Sanda Watt

 

Teatru documentar: în rolurile principale, mineri şi poliţişti

 Recuperarea memoriei pare să fie, în ultima vreme, o temă predilectă a artei românești, alimentate, pe de o parte, de trecerea a 20 de ani de la „revoluţia”din 1989, iar pe de alta, de manifestările de revoltă de la Chișinău din aprilie 2009, la care s-au mai adăugat și alegerile tulburi de la Bucureşti şi de la Chişinău. Această temă a generat nașterea unei puternice atitudini civico-politice cu rezonanță în mediile artistice. Dacă la Chișinău arta radical politică a evoluat destul de mult în ultimii 20 de ani, de la manifestele artistice ale fraților Esinencu și până la acțiunile artistului așa-zis brut Anatol Mătăsaru, în Bucureşti, această evoluție marchează totodată depășirea mult deplânsei faze „excesiv metaforizante” care a caracterizat discursul artistic și cultural.

 Teatrul a fost prima platformă de rezonanţă, cu piesele mai vechi ale lui Mihai Fusu (A şaptea  cafana), Constantin Cheianu (În container), Nicoleta Esinencu (Fuck You Europa). La Bucureşti, scena a fost scuturată în decembrie anul trecut de „reprezentarea” la teatrul Odeon (din lipsa fondurilor, doar de 2 ori) a documentarului realizat de Institutul Internaţional pentru Crimă Politică după „Ultimele ore din viaţa lui Ceuşescu”, în prezenţa răsunătoare a generalului Stănculescu. La extrema absolută a performativului, autorii piesei, elveţienii fondatori ai Institutului sus-meţionat, au reconstituit pas cu pas celebra înregistrare cu procesul Ceauşeştilor. Deşi actorii s-au plâns că nu li s-a permis nici un spaţiu de interpretare, iar realizatorii au pretins că ceea ce fac nu este teatru, ci strict documentare, nu se poate nega dramaturgia foarte atentă la nuanţe în piesa propriu-zisă şi subtila contextualizare din proiecţiile video la dimensiune naturală, în care actorii refac mărturiile personalităţilor implicate în evenimentele din '89 (Ana Blandiana, Gen. Stănculescu, Ion Caramitru), în contrapunct cu mărturia unui tânăr timişorean care rememorează revoluţia trăită la cei 5 ani pe care îi avea atunci.

 La câteva luni, lucrurile avansează cronologic, dar mai ales performativ, cu piesa documentar „Capete Înfierbântate”, după un text de Mihaela Michailov şi regizată de David Schwartz, cu proiecţii video de Cinty Ionescu, sunet de Cătălin Rulea şi scenografie Adrian Cristea, în care toate cele 7 personaje sunt redate într-un fenomenal maraton de Alexandru Potocean. Piesa readuce în conştiinţa publică evenimentele din 1990, cunoscute ca Fenomenul Piaţa Universităţii, Golaniada sau Mineriada. Fără pretenţii asumat exhaustive, această piesă este absolut impresionantă prin spectrul social pe care îl acoperă: la intrarea în spaţiul îngust de reprezentare, spectatorii pot urmări pe monitorul care va servi în timpul piesei drept tablă informativă de date statisco-publicistitice, meciul de fotbal din 1990, pe care minerii l-au abandonat pentru a salva Bucureştiul de intelectuali. Prologul este reprezentat de interviurile în care trei tineri născuţi în iunie '90 redau mai multul sau mai puţinul pe care îl ştiu despre Mineriadă. Personajele pe care Alex Potocean le îmbracă aduc șapte unghiuri şi perspective diferite. În interviul de mai jos, Mihaela Michailov povesteşte despre acest „fenomen de coagulare civică”, munca minuţioasă de documentare şi metodologia teatrului documentar şi necesitatea acestuia.

 La numai câteva zile, s-a lansat la Teatrul Act din Bucureşti volumul îngrijit de Andreea Dumitru, Chișinău, 7 aprilie. Teatru-document, prezentat în numărul trecut al revistei. (Dacă l-aţi ratat, îl găsiţi pe http://plic09.wordpress.com/) Lansarea de la Bucureşti a fost urmată de piesa Am eu ce am cu poliţiştii... (Podozritel’noe iebalo), scrisă şi regizată de Mihai Fusu şi interpretată de Alexandru Pleşca. La polul opus al Capetelor Înfierbântate, această piesă-documentar reuneşte într-un personaj policrom perspectiva unei întregi societăţi. Versatilul Pleşca aduce în vizorul publicului variile faţete ale cetăţeanului dezgolit în faţa autorităţii dar şi ale poliţiştilor când petrecăreţi-ironici, când torţionari tirani, pe alocuri descumpăniţi de ingenuitatea sfidătoare a victimei. Interviul cu Mihai Fusu din paginile următoare, realizat de Sandu Macrinici, rezumă conceptul dramaturgului exersat în acest gen şi laboratorul creativ în care date reale devin date performative.