „Votezi cu comuniştii! Cine nu votează cu comuniştii, nu va primi pensie!” Spune-le că avem camere de filmat în cabina de vot şi o să vedem foarte bine cu cine votează. Bă, să fie clar, trebuie să le băgăm frica în oase!

VALERIA. Trebuie să-i turnăm ceva în mâncare ca să doarmă toată ziua... MARCEL (cu reproş) Valeria, nu vorbi aiurea!...

VALERIA Ori să-l îmbătăm!...

POLIŢISTUL. Eu nu ştiu dacă o să aibă efect să încep cu speriatul...

ŞTEFAN. Eu nu zic să începi cu speriatul. În ziua alegerilor mergi pe la case împreună cu Taisia şi Carolina de la primărie. Mai întâi intră ele cu urna. Fetele au tot ce trebuie - şi o bucată de salam, şi o sută de grame de votcă, şi nişte părăluţe. Îi prelucrează ele şi dacă o babă Ileană ori un moş Ion nu vor nici să bea, nici să voteze, atunci alde Carolina ies şi intri tu în acţiune.

VALERIA. Eu zic să-l legăm de pat...

MARCEL. Măi Valeria, nu fi copil!... Mi se pare că avem o singură soluţie: să stăm de pază lângă el toată ziua. Facem un orar, cine şi de la ce oră va sta. Trebuie păzit toată ziua.

ŞTEFAN (dându-i nişte foi Poliţistului). Uite, asta e lista tuturor pensionarilor din sat. Vedem până pe la amiază cine nu a venit la alegeri, după care ai pornit pe la casele lor şi-i scoţi cum vrei. Pe sus, cu cârje, în patru labe!... Clar?

POLIŢISTUL. Facem cum am făcut şi la 5 aprilie cu cei care locuiesc departe de sectorul de votare?

ŞTEFAN. Da, luaţi maşina primăriei şi le spuneţi aşa: „Cine votează cu comuniştii, poftim, urcaţi în maşină! Cine votează pentru Opoziţie, drum bun şi cărare bătută pe jos!”... Da, să nu uit... Badea Grigore din mahalaua mea – îl ştii - are o idioată de nepoată... Precis, ai văzut-o la poarta lui, şede pe acolo toată ziua...

POLIŢISTUL. A-a, vorbeşte în dodii cu o păpuşa... Ea nu-i oleacă?... (semn la tâmplă)

ŞTEFAN. Tu ai auzit ce-i spune ea păpuşii?... Am o rugăminte. Ia s-o sperii oleacă... Treci pe acolo într-o seară şi spune-i o vorbă...

POLIŢISTUL. Ei, Ştefan Ivanovici, nu-i destul că am de-a face cu  boşorogii, mă pui să mă ocup şi de copii!... Sunt poliţie, ori grădiniţă?

ŞTEFAN. Băi, copilul ăsta bombăneşte toată ziua „Voronin îi bandit, Voronin îi bandit”!... Pe acolo trece o grămada lume şi aude toată aiureala asta!... Eu nu zic să-i faci ceva. Pur şi simplu sperie-o aşa, cumva...

POLIŢISTUL. Hm, am înţeles...

 


SCENA 10.

 

Valeria şede pe bancă cu păpuşa Valeria

Pe ecran, secvenţe cu astronauţii americani pe Lună.

Răsună „Sonata Lunii” de Beethoven.

 

 

VOCEA CRAINUCLUI. „Astăzi, 20 iulie 2009, se împlinesc 40 de ani din ziua în care omul a păşit pentru prima dată pe suprafaţa Lunii.”

VALERIA. Valerica, mă scoţi din sărite, zău aşa! Eu nu mai ştiu cum să-ţi vorbesc! Mereu miorlăi, mereu scânceşti! „Mămică, vino acasă, mămică, vino acasă!...” Am vorbit frumos cu tine, ţi-am explicat omeneşte, mămica nu poate acum să lase Irlanda şi să vină de dragul tău acasă! Tu nu înţelegi!! Tu din cuvinte nu înţelegi!... (făcându-i din deget păpuşii, ameninţător) Ia seama-a-a, o să te dau pe mâna lui Voronin!... Să vezi cum o să te flocăiască Voronin de-o să-ţi zboare fulgii, să ştii! O să te jlipească pe obraji de o să-ţi ia foc, o să te ciomăgească cu bastonul de o să te deşele, o să-ţi tragă la pumni de n-o să înţelegi ce-i cu tine, o să te dea cu capul de pereţi până o să rămâi lată... A-a, te-ai speriat!... De mămica nu te temi, tu numai de teama lui Voronin ştii!?...

 

SCENA 11.

Acasă la Grigore.

GRIGORE, MARCEL, ŞTEFAN  ameţiţi după mai multe pahare de vin. E pe sfârşite o ceartă.

 

GRIGORE. Băi, gata cu politica! Terminaţi! M-am săturat! Dacă vreţi să mai vorbiţi de politică, căraţi-vă din casa mea să nu vă văd!... Hai mai bine să bem! (toarnă în pahare)

ŞTEFAN. Hai noroc, bade Grigore! Marcel, sănătate! Pentru Voronin!

MARCEL. Pentru Opoziţie!

ŞTEFAN. Pentru comunişti!

MARCEL. Pentru Opoziţie!

GRIGORE. Lăsaţi, băi, „Pentru Voronin!... Pentru Opoziţie”! Voi nu vedeţi ce secetă avem anul ăsta! Ziceţi mai bine „Dă doamne ploaie”, nu „Pentru Voronin... Pentru Opoziţie!”...

MARCEL. Eu cu roşiile şi castraveţii m-am lămurit! S-au uscat toţi curpenii! Toţi până la unul!...

ŞTEFAN. N-ai de ce te plânge, şi-ai mei s-au uscat! Hai, noroc!

 

Cei trei beau.

 

ŞTEFAN. Totuşi, eu nu sunt de acord, Marcel. Tu nu eşti drept. De ce să nu-i dai voie lui badea Grigore să meargă la alegeri?

GRIGORE. Băi Ştefan, închide-te!

MARCEL. Nu-i dau voie!

ŞTEFAN. Şi după asta mai spui că Voronin e dictator? Tu eşti mai dictator decât Voronin.

MARCEL. Nu-i dau voie! Aşa vreau eu şi ce-o să-mi faci?

GRIGORE. Lăsaţi, băi prostiile cu alegerile astea, grijania lor de alegeri! Alegerile vin şi se duc, dar noi trebuie să rămânem oameni!

ŞTEFAN. O!... iată o vorbă de om înţelept! Eu, băi Marcel, l-am stimat pe badea Grigore de mic copil! Tu nu ştii, că nici nu erai pe lume, da eu l-am stimat foarte tare... Chiar aşa, să ajungem noi să ne urâm din cauza unor hoţi de politicieni!

MARCEL. Vezi că recunoşti şi tu că Voronin e hoţ!

GRIGORE. Da Opoziţia ce, nu-s tot hoţi!?

ŞTEFAN. O, încă o vorbă deşteaptă! Tu, Marcel, ascultă bine ce spune bunicul! Bunicul tău spune numai vorbe deştepte!

GRIGORE. Că biruie Voronin, că biruie Opoziţia, nici unii, nici alţii n-o să-ţi pună în buzunar. Ei o să-şi pună lor în buzunar, nu ţie!

ŞTEFAN. Chiar aşa! Marcel, vrei tare să biruie Opoziţia - las-să biruie Opoziţia ta! Na, eu sunt de acord să biruie Opoziţia... Ce, dacă biruie Opoziţia, se termină lumea? O să ne alungaţi pe noi din sat?

MARCEL. Sau dacă învinge Voronin, gata, e sfârşitul lumii?... Ce-o să-mi faci? Să-l bag eu pe Voronin...

GRIGORE. Băi, eu una ştiu: nici Voronin, nici Opoziţia n-o să vină să-mi prăşească via!

ŞTEFAN. Ha-ha!... Chiar aşa!... Îţi închipui, te scoli într-o dimineaţă şi via ţi-i plină cu deputaţi!...

MARCEL. Ha-ha, şi dă-i cu sapa, dă-i cu sapa!

 

Toţi trei izbucnesc în hohote de râs nestăvilite, încât sunt nevoiţi fie să se ridice de pe scaune, fie să se aşeze la podea.

 

ŞTEFAN. Bade Grigore, îţi închipui, Voronin prăşeşte în via matale!

MARCEL. Şi bunicul îi zice: „Voronin, ăsta-i prăşit, bă?! Uite câtă iarbă rămâne din urma ta!... Înapoi!”

 

Toţi trei râd în hohote.

 

ŞTEFAN. Înapoi, prăşeşte cum trebuie, nu buli! Ha-ha!  (ciocnind paharul)

GRIGORE. „Doamna Greceanâi, grijania cui te are, mai apleacă-te oleacă şi rupe holbura ceea cu mânuţa, dacă nu ajungi cu sapa!”

 

Hohote de râs.

 

ŞTEFAN. „Cu mânuţa, cu mânuţa!!” Ha-ha!.... Hai, noroc!... (bea) Ha-ha, demult nu am mai râs cu atâta poftă! Bă, ce îmi place mie moldovanul nostru... Nouă ne trece repede supărarea. Noi suntem ca în cântecul acela: „aici plâng, acolo cântă”! Ha-ha!...

MARCEL. Nu, nu, cântecul e aşa: (cântă) „Moldovenii când se strâng, Şi-n petreceri se avântă, La un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă...”

 

Ştefan şi Grigore preiau cântecul. Cei trei se ridică şi se îmbrăţişează cântând.

 

 

 

SCENA  12.

 

Pe ecran imagini cu eclipsa de soare de la 21 iule 2009.

 

CRAINICUL. Astăzi locuitorii Asiei vor urmări un fenomen astronomic remarcabil, cea mai lungă eclipsă de soare din secolul al XXI, care va ţine şase minute şi optsprezece secunde.

 

Pe ecran, Luna înghite treptat soarele.

În întunericul deplin ce se instaurează  se face auzit  un cor de sonerii de telefoane.

Mai multe voci se intersectează: „Mamă, la 29 iulie doamne fereşte să te duci la alegeri, ne-am înţeles?... Doamne fereşte!” „Tată, dacă mai votezi şi de data aceasta cu comuniştii, eu nu mai vorbesc cu dumneata, ţi-e clar?...” „Mamă, încuie poarta şi uşa cu cheia, nu-i lăsa să vină cu urna în casă!...” „Tată, mă rog la mata ca la Dumnezeu, votează pe oricine, numai nu pe Voronin! În genunchi mă rog, tată!” „Mamă, fă măcar o dată cum îţi spunem noi, nu aşa cum vrei mata!...”

 

 

 

SCENA 13.

 

După întunericul eclipsei din scena precedentă, pe ecran se aprinde inscripţia „29 IULIE, ZIUA ALEGERILOR ANTICIPATE”

Acasă la Grigore.

MARCEL, GRIGORE.

 

MARCEL. (consultându-şi mobilul) E opt, trebuie să apară şi Valerica.

GRIGORE. Băi Marcel, tu nu eşti în toate minţile! Lasă, băi, fata în pace. Pui tu un copil să-l păzească pe bunicu-său!... Asta-i educaţie?

MARCEL. Eu i-am spus, dacă nu vrea să stea cu mata, nu e nicio problemă... „Nu, zice, vreau să-l păzesc pe bunicul.” Şi ce dacă o să stea o oră cu mata? Las-să se maturizeze fata... Eu, bunicule, mă ierţi, dar nu am încredere în cuvântul matale. (trăgând cu urechea) Vine!...  

 

Apare Valeria.

 

MARCEL. Valerica, în sfârşit!... Credeam că nu mai vii... Deci, aşa... Dacă încearcă să meargă la alegeri, mă suni imediat la mobil, ne-am înţeles?

GRIGORE. Valerica, nu-l asculta, du-te, fato, la joacă.

MARCEL. Ne-ne-ne, uite-aşa, Valerica, o să încerce să te amăgească!... Să nu te laşi fraierită! Ţi-am spus, chestia e foarte serioasă: dacă înving comuniştii lui bunicul, ne-am ars! Eu încui poarta cu lacătul. Să fie clar, nimeni nu iese pe poartă şi nimeni nu intră pe poartă. Las-să bată cine o vrea şi cât o vrea, nu deschizi nimănui! (consultându-şi mobilul)  Aşa, până la închiderea urnelor a mai rămas o oră. Fug şi eu să reuşesc să votez. Viorica a rămas la sectorul electoral?

VALERIA. Da...

MARCEL. Eu votez şi rămân acolo de pază în locul Vioricăi până se închid urnele... Valerica, nu o să dureze  mult, doar o oră, bine? (lui Grigore) Bunicule, Valeria rămâne în locul meu cu mata. Sper că o să fii cuminte, n-o să-ţi pui mintea cu un copil?... (Grigore tace) Nu-i nimic, o să-ţi treacă supărarea... Cu voi, bătrânii, altfel nu se poate!... (Valeriei, care s-a postat lângă uşă) Valerica, nu trebuie să stai lângă uşă, şezi pe scaun... Nu te teme, nu mai dă bunicul năvală peste tine... Am plecat.

 

Valeria se aşează pe un scaun şi nu-l mai scapă din priviri pe Grigore.

Ieşind, Marcel trage cu ochiul la Valeria şi, amuzat, îi face semn lui Grigore că Valeria o să-i sucească gâtul.

Tăcere. La un moment dat Grigore încearcă să se ridice. Valeria sare ca arsă în picioare.

 

GRIGORE. Ce, nici la toaletă n-o să mă laşi să merg?...

VALERIA. Nu te las...

GRIGORE. Ce-i?

VALERIA. Ce-ai auzit!

GRIGORE. (încercând să râdă) Valerica, tu chiar ai luat totul în serios?...

VALERIA. Degeaba încerci să mă fraiereşti, n-o să-ţi meargă!

GRIGORE. Mulţumesc, Valeria... Bunicul de atâta te-a crescut, ca să-ţi baţi joc de dânsul?...

VALERIA. De ce nu te-ai dus la toaletă cât era Marcel aici? Vrei să te foloseşti de faptul că sunt mică şi să mă înşeli?

GRIGORE. Valeria, fată dragă, totul e o glumă.  Marcel a vrut să glumească...

VALERIA. Nu crede că dacă-s mică, o să mă şmechereşti!

 

 Tăcere. Grigore mai face o încercare să se ridice. Valeria emite un ţipăt prelung. 

 

GRIGORE. Valeria, da ce, ai căpiat? (Schiţează o nouă  intenţie  de a se ridica.)

 

Valeria ţipă.

 

GRIGORE. (continuând să se ridice) Ţipă, nebuno, ţipă...

VALERIA. (scoţând mobilul) Îl sun pe Marcel, ai înţeles, îl sun pe Marcel! (strigă) Marcel!!!

GRIGORE. Aşa te-au învăţat la şcoală să te porţi cu bătrânii?

VALERIA. Bunicule, aşează-te, m-ai înţeles! (strigă) Şezi jos!

 

Valeria caută cu privirea prin cameră şi, văzând un vătrai de fier, se înarmează cu el.

 

GRIGORE. Valeria, tu te-ai stricat la cap?

VALERIA. Mata te-ai stricat!

GRIGORE. E-e, apoi eu nu am ştiut ce zace în tine... Eu credeam că am o nepoată cuminte şi deşteaptă, da văd că eşti o scorpie. Bunicul te-a învăţat întotdeauna de bine şi tu acum ce faci?!...

VALERIA. Nu vorbi cu mine ca şi cu un copil mic! Nu vorbi aşa, ai înţeles?!

GRIGORE. E-e, păi tu încă nu ai gustat cârja bunicului!... O vezi?... Vrei să te măsor cu dânsa?!

VALERIA. Încearcă...

 

Tăcere.

 

GRIGORE. Nu ţi-o fi ruşine să vezi un moşneag mulgându-se în pat?

 

VALERIA tace.

 

GRIGORE. (lovind cu cârja în vătrai, vrând să-şi facă drum) Ia dă-te, proasto, la o parte!...

 

Valeria loveşte cu vătraiul peste cârjă, încât Grigore o scapă pe jos.

 

GRIGORE. Valeria!!

VALERIA. Moşneag rău ce eşti! N-o să te duci la alegeri, ai înţeles! Moşneag rău!

GRIGORE. Nu mă duc la alegeri, nătângo! Îţi spun că nu am fost de la amiază la toaletă!...

VALERIA. A trebuit să mergi cât era Marcel cu mata!

GRIGORE. Valerica, te rog, lasă-mă la toaletă... Fata bunicului, nu mai pot...

VALERIA. (strigă) Moşneag rău! Vrăjitorule, vrei să mă amăgeşti?!... (plângând) Mama nu e acasă de doi ani din cauza ta!... Tata nu e acasă de trei ani din cauza ta!... Dacă te mai duci şi azi la alegeri, ei n-o să mai vină niciodată acasă!... Eşti rău ca un câine!.. Moşneag rău ca un câine! De ce nu mori, moşneag rău? Moşnegii nu trebuie să voteze, moşnegii trebuie să moară! Auzi, să mori imediat, chiar acum să mori, moşneagule, să mori, să mori!!!

GRIGORE. (şocat, aşezându-se, slăbit, pe pat) Valerica, fata bunicului...

VALERIA (ţipând). Nu-mi mai zice aşa, nu-s fata ta!!! Nu sunt fata unui moşneag rău!!!

GRIGORE (cu lacrimi). Fată dragă, ce sminteală te-a lovit?... 

 

Pe ecran se perindă poze cu Bunicul Grigore şi nepoata Valeria, fericiţi, la diferite vârste.

Răsună Sonata Lunii.

 

 

SCENA 14.

 

Jumătate de oră  mai târziu.

Valeria, şede pe bancă, alături de păpuşa Valeria.

Intră Marcel.  

 

MARCEL. (nervos) Valeria, unde-i bunicul?

VALERIA.  În casă.

MARCEL. Cum, în casă? A stat tot timpul acasă?

VALERIA. Da.

MARCEL. Nu a fost la alegeri?

VALERIA. Nu.

MARCEL. Şi nimeni nu a intrat la noi?

VALERIA. Nimeni.

MARCEL. A votat, îţi închipui?... I-am văzut semnătura în listă!...  Când, Dumnezeu, a reuşit?... Să vezi ce-i fac!... (intrând în casă) Bunicule!! Bunicule... Buni...

 

Peste câteva clipe Marcel iese îngrozit din casă.

 

MARCEL. Valeria... Bunicul e... a... Ce s-a întâmplat?...

 

Valeria tace.

Marcel formează un număr de telefon.

 

MARCEL. (la telefon)Mamă... trebuie să... nu ştiu ce să fac... Trebuie să vii acasă...

TAMARA. Da ce s-a întâmplat?

MARCEL. Bunicul a murit...

TAMARA. (exclamaţie) Cum a murit?

MARCEL. L-am găsit mort în casă...

TAMARA. Când?

MARCEL. Astăzi... acum...

TAMARA. Poate-i viu... Ai chemat Urgenţa?

MARCEL. Nu mişcă deloc, nu respiră... N-are puls...

TAMARA (început de bocet). O-oh... Cheamă Urgenţa, auzi? Of, şi eu ce să fac?... A, merg să fac rost de bilet la avion... Cu taică-tău ai vorbit, i-ai spus să vină?...

MARCEL. Încă nu...

TAMARA. Sună-l... Nu, mai bine îl sun eu... Ba sună-l tu... Marcel, cheamă Urgenţa, m-ai înţeles?... Mergeţi la rude, chemaţi toate rudele să vină la noi... Pe badea Vasile, pe lelea Maria... O sun şi eu pe mătuşa Zinaida... (început de bocet) O-oh...

 

Marcel închide telefonul.

 

MARCEL. Bun cadou de moarte ne-a lăsat bunicul... A votat, mortul...

 

Marcel o priveşte lung pe VALERIA.

Scena se scufundă în întuneric.

 

 

SCENA 15.

 

Un spot de lumină rămâne doar pe Valeria, alături de păpuşa Valeria.

Pe ecran, imaginea imensă a Lunii cu binecunoscutele „pete”.

 

VALERIA. Mămica vine acasă... Valerica, fata mamei, bucură-te, eu vin acasă... Mămica ta revine din Irlanda acasă... Mămica vine acasă... Mămica vine acasă... Mămica vine acasă...

 

Răsună „Sonata Lunii”.

Locul Lunii de pe ecran este ocupat treptat de o poză alb-negru cu chipul împietrit şi privirea de gheaţă ale Valeriei.

Peste imaginea ei se suprapune interogaţia: „CU BUNICUL, CE FACEM?...”

 

                                                 S F Â R Ş I T

Antiteze

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

Literatura română nu mai are căutare?

 

Încep să cred că volumele tipărite de versuri vor intra de aici înainte în clandestinitate. Cititorii de poezie, număraţi pe degete, pot apela la Internet, nu mai au nevoie de „cărţile de hârtie” (sau de cărţile-print, „tipărite”). Aşa cum majoritatea cititorilor de ziare (şi reviste) nu mai cumpără „ziarele de hârtie” tipărite sau ziarele-print, ci le frunzăresc în ediţii online. Degeaba te chinuieşti să scrii şi să publici volumele de versuri, degeaba te omori să tipăreşti reviste literare, că ele nu mai prezintă nici un interes pentru librari sau „chioşcari” (lasă că se vând, mai nou, cărţi împreună cu ziarul sau revista, care le editează; e adevărat, nu sunt printre ele şi cărţi de versuri). Nici măcar dăruite cititorilor cât de cât avizaţi (colegilor scriitori sau criticilor literari, sau prietenilor de pahar), cărţile de versuri nu sunt citite. Sigur, sunt şi excepţii (sunt scriitori care se respectă şi cumpără cartea fratelui lui poet, pe care o şi citeşte după lansare), dar ele confirmă regula. Mai sunt şi cărţi ale poeţilor de succes, care se vând „la pachet”. Nici măcar nu pot să dau vina pe criză, generalizată în ultimul an, de această situaţie. După cum nu reuşesc să realizez dacă poezia e în criză, odată ce nu mai are cititori. Ori cititorul de altădată de poezie e azi în criză, deoarece nu mai citeşte… Nu-mi place să recunosc, dar e o lehamite reciprocă la mijloc, între poet şi cititor. Sigur, nici cartea de proză originală publicată în limba română nu se mai cumpără şi nu se mai citeşte, dar ea e primită de librării să fie pusă la vânzare – că n-o cumpără nimeni, nu contează, la sfârşit de an şcolar poate fi dată drept premiu elevilor (pe banii părinţilor). Printre aceste cărţi, care se împart la sfârşit de an şcolar, sunt strecurate şi cărţile de literatură pentru copii, inclusiv de versuri, cumpărate direct din depozitele editurilor (dacă editorii sunt bine orientaţi şi au pile la inspectoratele şcolare şi la profesorii de limba şi literatura română). E interesant că de când profesorii primesc bani special pentru a-şi cumpăra cărţi, librarii fac o adevărată afacere, vând… traduceri în prostie. Repet, traduceri, nu cărţi de literatură originală contemporană. Suntem într-o fundătură. Literatura română nu mai are căutare? Din punct de vedere comercial, e clar, cărţile de literatură au dat faliment. Alţi editori şi scriitori descurcăreţi fac presiuni la Administraţia Fondului Cultural Român-AFCN (citeşte, o corup) şi reuşesc să-şi vândă cărţile prin sistemul legal de achiziţii anuale pentru bibliotecile judeţene sau orăşeneşti (aici funcţionează o mafie a „jurizării”, a celor ce selectează din producţia de carte titlurile faţă de care ei au un interes pentru un autor, nu contează valoarea). Sau insistă pe lângă Ministerul Educaţiei, care face achiziţii pentru bibliotecile şcolare (după aceeaşi metodă, a prieteniei interesate faţă de o carte şi un autor român).

Care mai e destinul scriitorului român în viaţă, muritor de rând, onest? Al celui care-şi mai publică o carte inedită? Uniunea Scriitorilor se laudă că are 2.500 de membri, deşi habar nu are dacă sunt toţi în viaţă (continuă să nu existe o situaţie exactă a membrilor ei). Nici în perioada ei bună, din anii în care a atras şi 12 miliarde de lei vechi anual din timbrul de carte (din perioada când vicepreşedintele ei, Varujan Vosganian, era ministru al Finanţelor şi punea inspectorii să aducă timbrul literar cu forţa de la editori; după ce n-a mai fost ministru, timbrul literar nu s-a mai adunat decât simbolic), nu a găsit o soluţie de ieşire din fundătură. USR nu e capabilă să pună la punct o reţea naţională de distribuţie a cărţilor originale de literatură ale membrilor ei. S-a încercat cu entuziasm, în perioada preşedinţiei lui Laurenţiu Ulici, înfiinţarea unor librării ale scriitorilor (la care se vindeau cărţile originale şi reviste ale scriitorilor români, în primul rând) – toate 15, în câţiva ani, au murit, neavând vânzări semnificative. Între timp s-a autodistrus şi „Rodipet” (prin privatizare), acea distribuţie a presei centralizată, la care se vindeau şi reviste literare. Normal ar fi fost ca Ministerul Culturii să aibă pusă la punct o strategie naţională în acest sens, să promoveze literatura română originală în propria ţară. Să constituie o distribuţie centralizată a cărţii: să găseşti cărţi la vânzare în toate oraşele mari ale ţării (cărţi editate în orice colţ al ţării) – dar cum să forţezi librarul privatizat să le primească, ştiind că sunt semnate de autori români care nu se vând? Ar trebui Ministerul Culturii să investească în librării ale ei, nerentabile, care să repete experienţa librăriilor USR? Suntem într-un cerc vicios, din care ai senzaţia că nu mai poţi să ieşi.

Literatura română originală apare în tiraje confidenţiale. Autorii îşi împart cărţile pe gratis la reviste literare (în speranţa unei cronici), la ziare (la gândul unei semnalări trecătoare) şi cui mai cred de cuviinţă din rândul breslei sau a rudeniilor. La fel se întâmplă şi cu periodicele literare. Cărţile apărute la tipografii şi edituri din judeţele ţării intră extrem de rar în librăriile bucureştene (şi invers, cărţile apărute în Bucureşti nu intră în librăriile din ţară) – cu câteva excepţii, editurile Polirom (profită de ea şi Cartea Românească) şi Humanitas, plus Paralela 45, edituri (cu un sistem de distribuţie bine articulat) care mai publică şi literatură română originală, nu numai traduceri. Nu mai poţi să ai nici o pretenţie de la ceilalţi editori „fără posibilităţi financiare” să-ţi difuzeze cartea, ştiind că sunt neputincioşi – dacă eşti norocos, îţi vezi cartea pe tejghea, la standul editurii la care ai publicat, la un Târg de carte organizat la Cluj, la Iaşi sau la Bucureşti… Nu mai poţi să acoperi cu nici un chip producţia editorială de literatură română originală a unui an, dacă eşti cititor învederat. Şi USR a ajuns să roage editorii şi autorii să-şi trimită cărţile la juriul pentru Premiile USR, dacă vor să le fie băgate în seamă. Mai rău, juriile apelează la scriitori din întreaga ţară să nominalizeze cărţi cunoscute numai de ei (apărute într-un judeţ) la premii, în speranţa că nu nedreptăţesc flagrant autorii care scot cărţi de valoare şi care nu ajung la Bucureşti sau la juriu. Nu spun că e deja o tribalizare la mijloc, o afacere de familie, de clan, acordarea unui premiu literar, profitându-se şi de faptul că nu ajung toate cărţile valoroase la membrii juriului (nu mai pun la socoteală reaua-credinţă a acestor jurii care ignoră valoarea şi premiază gradul de simpatie faţă de un autor). Literatura română e profund viciată şi din cauza acestei absenţe a distribuţiei cărţii, nu numai din cauza hachiţelor scriitoriceşti. Au început să fie premiate anual şi revistele literare (de către asociaţii ale revistelor şi editurilor, nu de către USR sau de către filiale ale USR) – tocmai fiindcă şi ele fac eforturi de admirat pentru supravieţuire pe piaţa culturală… E regretabil că în condiţiile în care avem o USR centralizată, nu reuşim să avem şi o distribuţie a cărţii originale şi a revistelor culturale eficientă. Dacă n-ar fi trimise prin poştă de către autorii cărţilor sau de către redactorii-şefi ai revistelor (sau dăruite la diverse manifestări; dar manifestările literare s-au împuţinat şi ele an de an), habar n-am avea de existenţa lor, fiindcă nu le găseşti nicăieri la vânzare. Se va găsi în viitor un „cap limpede” cu funcţie înaltă care să scoată producţia editorială a literaturii originale scrise în limba română (pusă pe tapet prin cărţi şi reviste) din actualul marasm? N. Manolescu, preşedintele ales al USR pentru alţi patru ani, e prea important să piardă vremea cu găsirea de soluţii la asemenea preocupări „mărunte”, nu? Iar dinspre ministrul Culturii… nu poţi decât să te închini! Începând cu 2010 taie şi spânzură pe bani publici la Ministerul Culturii Române un ministru maghiar, care e susţinător al separatismului teritorial şi cultural!

Scrierea de literatură e o chestiune personală, individuală – dar produsul ei tipărit, volumul original, ar trebui să fie luat din cârca autorilor. Până când în România nu apare agentul literar particular (el n-a apărut nici după 20 de ani de economie de piaţă şi „democraţie”), care să preia distribuţia cărţii şi publicitatea, guvernanţii ar trebui să găsească soluţii să o gestioneze, să o pună la vânzare în întreaga ţară, să o distribuie în bibliotecile publice şi să recompenseze creatorul, mulţumindu-i că există. Poveşti?

Ar mai fi o amăgire: ce, parcă pe vremea lui Eminescu (nu exista România Mare, e drept) sau a lui Lovinescu era distribuţie naţională? Fiecare autor se descurca după propriile puteri şi distribuţia era zonală, „descentralizată”. Am fost învăţaţi prost de comunişti, care au inventat distribuţia centralizată şi toate cărţile aveau acelaşi regim, le găseai şi la librăriile din întreaga ţară şi în bibliotecile din comune?

Din păcate, după cum merg lucrurile în România (ţară paralizată de o clasă politică de proastă calitate, anticulturală), scriitorul român va trebui să se reorienteze şi să-şi publice cărţile, cinic, singur, pe Internet dacă vrea să fie citit „virtual” (fie şi parţial, fie şi întâmplător, de neaveniţi) nu numai în ţară, ci în întreaga lume… Personal, m-am resemnat: fiindcă „mersul lumii s-a schimbat”, semnez pe propriul blog (www.liviuioanstoiciu.ro), aflat încă în şantier, sau în revista electronică Tiuk! a lui Mihail Vakulovski, de faţă, sau în ziarul online Jurnalul de Vrancea, de administrarea căruia mă ocup în joacă.

Oscar dixit

de Dudu

 

 ¤ Căţeluş cu părul creţ fură raţa din context!

¤ Uite-l pe mama!

¤ M-am murdărit pe părţile corpului!

¤ Azi vreau să fac apă!

¤ Au! M-ai lovit la tricou!

¤ Uite, am fund!

¤ Acuma du-mă în braţe, nu mă mai vărsa pe jos!

¤ Glumă-te, mama!

 

 

Alexei VAKULOVSKI

 

Foametiuk

 

Asa incepe foamea:
            Te trezesti dimineata viguros,
            Apoi incepe moleseala
            Apoi incepe plictiseala,
            Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
            Apoi apare linistea,
            Si apoi incepe groaza”

(Daniil Harms)

 

“Ne călcau cu caii”

Ştefan Ţaranu (1928)

        

            Cînd ne-am reîntors în sat din evacuare, l-am găsit pustiu şi neprimitor, parcă era altul. Nici puteri nu prea aveam, nici nu aveam cu ce lucra pămîntul. Totuşi, cu greu, cu puterile noastre, am semănat cîte ceva. În 1945 s-a făcut puţin grîu, puţin porumb, dar în 1946 nu s-a făcut pîinea aproape deloc. De pe un hectar am strîns cel mult 200-300 kilograme de grîu, dar, cum se ştie, ni l-au luat şi pe acesta. Am rămas cu buzele umflate. Cu dinţii la stele am rămas.

            În timpul cela era foarte greu de trăit. Cu ce aveai tu să te alimentezi, dacă nu era nimic? Nu aveam ce mînca. Ce poate fi mai straşnic ca asta? A venit vremea cînd şi coajă de salcîm aduceam acasă, o rîşneam şi o mîncam. Am mîncat coajă de salcîm pînă cînd eram să-mi vărs şi maţele din mine. Cînd am văzut că nu-i chip de trăit altfel, m-am dus la Nistru după hrană. Scoteam scoici, am făcut un foc chiar acolo, pe malul Nistrului, puneau scoicile pe foc, ele crăpau şi noi aşa le mîncam. Apoi adunam mai multe scoici şi le duceam acasă. Din scoicile acelea mama făcea diferite mîncăruri: le prăjea, făcea făină din ele, turte… Dar cînd am văzut că putem să murim de foame stînd acasă, ne-am luat lumea în cap şi am plecat după hrană prin străini. Mai des ne duceam în Polonia. Ce? Ucraina? Nu, în Polonia, vă spun. Foamea ne mîna în lume. Eu de vreo trei-patru ori am fost în iarna aceea grea. Trebuia să-mi salvez familia, altă ieşire din nevoia aceea nu aveam. Ori, cel puţin, eu nu vedeam altă ieşire. Am luat zestre din casă: covoare, lăicere, prosoape şi m-am pornit după hrană. Mi-am pus toată nădejdea în călătoria aceea. Mă gîndeam că voi veni acasă ca un negustor bogat, că… Dar n-a fost să fie aşa. Ne-am oprit într-o localitate, Krasna, căutam un culcuş călduţ, dar nimeni nu vroia să ne primească în casa lui. Se temea lumea de străini. Şi azi stai la gînduri cînd e vorba să deschizi uşa unui străin, dar ce să mai vorbim despre timpurile celea de foamete? Ne ghemuiserăm noi atunci sub un gard şi încercam să aţipim, ori măcar să ne încălzim unul de la altul. Dar n-am avut linişte în noaptea aceea. Pe la vreo douăsprezece de noapte ne-au înconjurat nişte călăreţi, au spus că noi suntem banderovişti (cineva dintre noi se scăpase cu vorba că suntem de lîngă Bender-Tighina) şi au început a ne bate şi a ne călca cu caii, că nu ştiam cum să scăpăm din nevoia aceea. Am ieşit din localitatea aceea şi am răsuflat uşurat; credeam că am ieşit din mîna necuratului. Dar la marginea satului ne aşteptau mai mulţi cu automate şi cuţite.

            - Mîinile în sus! a strigat unul dintre ei. Ne-au buzunărit; credeau că vor găsi la noi milioane, dar cînd au înţeles că suntem săraci lipiţi pămîntului, cineva dintre ei făcu cu părere de rău:

            - Malo groşi! Adică puţini bani aveam. Iar altul zice:

            - Zaberiom i barahlo, adică le luăm şi boarfele. Aşa au şi făcut: ne-au luat tot ce aveam cu noi. Eu am încercat să mă împotrivesc, dar s-a apropiat unul de mine şi m-a lovit cu cuţitul iată aici, dar n-a dat în mine ca să mă omoare, dar a vrut numai să mă sperie, mă gîndesc eu acum. Cu mine era atunci şi nănaşul meu, şi alţi consăteni, şi ei au început să-mi spună:

            - Opreşte-te, Ştefan, nu cîştigăm noi nimic cu zurba, au să ne împuşte pe toţi pentru tine. În fine, m-am liniştit eu. Ei ne-au ordonat să ne întoarcem la stînga împrejur şi să ne pornim unde ne vor duce ochii, numai să nu ne vină în cap să facem gălăgie, c-apoi întorc ei cojocul pe dos. Dar unde să ne ducem? Am zărit în noapte o lumină şi am păşit spre ea. Am ajuns la luminiţă. Era o staţie de cale ferată. Am mas acolo, iar dimineaţa nănaşul îmi spune:

            - Măi Ştefan, mai am 300 de ruble, hai să ne întoarcem spre casă, n-avem ce căuta noi în străinătatea asta. Nu ne aşteaptă pe noi norocul aici.

            Iar eu i-am răspuns:

            - Nănaşule, eu acasă n-am ce căuta. Am dezbrăcat pereţii, iar pîine n-am găsit. Ce să fac eu acasă fără pîine? Să mor de foame? Să iau bucăţica de la gura celor care mă aşteaptă acasă cu plinul? Nu, nu merg acasă. Nu am ce căuta acasă, i–am spus  eu naşului Gheorghe. Nu merg. Şi ne-am despărţit. Noi, vreo cîţiva, am găsit un tren şi am mers mai departe, iar ceilalţi au luat-o spre casă. Continuam a ne căuta norocul.

            Cînd am ajuns la Lvov, mare jale am văzut. Lumea umbla ameţită. Da, despre ai noştri vorbesc. Mi se părea că toată Basarabia noastră e acolo. Cei din oraş vindeau nişte plăcinţele mici cu cinci ruble bucata. Dar de unde să iau eu cinci ruble? M-am căutat prin buzunare – goale, bătea vîntul prin ele. Îl văd pe unul înaintea mea care se apropie de o femeie, întreabă cît costă plăcinta, o ia şi începe a mînca. Femeia îi cere bani, iar el nici nu se uită la dînsa. Mănîncă. Mănîncă… Apoi se întoarce şi fuge. Femeia ţipă în gura mare, iar lui caută-i urma dacă poţi. Şi m-am gîndit că a venit vremea să fac şi eu o treabă ca asta. Ce, să mor de foame? Mă apropii, iau o hrincă de pîine de la o băbuţă, o întreb cît costă şi o duc la gură. Dar nu m-a lăsat inima să muşc din pîine. I-am dat-o băbuţei, m-am întors şi ieşeam din tîrg. Atunci Arion Bojoncă, un consătean de-al nostru, şi-a dezbrăcat flaneaua, a vîndut-o şi a cumpărat cu banii cîştigaţi o pîine şi ne-a rupt din ea la toţi cîte o bucăţică. Am mîncat cu poftă din pîinea aceea. N-am scăpat nici o fărîmitură pe jos. Nu am să uit niciodată ospăţul acela. Şi am hotărît atunci s-o luăm spre casă. Dar ce să facem acasă? În gară intrase un accelerat, noi ne-am urcat pe acoperiş şi am continuat călătoria. Dar la o gară ne-au văzut cocoţaţi, ne-au dat jos şi am fost nevoiţi să ne căutăm alt tren. Poate acela a fost norocul nostru. Căci mulţi din noi erau îngheţaţi bocnă. Unii nici nu puteau vorbi. Ne-am pornit spre casă. Cînd am ajuns lîngă Purcari, am trecut Nistru. În Purcari am tras la casa unei femei; ne-a chemat un bărbat care spunea că femeia aceea este nănaşa lui. Ea, cînd ne-a văzut aşa frumoşi, a început a plînge. Aşa de mîndri eram. Eram mînjiţi de praf de cărbune, ni se vedeau numai ochii. Păream nişte stafii, nişte umbre negre păream. Femeia care plîngea ne-a poftit la masă şi ne-a spus că se duce să ne prepare o măligă. Cînd am auzit de măligă, ne-a lăsat gura apă, credeam că ne-a pune pe masă mîncare cerească. Ni s-a părut că am aşteptat-o pe stăpîna casei o veşnicie. În sfîrşit, se deschise uşa şi ea intră cu o măligă aburindă. Ceva din lumea visurilor! A pus ea măliga pe masă şi ne-a spus că se duce să ne aducă şi o strachină cu fasole.  Cum a ieşit ea din cameră, noi ne-am năpustit asupra mămăligii şi am lăsat masa curată. Lună. Nici o fărîmătură de mămăligă n-am lăsat. Femeia aceea cînd a văzut asta, a tăcut, a lăsat capul în jos , a pus fasolele pe masă şi a ieşit din cameră. Noi n-am aşteptat indicaţii speciale: ne-am năpustit asupra fasolelor şi am lăsat strachina linsă. De parcă a fost spălată în zece ape fierbinţi. Nu mai simţeam nimic. Nici ruşine nu ne era. Foamea ne era stăpînă. Ea ne conducea.

      Am pornit apoi spre casă. Noaptea am ajuns. Cînd am intrat, ai mei au început a plînge. Eu îi întreb:

            - De ce plîngeţi? Vă pare rău că am venit acasă?

            Iar ai noştri mi-au răspuns:

            - De ce n-ai venit cu nănaş-to Gheorghe? Că el a venit de mult timp în urmă şi ne-a spus că puţină nădejde e să ajungi şi tu acasă. Nu mai credeam că o să te vedem…

            Pe la sfîrşitul anului 1946 tata a început să lucreze şef  de gospodărie la şcoală. Şi primea de acolo o porţie de mîncare pe care o aducea, clar lucru, acasă. Primea nouă kilograme de orz, secară, mazăre. Îmi amintesc că şi ceea ce aducea tata pe puţin timp ne ajungea. Mama fierbea cele aduse de tata în multă-multă apă şi noi sorbeam mîncarea aceea cu lingura. Şi încă ni se părea bunătatea bunătăţilor. Cînd vedeam că se termină productele, ne duceam după papură, în balta Nistrului ne duceam, strîngeam numai rădăcinile, le rîşneam şi făceam turte din ele. Erau bune, dulci. Dar nu puteai mînca multe. Te umflai. Acum umblăm prin diferite sate să facem făină numai de calitate superioară, iar atunci rîşneam şi mîncam orice: ciocleji, miez de beţe de răsărită, iarbă, papură, ciocălăie… Amestecam făina asta cu puţină făină de grîu ori de porumb şi ni se părea că mîncăm ca Stalin. În orice caz, cînd aveam mîncare de asta la casă, de foamete nu ne temeam. Iată aşa am ieşit din foamete.

      Eram opt suflete în casă şi mama împărţea toată mîncarea în porţioare egale, dar mie şi lui tata ne da cîte două porţii, căci eram cei care lucram, care aduceam hrană în casă. Dar nu numai pe noi ne hrănea mama. Bunica mea, mama tatei, n-a văzut doisprezece ani. Oarbă era. Şi mama îi ducea şi ei în fiecare zi cîte o porţie de mîncare. Mama nu se gîndea că rupe din gura noastră, îi era jele de bătrînă, căci avea şi ea suflet. N-a vrut s-o lase să moară de foame. Nu şi-a luat păcatul ista. Azi nu ştiu ce s-ar întîmpla cu oamenii bătrîni dacă ar năvăli peste noi, Doamne fereşte, o foamete. Ar muri toţi de foame. Ce? Ziceţi că asta depinde cum şi-a educat fiecare copiii? Poate. Poate. Dar vă spun: mare jele ar fi azi dacă s-ar năpusti asupra noastră o foamete…

            Grele zile am trăit. Grele. Nici nu doresc să-mi amintesc. Dar atunci, prin 1946-1947, mă gîndeam aşa: dacă mai vine o vreme cu pîine, apoi eu am să umblu totdeauna cu păpuşoi fierţi ori copţi în buzunar şi am să mănînc cînd voi dori. Şi slavă Domnului, azi pîine avem, dar nu mai umblu eu cu păpuşoi în buzunar. Am pîine destulă. Dar scrie în Biblie că se va înmulţi pîinea, dar se vor înmulţi şi cei ce-o mănîncă. Azi sunt mulţi, îs tare mulţi cei ce papă pîine albă, dar nu prea se trag la lucru. Dar Biblia spune că cine nu lucrează nici să nu mănînce. Azi dacă ar fi poporul mai organizat, mai credincios, ar fi bine în lumea asta. Auzi despre unele fapte care te scutură şi te gîndeşti: unde ne-am pornit noi, unde mergem? Să deie peste noi nişte vremuri ca în 1946-1947, ar fi tare greu de noi, tare greu.

            Cînd era tata şeful gospodăriei la şcoală, adusese vreo două-trei sute de kilograme de grîu şi le ţinea într-un coboc. Şi într-o seară ne-au furat grîul. Au smuls fereastra, au intrat în casă şi ne-au furat grîul. Tata nu era atunci acasă. Era prin sat. Cînd veni, văzu fereastra smulsă şi înţelese totul. Dar intră, totuşi, cu gîndul că poate e o părere numai. Dar realitatea era realitate: ne-au prădat. Şi nu ne-au furat numai grîul, ci şi o oaie cu tot cu cîrlan. Oameni răi au fost atunci. Dar ce vorbesc eu? Parcă azi nu se fură? Atunci îl mai puteai înţelege pe om: murea de foame, îi mureau copilaşii, îi mureau părinţii. Of, neam chinuit…

            Tot în timpul foametei ne-au trimis pe noi, vreo cîţiva băietani, la  Cîzîl, acum acolo e Ştefan Vodă. Ne-au trimis să aducem făină pentru brutăria din Olăneşti. Ne-au amăgit că ne vor da cîte o pîine la fiecare pentru truda noastră. Cîte o pîine pentru fiecare, cum puteam să nu ne ducem? Ne-am dus. Am adus făina, dar pîine n-am mai văzut pînă azi. Ne-au amăgit, ca totdeauna, duşmanii. Cînd le-am dat făina, au cîntărit-o de vreo trei ori, să nu-i furăm noi pe ei. Cînd au înţeles că nu ne-am atins de făină, ne-au spus că pîine coaptă n-au la moment, dar peste o zi-două se răsplătesc ei cu noi. Şi pînă azi se tot răsplătesc, hoţii! Atunci am fost după făină cu Vasile Meşteşug şi cu Frăsina Oprea. Frăsina a murit. Atunci, venind acasă flămînd, hlichit, nu mai ştiam ce să mănînc. Am căutat prin toată casa şi am găsit nişte făină de coajă de salcîm, am pus-o în gură, am rugumat-o şi mi-am potolit foamea, dar peste vreo jumătate de oră credeam că am să-mi vărs maţele din mine. Mie îmi plăcea cel mai mult atunci făina din papură, dar greu o prelucra stomacul…

       Doresc nepoţilor şi strănepoţilor noştri să nu  ştie în vecii vecilor de zile grele ca cele din timpul foametei din 1946-1947. Dă Doamne să avem totdeauna pîine pe masă. Să ne audă Dumnezeu, să ne ocrotească. El ne este prima şi ultima nădejde…