Vitalie SPRINCEANĂ

Idei limpezi în vremuri tulburi

fara iluzii

Mi se pare că s-a ajuns prea departe... Vouă?
O parte a frustrării oarecum legitime a tinerilor a fost încadrată de politicieni într-un matineu cu iz de horă a înfrânţilor cu demnitate, presărată pe ici-colo cu lozinci răsuflate. Altă parte a fost vărsată mânios peste nişte simboluri ale fiinţării statului:Parlament, Preşedinţie, apoi, treptat, s-a transformat în operaţiunea „Bate poliţiştii!", un fel de violenţă de dragul violenţei... Şiruri de stârvari  răscolesc Parlamentul şi Preşedinţia, am reperat indivizi cu sacoşe pline de „bunătăţuri", trofee de „război"... Îmi place romantica de picnic ce domneşte în PMAN, dar îmi displace momentul când carnavalul devine farsă...

Ieri, picnicul postelectoral a degradat, încet-încet într-o vânătoare de poliţişti, apoi, treptat, în act de jaf al celor două clădiri-cheie: Parlamenul şi Preşedinţia. Azi, tragedia s-a transformat în farsă: matineu patriotic în centrul oraşului, cu gură cască, lideri ai Opoziţiei „uzaţi moral", gen Valeriu Matei, Nicolae Dabija şi alţii, care s-au apucat să facă comitete, să citească poezii.. Cei trei mari eroi ai opoziţiei protestatare s-au ascuns pe undeva, nu sunt în piaţă... Protestul a devenit recital, emoţia - happening, iar poliţia, umilită ieri, îşi recâştigă acum poziţiile... 

idei limpezi in vremuri tulburi - 1

La închiderea preliminară a ediţiei „Revoluţia moldovenească 1.0" avansez câteva  gânduri:

Mobilizare.

Întâi pe internet - Facebook, twitter, myspace, sms, alte reţele sociale, chat, skype şi încă o duzină de aplicaţii şi unelte de comunicare electronice, ale căror avantaje sunt evidente: comode, accesibile, instantanee, gratuite...

Comunicarea s-a produs pe orizontală, în mod decentralizat - chiar dacă unele zone (bloggerii şi unii ONG-işti) au activat mai intens, nu a existat în nici un moment vre-un centru unic, dispecerat electronic care să dirijeze distribuţia mesajelor. Acestea au fost preluate benevol şi pe cont propriu de alţi internauţi...
Poliţia a fost depăşită logistic şi moral în orice moment al zilei... Frontul electronic era pierdut mult timp înainte ca bătălia propriu-zisă să înceapă. 

Concluzie:

- protestul a fost un caz fericit de colaborare electronică colectivă, reuşita lui depinzând, în mare măsură, de anumite inovaţii tehnologice circumstanţiale: Mihai Moscovici a iniţiat emiterea mesajelor în engleză, Vitalie Eşanu a propus centralizarea twitt-mesajelor şi utilizarea tagului deja celebru #pman. Intelectul colectiv fu mai abil, mai flexibil, mai competent şi mai eficient. Maşinăria autorităţilor legitime a funcţionat greoi, rigid, căutând, după metoda veche, căpetenii şi lideri, de negăsit, bineînţeles (pentru că nu erau)... În genere, protestul a fost unul tehnocrat, know-how-ul a primat în fiecare clipă deasupra how-how-ului, primul de acest gen în mica noastră istorie... Cineva care va prelua şefia miliţiei (asta dacă Papuc pleacă) are de gândit...
Apoi, prin intermediul telefoanelor mobile - sms, sunete, beep-uri, mms, imagini etc... Într-un moment a căzut reţeaua operatorului de telefonie mobilă Orange. Imediat fură lansate suspiciuni că ar fi vorba de o diversiune, conducerea companiei s-a grăbit să infirme zvonurile, nu cred nici eu că Orange ar fi administrat căderea reţelei, din proprie experienţă ştiu că, atunci când e multă lume adunată grămadă, reţeaua moare. Dovadă e şi faptul că, în afara mulţimii, la 20-30 m distanţă, reţeaua apărea din nou. Zvonul presură, însă, ceva gaz pe focul pasiunii dezlănţuite...
În fine, organizatorii anonimi nu au neglijat nici instrumentele de comunicare tradiţionale: comunicarea face-to-face, găştile de prieteni, solidaritatea de grup... Dimineaţa, pereţii şi panourile din blocul central al Universităţii de Stat din Moldova, erau lipiţi cu afişe ce îndemnau tinerii să iasă în stradă... Unii studenţi, nehotărâţi la început, au mers totuşi spre PMAN molipsiţi de exemplul unor colegi de-ai lor mai activi, fie pentru că era un bun motiv de a o chiuli de la ore... grupurile se electrizau reciproc, până la momentul în care cineva scăpa: „Bărbaţii adevăraţi merg în piaţă!", după care, gloată eterogenă, băieţi şi fete, plecau spre PMAN...

posted on April 9th, 2009 by Vitalie Sprînceană

idei limpezi in vremuri tulburi - 2

Participanţii.

Tineri de toate vârstele. Predominant 17-25 ani. Studenţi, vizibil, pentru că se mişcau în găşti organizate relativ constante. Băieţi şi fete: unele în blugi, altele în fuste, mai lungi, mai scurte. La început glume. Atmosferă de grătar: mulţi gură cască, adunaţi mai ales pe bulevard, adică undeva în mijlocul gloatei. Strigăte dispersate: „Jos Comuniştii!", „Afară!", „Zimbru campion!". „Trăiască pinguinii!" a strigat un tip de alături, dorind să provoace zâmbete în cercul de fete ce-l înconjura. Reuşi.
Acest tip de protestatar, să-i zicem, protestatarul-indiferent, reprezintă cam 60 % din cei prezenţi. Ei sunt mijlocul de aur: păstrează o distanţă consecventă faţă de vâltoarea evenimentelor, nu se bagă sub tirul de apă sau pietre, privesc oarecum cu indiferenţă. Sunt perfect conştienţi în fiecare moment: participă afectiv doar la unele valuri ale mulţimii, manifestă activism selectiv şi la urale... Interesul îi ţine pe loc: jocul focului, al apei, al puterii oarbe, al gloatei... Imobili din punctul de vedere al dinamicii - se mişcă anevoie, preferă să stea pe loc, pe poziţii bune de unde se vede bine şi nu e pericol...
Altfel de participanţi. Predominant indivizi de 35-45 ani. Ochelari de soare, sacouri negre, din piele. Un prieten mai în vârstă: „Râşniţele astea le văd de prin 1990, sunt prezenţi la toate protestele." Scrutează atent mulţimea, se ţin deoparte. Nu au un comportament agresiv, dar nici nu încearcă să-şi mascheze curiozitatea. Circulă permanent - uneori trec demonstrativ prin mijlocul unor grupuri de 5-10 alţi manifestanţi. Nu cred că provoacă, probabil le place să sfideze ...

Protestatarul-suporter - stă în imediata vecinătate a lucrurilor interesante. De obicei, el nu aruncă pietre, doar strigă, încurajează, bate din palme, aclamează, aplaudă, îmbărbătează. Unele fete din acest grup şterg sângele de pe fruntea unor „combatanţi" cu batitele lor finuţe. Protestatarul-suporter reprezintă, de fapt, pilonul pe care se construieşte activismul celorlalţi: el alimentează emoţional, psihologic şi retoric grupul „activilor". Deseori, suporterii părăsesc grupul pentru a se ralia „indiferenţilor" sau „activilor". Mai ales ultimilor. Grupul este nestatornic, flexibil, se mişcă deopotrivă cu logica evenimentelor. De fapt, aveam impresia, că anume suporterii declanşează această logică.
Protestatarul-activ - eterogen, mulţi tineri, minori chiar. Despre ei se ştie totul: aruncă pietre, provoacă poliţia, formează baricade, sustrag scuturi, bâte, epoleţi sau căşti de poliţişti pe care le livrează, patetic, mulţimii de aclamanţi. Se bagă neînfricat sub tirul de pietre, sub şuvoiul de apă, gonesc poliţiştii pe coridoarele Preşedinţiei şi Parlamentului, scot mobilă, aprind ruguri pe care ard prada... În ochii lor e beţia puterii: sunt agresivi, unul cere să i se cumpere ţigări: mulţimea îi aruncă un pachet... Clădirile sunt ale lor: conform unui ritual străvechi, soldaţilor, după asediu, li se permite să jefuiască reduta cucerită. Geamurile sparte reprezintă probe ale „bărbăţiei" lor, fiind deopotrivă mărturii materiale ale unui eroism... spre seară, când „cetăţile duşmane" au căzut, o parte din activi s-a disociat de grup. Au apărut sacoşe, saci, plicuri în care foştii vandali îşi încarcă achiziţiile...
N-am văzut provocatori (poate n-am ştiut să-i identific), dar erau indivizi care ştiau la fiece moment ce trebuie să facă, cum trebuie s-o facă şi ce va urma.  

4 NO! ai protestului din Chişinău:

1. No message! Asta s-a văzut încă din seara zilei de luni: era multă emoţie, tristeţe, disperare, pe alocuri lacrimi chiar. Lumânările urmau să fie expresia unei stări zisă „de doliu" (motivaţiile iniţiale ale manifestanţilor). Sentimentul difuz a persistat şi în primele ore ale dimineţii de marţi. Se ştia că se protestează, dar nu se ştia pentru ce. Se ştia împotriva cui, dar nimeni nu cunoştea mesajul de alternativă.

Nu-l cunoşteau nici organizatorii (formal, Ghenadie Brega, Natalia Morari şi organizaţia de tineret a PLDM, depăşiţi complet, conştient sau inconştient, de situaţie). Pentru că  nu era.
Lipsa mesajului deveni vizibilă cam la 1 oră de protest, când banalul „Jos comuniştii!" suna uzat...Mulţimea se afla în aşteptare: nu se ştia ce va urma.
În faţa Preşedinţiei, s-a scandat: „Jos comuniştii!", „Afară!", „Refuz-rezist, sunt anticomunist!", „1-2, 1-2, comuniştii la gunoi!" - lozinci făurite încă de Iurie Roşca (marele absent al protestului de marţi)... Apoi altele „cuminţi" şi impersonale: „Libertate!" (ăsta l-ar fi strigat oricine, chiar poliţiştii şi ... comuniştii), „Hoţii!" (un mesaj omnibus şi acesta, semn al crizei de imaginaţie şi al lipsei de pregătire retorică a gloatei)... Când arsenalul de strigături politice a fost epuizat, activii au lansat înjurături: „Muie lor!"... Dincolo de frivolitatea verbală, sau de extazul violării în comun, a unor reguli publice de bun simţ, aceste chemări nu aveau nici un farmec... Violenţa, în opinia mea, a venit ca o consecinţă directă a acestei inconsistenţe verbale - 7 aprilie 2009 nu a lansat vre-un slogan original, demn de aminitirea urmaşilor, nici vre-un cântec ad-hoc sau vreo strigătură caustică.
La un moment, în piaţă existau 5-6 mesaje care concurau între ele: de la unionistul „Trăiască şi-nflorească, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!", apoi „Moldova nu e a lor!", la statalistul „ Roşca şi cu Vova, ne-au furat Moldova!" sau „Moldova! Moldova!"

Nu exista vreo platformă politică în afara acelui „Jos comuniştii!". Nici o idee despre alternativă. În nici un moment, liderii opoziţiei, care se aflau în mulţime, nu păreau a şti ce doresc, şi nici a stăpâni situaţia. Petiţia cu revendicări, înjghebată în grabă în piaţă, „pe tanc", e mărturie a unei crize de idei, mesaje şi viziuni. A fost un eveniment ad-hoc, iniţial conceput ca protest emoţional pasiv, dar care a scăpat din mâinile unor organizatori incompetenţi sau incapabili...

Fiecare revoluţie are o idee. Protestul moldovean nu a avut una. „Jos comuniştii!" nu e platformă politică, ci plan de acţiune, oarecum „împlinit" marţi în stradă...
Altă idee, cea a organizării unor alegeri repetate a fost abandonată de „liderii opoziţiei protestatare" (Vlad Filat, Serafim Urechean şi Dorin Chirtoacă) chiar la intrarea în clădirea Guvernului. La întâlnirea cu Vladimir Voronin aceştia n-au făcut decât să se justifice pentru violenţele stradale (pe care nu le puteau controla sau înfluenţa în vre-un mod), iar argumentul „tătucului" că, până una-alta, la CEC nu e nici o contestaţie din partea vreunui partid de opoziţie, inclusiv a celor care n-au trecut pragul electoral, nu a fost combătut în vre-un fel... Derizoriu... La fel de derizoriu precum faptul că Vitalia Pavlicenco se chinuia să explice unor băbuţe isterice că „Alegerile au fost falsificate pentru toţi, inclusiv pentru cei care nu au trecut pragul electoral." La întrebarea unui trecător: de ce nu scrieţi petiţii, d-na Pavlicenco a ezitat să răspundă... Oficial, deci, nimeni nu a contestat în vre-un fel desfăşurarea alegerilor... cu exceptia baronesei Emma, probabil unicul politician onest...

În fine, o a treia idee, „Să-i batem pe poliţişti!", e discreditantă de la început la capăt. Ea nu putea fi privită (cum a şi fost, de fapt), decât ca o tentativă de uzurpare a puterii în stat prin anihilarea autorităţilor tradiţionale de menţinere a Ordinii.

Lipsa mesajului a constituit un bun prilej pentru Putere de a-i imprima  un sens propriu: anti-românism (Am văzut, zice Voronin, sub ce steaguri s-au desfăşurat violenţele...) , anti-statalitate, anti-constituţionalitate, puci, etc... E la discreţia lor... Retoric, victoria e de partea lor... încă... Mai degrabă decât de mesaje centralizate, mulţimea a fost ghidată de zvonuri care circulau abil, mobilizând emoţii sau chiar acţiuni: „Două studente moarte!", „Doi poliţişti decedaţi!", „Voronin stă la Aeroport, în aşteptarea unor ştiri din Piaţa Marii Adunături Naţionale. Dacă reuşim, el zboară într-o direcţie necunoscută. Fuge din ţară!", „Un băiat de la mine din sat a fost răpit de poliţie, să-l salvăm!", „Un prieten lucrează la MAI, se ştie sigur despre morţi." (chestia cu morţii a prins chiar şi unele mass-media occidentale, cum ar fi Le Figaro)  - doar câteva perle din folclorul zvonistic al afacerii. Zvonurile au circulat rapid, iar absenţa unui centru care le-ar fi putut infirma sau controla le conferea un iz de credibilitatea adică mulţimea ştie, vede... Unele detalii păreau să confirme zvonurile: câteva fete plângeau, în altă parte se vedeau ambulanţe plecând din 5 în 5 minute... Alte zvonuri au servit în calitate de ghid de acţiuni: „sunt poliţişti în spatele parlamentului, acolo se trage în oameni!" ori „poliţiştii bat fete!".

Partea veselă a lipsei mesajului: unii distrugători mergeau în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt" să cumpere îngheţată, apă minerală, ţigări... Erau, acolo, paşnici, cuminţi, după care se aruncau din nou în iureş.

2. No leader!  Cum e ţara, aşa e şi revoluţia. Adică moldovenească, prost organizată... Spre ora 11.00 a zilei de marţi, puterea, efectiv se tăvălea în stradă. Trebuia doar să se ridice s-o ia cineva... Acel cineva a fost, de fapt, marele absent al „Revoluţiei Moldave 1.0".
La întrebarea „Ce facem?" nu se găsea cineva să poată răspunde. La fel pentru „Ce va urma?" şi altele... Nu a existat, pe durata protestelor, un punct unic, retoric sau geografic în piaţă, conceput ca un centru al revoltelor... Întâi, până spre seară, adică până spre ora 17.00 (atunci clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei) se aflau deja în mâinile protestatarilor, nu a existat un control sonor al mulţimii: megafoane sau altceva... Se striga din toţi bojocii (să mai zic, chestia asta este ineficientă în condiţii urbane, la mulţimi de 30-40 mii oameni care strigă, ţipă, fluieră?). Unde erau  megafoanele? Microfoanele? Să fi fost atât de săraci organizatorii/liderii de opoziţie şi restul salvatorilor naţiunii încât să nu poată găsi un megafon ce ar fi acoperit întreaga piaţă? În al doilea rând, se cerea un individ hotărât care ar fi urcat în copaci, pe stâlpi dacă era nevoie, pentru a ţine sub control mulţimea, a o dirija şi a-i imprima direcţia cuvenită (eh, Iurie Roşca le-ar fi putut preda ceva know-how)... Nu era de găsit. Tentativele lui Vlad Filat de a stăpâni mulţimea au eşuat... Gloata i-a strigat, sugestiv şi chiar cu reproş: „Nu se aude! Nu se aude!", după care Filat a părăsit scările Preşedinţiei. Era clar că nimeni nu are vre-un control asupra adunăturii de oameni... Şi mai clar că nimeni nu vrea (nu poate) să-şi asume acest control... Intervenţiile lui Urechean, Chirtoacă de a calma lumea nu au avut nici un efect. Ei erau parte din peisajul politic, parte a scenei politice vizate... Şi nici nu aveau stofa morală sau credibilitatea de a face ceva...

Concluzie: nu a existat un lider logistic, moral, politic, retoric sau de oricare alt gen...

3. No power!  Marţi poliţia a fost paşnică. Suspect de paşnică (Voronin a recunoscut că a abandonat Parlamentul şi Preşedinţia protestatarilor în mod intenţionat - o capcană inteligentă în care mulţimea a căzut din plin). Vidul de putere, format în absenţa laşă a poliţiei a fost rapid umplut de indivizi de diferite vârste şi orientări, care au preluat iniţiativa transofrmând spaţiul cucerit în unul al dezmăţului. Şi dacă patima arderii parlamentului poate fi cumva înţeleasă ca fiind o ispită a puterii absolute într-un spaţiu odinioară sacru, un fel de jubilare de după bătălia câştigată, violenţa „activiştilor" care agresau trecătorii (pentru ţigări, băuturi, bani) sau echipajele serviciului de asistenţă medicală urgentă  e de neînţeles... Aducea mult a puşcărie... A stare „naturală". A anarhism prost înţeles... A ohlocraţie... A orgie...
Puterea mulţimii a fost oarbă, în sensul de absenţă a unei logici şi a unui control... A fost multă violenţă care s-a revărsat, cu mânie, peste perimetrul parlament-preşedinţie, fără un scop anume, provocând distrugeri de dragul distrugerilor...
Concluzie preliminară: poliţia iese prost din această afacere. Dacă a cedat presiunii protestatarilor şi a abandonat poziţiile, nereuşind să apere ceea ce de fapt e misiunea ei, atunci se cere o reformare a ei, o demisie a eternului conducător Papuc şi o reformulare a obiectivelor ei, o revizuire a programelor de pregătire a cadrelor din MAI...
În fapt, poliţia părea nepregătită (intenţionat sau nu): aveau scuturi de o calitate proastă, din tinichea, nu aveau jartiere sau genunchiere, mânuiau prost bastoanele, erau îmbrăcaţi sumar, au fost reperaţi indivizi cu cravată, echipaţi rapid în căşti şi costume... Nu dispuneau de tunuri de apă profesioniste, ci doar de ceva furtunuri împrumutate de la serviciul de pompieri care împroşcau gloata fără a cauza alte efecte decât udatul hainelor şi părului manifestanţilor... Au fost slabi, aparent neputincioşi în orice moment al zilei de marţi... repet, dacă slăbiciunea lor nu era prefăcută, ci chiar adevărată (desfăşurarea ulterioră a evenimentelor pare să infirme această ipoteză), atunci e cam străşnicuţ în ţara Moldovei, când orice mulţime de 5-10 mii oameni poate lua cu asalt Preşedinţia, parlamentul, de ce nu guvernul, primăria şi tot aşa, până la locuinţele individuale... Nu mă simt în siguranţă cu o astfel de poliţie, care cedează rapid unei presiuni a mulţimii...
Pe de altă parte, admiţând că poliţia a acţionat după un scenariu prestabilit, şi funcţia ei s-ar fi rezumat doar la provocarea şi înrăirea protestatarilor, atunci e iar rău pentru că Poliţia, ca garant al ordinii publice şi al statului de drept, a fost folosită, a câta oară, ca prezervativ politic şi instrument pentru realizarea unor scopuri suspecte, ceva cu care ne-am obişnuit, dar care am vrea să se schimbe cumva...

4. No control! Provocatorii, dacă au existat, au acţionat la început reuşind să înfierbânte gloata. Probabil pe urmă s-au retras: nu era nevoie de ei, hoarda spărgea şi violenta de una singură sub impulsul electrizant iniţial, care s-a declanşat mai târziu ca o lavină... O violenţă ce se auto-reproducea şi auto-multiplica pe măsură ce cădea un bastion sau altul, se răspundea unei provocări (închipuite ori reală) sau alteia... restul, vorba clasicilor, a fost tăcere... şi acţiune necontrolată... Lucrurile au început să se limpezeazscă abia spre seară, după dezastru, când unii idealişti s-au rupt din grupul celor care jefuiau clădirile şi au mers în faţă, unde, ieşiţi din logica fierbinte a evenimentelor, au aflat că liderii Opoziţiei se desolidarizau cu ceea ce ei considerau a fi apogeul revoltei lor juvenile... Demoralizaţi, au mers acasă... Se cuvine o doză mare de respect pentru primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care a încercat în câteva rânduri să ducă mulţimea din clădirile jefuite în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi, în cele din urmă, avu un oarecare succes...
Pe durata întregii zile, mulţimea a acţionat ca o apă furioasă, prinsă în zăgazuri pe care încearcă, haotic, să le rupă... E o minune că au fost lăsate neatinse alte obiecte din zonă: Ministerul Agriculturii, Teatrul Naţional de Operă şi Balet, Muzeul Naţional de Arte Plastice, Cinematograful „Patria", clădirea Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS), cele câteva pizzerii din zonă etc...

Fără lider, fără mesaj, fără idei, fără control - o sinteză oarecumc rudă, dar veridică a „Revoluţiei Moldoveneşti 1.0". O revoluţie a orfanilor, ca să-l citez pe Dumitru Mânzărari... 

http://www.spranceana.com/fara-iluzii-686.html