Berti BARBERA

Am fost la Bob Dylan

 

          Am fost la Bob Dylan din acelaşi motiv pentru care am mers la Rolling Stones. Unii ies din casă cînd vine vreun preşedinte american sau se amplasează pomi de iarnă imenşi şi urîţi în centru. Alţii merg la muzeu. Unii fac poze cu telefonul, alţii zîmbesc şi memorează bine momentul în care observă un exponat unicat, pe care nu-l mai văd nicăieri şi pe care-l visează încă de cînd afişul atîrna pe uşă. Unora le-a plăcut Bob Dylan, altora nu. Unii s-au plîns că nu au înţeles textele, alţii le ştiau pe de rost de zeci de ani. Orchestraţiile diferite ar putea însemna opţiunea pentru diversitate, refuzul de a cînta ca o flaşnetă doar pentru că atît a înţeles omul în vremurile cînd a ascultat-o. Muzica lui Dylan nu trebuie aşteptată ca un divertisment fără variaţie, o reţetă pe care o consumi doar pentru că nu ştii că întotdeauna există şi altfel. Oare publicul din Franţa sau Anglia, oare americanii l-au făcut boşorog cînd l-au văzut cîntînd aşa? Au fost dezamăgiţi, au strîmbat din nas sau l-au primit ca întotdeauna, ca pe o personalitate influentă, care încă spune ceva, chiar dacă o face cu o intensitate adaptată la vîrstă şi vremuri. Cîţi din cei care au pus bani deoparte ca să-l vadă şi să-l audă bine au fost dezamăgiţi? Cîţi au fost spectatori, cîţi au fost martori? Aceeaşi poveste de fiecare dată: vine un artist important, a cărui muzică ne-a străbătut viaţa şi uneori ne-a făcut-o mai frumoasă şi începi să auzi lucruri care nu au nicio legătură cu prezenţa lor pe scenă. Că s-a auzit prost, că ăia-s deja prea bătrîni, că Jagger nu a scos limba, ca Dylan nu a vorbit cu publicul (e adevărat că unii nu bat din palme şi nu ştiu ce au de făcut, ei au primit o invitaţie, trebuie să le spună cineva cum se face) sau că soundul nu a fost prea bine închegat. Poate s-a ales un sunet mai «vintage», dacă luăm în considerare  instrumentele de pe scenă şi maniera de a cînta. Bob Dylan este de 22 de ani în turneu, iar în toate concertele cîntă la fel, vorbeşte la fel de „deloc” cu publicul, în schimb cîntă la fel de convins de rolul lui, îşi prezintă muzicienii şi desigur abuzează de Hammond şi muzicuţă. Ăsta e Dylan, aşa e el dintotdeauna. În culise a fost la fel de distant ca şi pe scenă. A venit, a schimbat cîteva vorbe cu muzicienii lui şi a revenit înainte de concert. Nu a vorbit nici măcar cu cei care l-au adus, nici cu artiştii care au cîntat în deschidere. Venus e veche şi ciungă, dar toată lumea merge s-o vadă, pe bani. De aceea poate fi frumos un concert cu Dylan. Abia am recunoscut “Everybody must get stoned”, dar m-am bucurat. Nu mi-am cumpărat tricou, aşa cum fac de fiecare dată, dar m-am bucurat să-i văd pe alţii purtîndu-l cu mîndrie. Am regretat că Moţu nu a prins ziua asta, dar m-am bucurat că Nicu Alifantis i-a dedicat concertul şi s-a prezentat onorabil pentru nivelul evenimentului. Ai ce face la asemenea concerte şi chiar nu-mi dau seama ce te-ar putea face să fii dezamăgit. Şi eu regret că n-a cîntat „Lay Lady La”, «Hard rain» sau «Men gave names to all the animals”, dar am avut ocazia să mă întîlnesc cu oameni care-mi spuneau din priviri: „e aici”. Putea să nu cînte nimic şi noi să ne uităm la el. Unii iubesc istoria, alţii consumă tot ce li se dă sub denumirea de “nou”, fără a şti că de mult nu mai există nimic nou. Este lumea mică şi nebună despre care Bob Dylan a scris şi a cîntat toată viaţa. Un mesaj a cărui putere se reflectă în numărul celor care l-au primit. Cei care cunosc artistul ştiu la ce se aşteaptă şi pleacă mulţumiţi. Ceilalţi trăiesc mica bucurie de a arunca măcar cu o pietricică în ceea ce nu au înţeles. Pentru cei care îşi respectă amintirile şi acceptă deschis bucuria, există întotdeauna o cale de acceptare şi înţelegere a unui anumit fenomen artistic. Pentru ceilalţi există Madonna.