Alexandru Matei

Banu. Ba da. Ba da. Ba nu.

 Orice act critic poate ajunge la o radicalitate care, după ce-şi distruge obiectul, se autodistruge. Numai prin acomodare la real (ca structură dinamică) actul critic se poate perpetua. Ca un compromis. Fără a-şi epuiza cuvintele, lăsînd mereu ceva de adăugat, poate de către altcineva, şi-n speranţa că, mai tîrziu, realul însuşi va fi mai complex şi va adresa criticii o provocare şi mai mare, iar ceea ce critica considera înainte ca fiind cuvintele sale ultime nu este decît ultima staţie înainte de terminus; astfel, realul şi critica vor trăi mereu, ca hoţii şi vardiştii, într-o complicitate al cărei ideal de disruptivitate va străluci veşnic, de acolo, de sus.

Există şi excepţii de la acest destin. Dar în momentul în care se manifestă o excepţie, cînd Guy Debord se sinucide, de pildă, cînd Gilles Deleuze se sinucide şi Jean Baudrillard moare, altă critică, diferit orientată, e deja îmbrăţişată de cei care – de noi toţi adică – au nevoie de critică aşa cum au nevoie de iubire şi de a face cumpărături. Bunăoară, „mitologia” lui Roland Barthes se încheie, în 1956, cu eseul Mitul, astăzi, ale cărei concluzii vor fi preluate mai tîrziu şi duse la ultimele consecinţe de Jean Baudrillard în Simulacre şi simulări. Cel pentru care „nu simulacrul ascunde adevărul, ci adevărul ascunde faptul că nu există adevăr” a avut un succes enorm în anii 1980 în Statele Unite nu pentru că ar fi arătat, prin critică, adevărul, ci pentru că discursul lui poseda o magie care îi ascundea tocmai mesajul critic[1]. Iisus moare, dar reînvie mereu după trei zile şi toţi îl aşteaptă să se întoarcă de-a binelea. (Acest „de-a binelea” va să zică fericire şi bogăţie pentru toată lumea). Tranzitivă a fost magia, nu critica. Cînd magia a dispărut, şi a rămas doar critica, Baudrillard a fost uitat. 

Barthes pretindea în anii 1950 că poţi învinge mitul. Pentru mitolog, spunea el (mitologul fiind criticul, deconstrucţionistul de mai tîrziu, dialecticianul de mai înainte şi, la început, Socrate), a fi social înseamnă a fi adevărat, iar socialitatea lui rezidă în moralitatea lui[2]. Mitologul este cel care sapă pînă cînd dă de apă, într-o lume care ştie că pămîntul pe care se sprijină e sfîşiat el însuşi de pînza freatică care-i alimentează libidoul htonic – dar asta nu înseamnă că ne-am putea dispensa de pămînt ca fundament. Că am putea trăi pe apă – ca Iisus, mitologul absolut. 

În mod similar, abordarea mea ar putea să fie radicală. Sau, măcar, în mod absolut critică. Să mă explic. Barthes distinge, în Mitul, astăzi, între limbajul-obiect şi metalimbaj. Dacă vorbim despre un tăietor de lemne, copacul nu va fi în discursul lui o noţiune despre care vorbeşte, ci parte a discursului lui. Altfel spus, o valoare. Abia dacă nu sînt tăietor de lemne, copacul este un obiect despre care vorbesc. Altfel spus, parte a unei semiologii şi, de aici, a unei posibile mitologii. Această distincţie, însă, este ea însăşi una metalingvistică. Ea însăşi se poate supune ca obiect de studiu „mitologic”. Nu există, de fapt, niciodată, dar niciodată, un limbaj pur operator, aşa cum îl consideră Barthes (numindu-l, apoi) limbajul revoluţionar. Tot aşa, nu există literatură fără bani, impermeabilă la bani. Aşa după cum nici banul nu îmbracă imediat orice limbaj (literatură). Voi considera deci două perspective, cea a literaturii ca limbaj-obiect, şi cea a metalimbajului.  

Din perspectiva scriitorului care sînt, ar trebui să operez literatură, să sustrag discursul meu oricărui schimb, oricărei rocade la care pot recurge în calitate de critic, să nu pot fi capabil de altă perspectivă asupra literaturii decît de cea literară însăşi; o perspectivă care nu vede niciodată bani. Dar această perspectivă este posibilă numai ca fază terminală. Mai degrabă noi avem de-a face cu banii decît cu literatura. Pentru că mai degrabă (ne) schimbăm decît persistăm, prelungim mai degrabă decît întrerupem, rulăm mai degrabă decît ocupăm locul din parcare. Ceea ce constituie alibiul oricăruia dintre noi în momentul în care refuzăm să vorbim despre bani ţine şi de noi, şi de bani. De noi ţine scuza că facem bani, nu vorbim despre ei. Nu vorbim despre ei decît atunci cînd îi facem vorbind (sau scriind, ca mine acum). De bani ţine faptul că banii nu există altfel decît ca ocazie de schimb. Ei nu înseamnă decît fie cantitate (mult sau puţin), fie altceva: friptură, maşină, întreţinere, satisfacţie, libertate, forţă. La limită, banul înseamnă şi fiecare dintre domeniile pe care pe punem în raport cu banii. Orice poate fi şi bani. Aşa încît raportul oricărui domeniu cu banii – şi cu atît mai mult cu cît sîntem împinşi să considerăm că acel domeniu este opus banilor, aşa cum se întîmplă cu literatura – este unul în care banii reprezintă motivaţia viziunii asupra acelui domeniu. Apare o conştiinţă a scriitorului în Occidentul burghez? Da, ca opoziţie. Dar asta în măsura în care realismul burghez poate fi materializat în bani. Schimbat în avere. Are a face romanul Orbitor cu banii? Da, deşi (poate tocmai de aia) nu în primă instanţă. Are sintaxa lui Mallarmé vreo legătură cu banii? Da, ca opoziţie. Are sintaxa lui Lacan în clin sau în mînecă cu banii? Da, ca valoare de întrebuinţare pe o piaţă a valorilor terapeutice – deci ca schimb.

Banii au o formidabilă putere de a fi. Pentru că ei sînt materialul în care poate deveni orice inefabil sau ireductibil. Ei sînt ceea ce se poate da în schimbul păstrării a ceea ce eşti. Ameninţarea „banii sau viaţa” recurge la un şiretlic. Aparent, propune pierderea efemerului contra salvgardarea eternului. Dar şiretlicul este de ordin morfologic. Niciodată nu poţi alege între banii şi viaţa, nici între bani şi viaţă. Banii pe care-i ai la tine poţi să-i dai, dar viaţa, nu. Fără bani, dar rămas în viaţă, mai poţi face bani. La fel, nu-ţi poţi da banii, toţi banii posibili pe care i-ai putea avea. Altfel spus, niciodată nu-ţi dai toţi banii, ci doar libertatea disponibilă atunci, pe loc. Nu disponibilitatea de libertate pe care doar viaţa ţi-o menţine. La fel ne păcăleşte şi ameninţarea „banii sau literatura”. Dă bani ca să-ţi las literatura! Asta facem mereu. Atunci cînd e să măsurăm viaţă, literatură, orice, unitatea de măsură sînt banii. Lupţi pentru literatură, lupţi (adică trăieşti). Poţi lupta şi pentru bani, dar asta înseamnă să „ontologizezi” banii şi să-i transformi în ceva echivalent cu viaţa sau literatura. Dă-mi banii ca să-ţi las averea! Banii de dat sînt ca aerul pe care-l respiri. Uneori mai mult, mai puţin, uneori deloc, dar temporar.

La limită, aş putea spune acelaşi lucru despre literatură, despre acea literatură ca limbaj radical pe care o practică Mallarmé sau Raymond Roussel. În momentul în care cuvintele se combină astfel încît sintaxa lor să reziste oricărei încercări de ierarhie, ele pot fi orice. Şi tocmai faptul că obiectul dorinţei nu e calibrat în funcţie de cantitatea lor, aşa cum se întîmplă cu banii, descurajează cititorul, îl îndepărtează, îl plicitiseşte. Dar această idee de literatură ca practică a unui limbaj exersată în grija libertăţii şi a egalităţii cuvintelor este ea însăşi o utopie. Literatura, chiar cea mai ilizibilă, este mai umană decît o bancnotă de un leu. În umanitatea ei stă limita ei, aşa cum limbajul operator al tăietorului de lemne din exemplul lui Roland Barthes nu face doar să taie lemne ca o drujbă. Poate tăietorul de lemne vorbeşte despre un copac pe care-l sădise tatăl lui, poate că e vorba despre un tek pe care îl admiră în Filipine. Umanul este, de fapt, o limită. El limitează şi reuşeşte, cu greu, să echilibreze impetuozitatea banilor. De el depinde ca ceea ce face omul să poată ţine piept banilor, într-o confruntare fără sfîrşit, sau îl face să se umilească în faţa banilor, prezentîndu-se ca o victimă a lor, fie că vorbim despre un autor de romane de consum, de Lucian Mîndruţă care prezintă emisiunea Pîine şi circ şi semnează în Dilema veche sau de un patron ca Gigi Becali, ale cărui fapte şi cuvinte depind de bani ca mercurul din termometru de căldura din atmosferă.

 Sau de mine însumi. Acum închei. Închei mărturisind că nu am scris despre bani şi literatură, ci am făcut literatură şi bani. Igor Mocanu, prietenul meu de la Editura Cartier, m-a rugat să particip la acest dosar prin următorul act ilocuţionar: „Tie insa ma gindeam sa-ti propun o particularizare ceva mai pe gust, cred, si anume raportul dintre bani si literatura. Daca te ajuta la redactare, numarul de semne cu spatii al textului poate fi in jur de 7000. Termenul limita este 7 mai, cu o intirziere maxima pina pe 10 mai. Toate contributiile se platesc.”

Consideraţi deci că, dacă tot primesc bani pentru acest text, i-am tratat măcar cu aroganţă.



[1] Vezi Sylvere Lotringer, „Doing Theory”, in Sylvere Lotringer, Sande Cohen, French Theory in America, Routledge, 2003, pp. 125-162.

[2] Roland Barthes, „Le Mythe, aujourd’hui”, in Roland Barthes, Oeuvres completes, I, Seuil, 2002, p. 867.