Cristina Ispas

Generaţia MMM

 Noua poezie basarabeană

Editura Institutului Cultural Român, 2009, 163 p.

 

Rolul unei antologii nu poate fi decât fie prospectiv, propunerea unui nou tablou, de poetici în cazul de faţă, care se doreşte a fi impus, fie retrospectiv, reconfigurarea tabloului deja asimilat. În cazul primei variante, avem de a face cu antologii de grup sau de generaţie, ambele cu statut de guerilă literară şi bine centrate în jurul unui nucleu tematic sau paradigmatic. Revenind la antologiile retrospective, misiunea lor este apropiată mai mult de cea a istoriilor literare, fiind vorba de o revizuire, de propunerea de mutaţii în vechile ierarhii şi de impunerea unui nou bilanţ axiologic, momentul lor de apariţie fiind de obicei dat de asemenea contexte istorice care ele înseşi au suferit schimbări semnificative. Ambele tipuri presupun însă, în grade diferite, o demonstraţie polemică a unor opţiuni estetice, ceea ce face ca antologia ca specie să fie prin excelenţă provocatoare. Primul tip operează aproape exclusiv în sincronie, în timp ce al doilea operează în diacronie.

În literatura română au apărut numeroase antologii de poezie după 1990, cărora li se adaugă Intrarea în casă. Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia (ediţie alcătuită de Simeon Lăzăreanu şi Octavian Păun, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene (selecţie şi prefaţă de Eugen Lungu, Editura Arc, 1995). Cea de-a doua, luându-şi ca model Antologia poeziei generaţiei’80 (selecţie şi prefaţă de Alexandru Muşina, Editura Vlasie, 1993), recuperează o generaţie ʼ80 a poeţilor basarabeni, care are multe trăsături în comun cu congenerii din România. În cazul antologiei de faţă, situaţia se complică însă puţin comparativ cu tipurile clasice. În timp ce antologia lui Eugen Lungu arăta că o generaţie postmodernistă exista şi în Republica Moldova, fiind vorba de autori basarabeni, în cazul Noii poezii basarabene departajarea se face în primul rând de generaţia precedentă, cea din antologia lui Lungu, în timp ce poeţii selectaţi nu mai constituie un tablou paralel celui mai recent val de poeţi din România, generaţia 2000.

Dumitru Crudu este semnatar împreună cu Marius Ianuş al Manifestului fracturist, sub steagul căruia s-au lansat vârfurile generaţiei 2000, în timp ce Ştefan Baştovoi şi fraţii Mihai şi Alexandru Vakulovski, au făcut şi ei parte de la început din mişcarea primilor douămiişti. De altfel, Iulian Fruntaşu, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski şi Alexandru Vakulovski sunt incluşi în prima antologie a douămiiştilor (selecţie şi prefaţă Marin Mincu, editura Pontica, 2004). În plus, chiar dacă majoritatea celor selectaţi să facă parte din Noua poezie basarabeană şi-au scos cărţi la editurile din Moldova, Arc sau Cartier în principal, Mihai Vakulovski, Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Diana Iepure etc. au publicat la edituri din România: Aula, Pontica, Vinea etc. Prin urmare nu avem totuşi de a face cu o mişcare colaterală, cum mai mult sau mai puţin adecvat a fost considerată cea a optzeciştilor moldoveni, sau cu una paralelă, ci cu una mult mai complex articulată.

Urmând celebrul model al lui Mircea Cărtărescu, care a scris Postmodernismul românesc fără Mircea Cărtărescu, selecţionerul Dumitru Crudu s-a omis pe sine din antologie, deşi ar fi fost mai util celor cărora le este destinată antologia şi care nu sunt chiar atât de familiarizaţi cu fenomenul poetic românesc de pe ambele părţi ale Prutului. Lui Dumitru Crudu trebuie să i se fi părut nepotrivit din punct de vedere deontologic să se includă pe sine pe această listă a poeţilor moldoveni reprezentativi din ultimul deceniu şi jumătate, deşi l-ar fi putut lua ca model pe Alexandru Muşina, care nu s-a auto-expulzat din Antologia poeziei generaţiei ’80. Dacă în cazul lui Cărtărescu gestul are logică, pentru că, odată incluzându-se, autorul ar fi trebuit să îşi şi comenteze propriile texte, să le includă într-o grilă, Dumitru Crudu n-ar fi făcut decât să îşi selecteze câteva poeme. În fine, absenţa este regretabilă.

În ceea ce priveşte selecţia propriu-zisă, este vorba de 24 de autori, a căror ordine de intrare pare să fie rezultatul unui criteriu mixt, care ţine de anii de naştere, dar nu strict, de momentul debutului şi de valoarea operei. Un alt criteriu, de data aceasta necesar, este cel valoric, axiologic, de care, dincolo de subiectivitatea implicită a selecţionerului, nu se poate dispensa nicio selecţie, în vederea unei antologii. Şi totuşi, poeţii propuşi sunt destul de inegali ca valoare, alături de poeţi excelenţi, precum Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, Mihai Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Diana Iepure, Andrei Gamarţ, şi de câţiva poeţi buni precum Steliana Grama, Aurelia Borzin, Corina Ajder, Daria Vlas, şi ar mai fi poate de menţionat unul sau doi mai interesanţi, sunt şi câţiva care nu spun chiar mare lucru. Dumitru Crudu pare să supraliciteze puţin în prefaţă când vorbeşte de câteva promoţii de poeţi şi mai multe direcţii literare. Câteva promoţii parcă e prea mult spus, în primul rând pentru că diferenţa valorică dintre cei lansaţi în ultimii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, prefaţatorul fixând anul naşterii noii poezii basarabene prin 1996-1997, şi ceilalţi este destul de vizibilă, chiar dacă a mai apărut câte un poet foarte bun şi mai târziu. E vorba mai degrabă de nişte grupări, pe care le şi precizează Dumitru Crudu, cum ar fi cea din jurul revistei Clipa siderală, sau cealaltă, Human Zone. În ceea ce priveşte zona de acţiune a acestei poezii, prefaţatorul vorbeşte de o poezie a revoltei sociale şi politice, referindu-se la poezia directă, implicată în imediat, biografistă, autenticistă, pe lângă care remarcă şi, punând totul în paralel cu etapele istorice parcurse, o poezie cu accente existenţialiste sau chiar metafizice, diagnostic de altfel adecvat.

În concluzie, lăsând la o parte imperfecţiunile inerente, antologia lui Dumitru Crudu nu poate fi decât binevenită, având toate şansele să devină de referinţă.