Foametiuk

Alexei VAKULOVSKI

 

“Dacă laşi mîinile în jos, te cuprinde cea cu coasa”

Maxim Haret (1928) şi Vladimir Haret (1938)

 

            Noi am trăit greu. Dar am trăit greu mulţumită conducerii. Că la noi pîinea a fost în 1945, dar ne-au luat-o toată, pe cîtă au găsit-o, pînă la un grăunte au luat la unii. Oamenii mai ascundeau ce puteau, vroiau să-şi salveze familia, dar mulţi au fost judecaţi pentru asta, Satana nu te ierta. Iar noi, cei care am rămas nejudecaţi, am mîncat miez de beţe de răsărită, am mîncat ciocleji, papură am mîncat. Nu deie Dumnezeu încă un an ca acela, căci acum nici papură nu-i. Scoici am mîncat. Ne duceam la Nistru, lîngă Purcari, la un cot al rîului, căci scoica nu-i peste tot locul. Cu greble împletite cu mlajă prindeam scoicile. Ne duceam şi trăgeam. Le fierbeam chiar acolo pe loc, la baltă. Mîncam cu plăcere carne din scoicile acelea. Căci carne era, nu papură. Iată cum. Aşa am trăit. Ne mai duceam la Kosa după zgaroi îngheţaţi. Omătul era mare, noi mergeam mulţi kilometri pînă acolo şi pe drum găseam oameni îngheţaţi. Erau alde noi, din cei porniţi după hrană, dar mai irosiţi… N-au mai ajuns unde s-au pornit sărmanii. Pe cei îngheţaţi îi păşeam şi mergeam înainte. Nu aveam timp să ne pară rău de ei sau să aflăm din ce sat îs. Mama toca zgaroii aceia şi făcea prăjituri din ei. Le mîncam cu plăcere. Asta era proporţia: un kilogram de făină, peşte zgaroieş cît mai mult şi apă cît încăpea în ceaun. Ieşea un fel de mîncare (mai multă apă) care ne părea mană cerească. Mîncam, ne umflam pîntecele şi ne părea că suntem sătui. Aşa ne-a fost viaţa.

            La începutul foametei, mai drept spus înaintea foametei, noi singuri duceam pîinea la stat. Ni se ordona s-o ducem şi noi o duceam. Aveam plan. La Olăneşti o duceam. Mi-amintesc că am dus o dată grîu şi popuşoi ca aurul, iar celor care primeau pîinea le-a părut că grăunţele noastre îs cam umede şi ne-au impus să le uscăm la soare. Le-am înşirat pe nişte pînze de corturi şi am tot împrăştiat grăunţele celea cu picioarele pînă seara, pînă ni le-au primit.

            Unii oameni aveau mai multă hîtrie în cap şi mai ascundeau pîine. Înfundau în sobe pîinea, o ascundeau în gropi, în poloboace, în harmane, dar veneau lingăii de la sovietul sătesc şi împungeau cu suliţele lor peste tot locul pînă o descopereau şi ţi-o luau toată, pînă la un grăunte. Au fost oameni judecaţi pentru că au ascuns cîţiva saci de pîine. Pîinea lor au ascuns-o. Au ascuns-o ca să-şi salveze copilaşii, ca să-şi salveze părinţii. Dar veneau duşmanii şi căutau. Şi găseau, căci ei nu aveau jele.

            Mai mulţi oameni au murit în timpul foametei decît în război. Da. Aşa a fost. Acum, acestor mai tineri, nu le vine a crede că poţi muri de foame. Dar aşa a fost. Da. Aşa a fost. Moş Ivănaş  Spataru era ajutor de preşedinte al sovietului sătesc şi avea o iapă bălaie şi o corobană. Umbla omul prin sat şi unde găsea un mort îl urca în corobană şi-l ducea la cimitir. Îi puneau pe morţi alături, pe pămînt gol, unul lîngă altul, pînă grămădeau vreo zece trupuri, chemau oameni mai tineri şi mai vînjoşi, care le săpau groapa şi-i puneau acolo unul peste altul pe morţi. Unul peste altul. Fără sicriu, fără preot, fără lacrimi, fără bocete. Îi lăsau în groapă în hainele în care i-a strîns moartea.

            Vladimir Haret: Noi am avut o văcuţă. Am intrat în foamete cu vacă şi am ieşit din foamete cu vacă. Ea şi ne-a salvat de la moarte. Acum mă gîndesc la asta şi înţeleg că anume aşa a fost. Mama, ca să ne hrănească scotea miezul din beţele de răsărită, miezul din ciocleji, din ciocălăie, le amesteca cu puţină făină de păpuşoi ori de grîu şi ne cocea turte. Mai mîncam atunci covrigei, urzică, troscot. Şi suntem sănătoşi pînă-n ziua de azi. După cum mă vedeţi.

            Maxim Haret: În timpul foametei mulţi oameni au murit. La noi în mahală s-a dus în pămînt atunci toată familia lui Filip Gherman. Pe femeia lui o chema Maria, iar lui îi ziceau Filip Găleată. Din toţi copiii lor a rămas în viaţă numai o fetiţă. Zina îi zicea. Cînd pe toţi i-au găsit în casă morţi, îngheţaţi, ea mai răsufla încă. Au dus-o la spital, apoi la casa de copii şi a rămas în viaţă. Ştiam că s-a măritat undeva la nordul Moldovei. Lucra învăţătoare. Nu mai ştiu nimic acum despre dînsa. Pe ceilalţi ai lor i-a dus moş Ivănaş la cimitir, el a dat peste dînşii, lui trebuie să-i mulţumească şi Zina, căci a rămas în viaţă. Căci cînd a dat moş Ivănaş peste ei unul era mort – umflat, iar restul erau schelete. Numai Zina, a dat Dumnezeu aşa, răsufla.

            Moş Ivănaş nu se ducea pe la casele oamenilor de bună voie ca să culeagă pe cei decedaţi. Asta îi era misiunea lui atunci. El lua cu sine şi pe unii băietani, care îi erau de ajutor. Ce? Nu, eu n-am fost niciodată cu dînsul după morţi.

            Cum am ieşit noi din foamete? Înainte de a ne strînge foametea am fost la lucru, la recoltarea roadei, cu mai mulţi consăteni de-ai mei tocmai în judeţul Orhei. Eram flăcău atunci. Atunci în Orhei a mers şi baba mea de azi. Cu căruţele ne-am dus. Toate uneltele cu care am lucrat acolo, ale noastre au fost. Am treierat, am strîns păpuşoii şi am adus de acolo la casa noastră oleacă de pîine. Şi mulţumită muncii noastre de acolo, noi, şapte copii, şi mama, am supravieţuit, n-am murit de foame.

            Cînd ne întorceam din Orhei, într-un sat, i-am uitat numele, ne-au reţinut şi ne-au dus la sovietul sătesc. Ne căutau nod în papură ca să ne ia pîinea. Era noapte. Preşedintele sovietului sătesc şi cu oamenii lui au plecat undeva, iar noi n-am avut poftă să-i aşteptăm să se întoarcă. Am dat bici cailor şi duşi am fost. Am luat-o spre casă. Am fugit de acolo. Pîinea aceea adusă din Orhei ne-a fost de mare folos. Am mîncat-o cu chibzuială şi n-am dus foame ca alţii. Pot să vă mai spun că în Orhei m-am scăldat în rîul Răut, un afluent al Nistrului, dar nu asta importă. Eu apă mai limpede ca în Răut n-am mai văzut în nici un rîu. În Măşcăuţi am fost. În Răut te vezi de sus pînă jos, dacă ai intrat în rîu. Aşa limpede apă avea Răutul.

            Da, furau şi în timpul foametei. Cum altfel, dacă mureau oamenii de foame?

Erau chiar unele benzi , care numai cu asta şi se ocupau: umblau din sat în sat şi prădau.

            Eu eram cel mai mare în familia noastră. Noi nu aveam tată atunci, căci tata a fost luat la război şi nu s-a mai întors înapoi. Aşa că în locul lui eu le purtam de grijă fraţilor şi surorilor mele. Noi şapte copii am fost.

            Într-o zi, cînd am venit acasă, i-am găsit pe toţi cu ochii mari de spaimă.

            -Ce aţi păţit, măi? Îi întreb. Ei mi-au povestit că a intrat la noi Parfene ţiganul  şi ne-a luat toată carnea pe care o aveam. Că înainte de asta noi am tăiat junca, nici nu aveam cu ce o hrăni, dar ne-am gîndit că ea ne va scoate din foamete. Iar Parfene ţiganul s-a folosit de moment şi ne-a furat ultima noastră nădejde. Le-am poruncit la ai mei să nu sufle nimănui o vorbă despre asta, căci hotărîsem în mine să mă răzbun  de unul singur. Nu puteam răbda asemenea nelegiuire şi mă gîndeam  cum să-l învăţ minte pe hoţ. M-am pornit spre casa ţiganului. Dar pe drum m-am întîlnit cu mai mulţi oameni şi ei m-au sfătuit să nu caut singur dreptatea, căci ţiganii aceia flămînzi pot să mă spintece şi pe mine. M-am dus la sovietul sătesc. Cei de acolo m-au ascultat şi mi-au spus să aştept, nu cumva să mă pornesc singur la ţigani.

            -Ne vom duce acolo cu miliţia, mi-au spus ei. Dar ştiţi cum e miliţia: vine numai cînd n-o aştepţi. Am stat cît am stat, apoi m-am pornit spre casa lui Parfene ţiganul. Am intrat fără să bat la uşă. În mijlocul camerei lor aveau o plită făcută din chirpici şi pe plita aceea, într-un ceaun mare, fierbea carnea juncii noastre. Moş Parfene ascuţea cu o cutie un cuţit de vreo 30 de centimetri. Mi-a făcut o căutătură aşa de blîndă, că mi-a îngheţat sîngele în vene. N-am scos un cuvînt despre juncă. Am ieşit din casă şi i-am văzut pe miliţieni cum se apropiau. Am intrat împreună cu ei. Parfene ţiganul nu mai era în casă. Dispăruse. Miliţienii începură să-l caute pe cuptor, prin sobă, iar eu m-am priceput cam unde-i, am alergat în şopron şi l-am apucat de mînă. El se smuncea, vroia să fugă. L-am strîns de piept şi i-am făcut o mamă de bătaie că abia l-au scos miliţienii din mîinile mele. Dar ce folos? Junca noastră nu mai era. Şi nici carnea ei n-a mai ajuns la noi, căci, cînd am revenit în casă, am găsit numai apa din ceaun, carnea dispăruse împreună cu feciorii ţiganului.

            Şi mătuşei Chira i-au furat oile atunci: le ţinea în casa cea mare, iar ea şi copiii trăiau într-o cameră mai mică – mai puţin foc cerea. Dar să vă spun cum le-au furat. Au săpat un cotlon în perete, un fel de tunel, şi au intrat la oi. Să fi intrat la gîşte - gîgîiau, să fi intrat la cai – nechezau, să fi dat peste cîini - rămîneau cu fundul gol, dar oile tac. Oile rabdă totul. Le-au tăiat beregata, le-au încărcat în saci şi duşi au fost. Mătuşii şi copiilor ei le-au lăsat numai capetele, picioarele şi maţele. Căci trebuiau şi ei să facă un ospăţ din munca lor. Hoţii aveau să mănînce şaşlîc, iar copiii mătuşii aveau să sugă oasele. Cînd a văzut prăpădul din casa cea mare, sărmana femeie a umplut satul cu bocetele ei, dar cine o putea ajuta? Toţi o înţelegeau, o jeleau, dar n-o puteau mîngîia decît cu vorba. Mai tîrziu a ieşit la iveală şi hoţul, un om care se ţinea gospodar, şi aşa şi era, dar foamea l-a pus în genunchi şi l-a prefăcut în hoţ. De mult timp nu mai este el în viaţă. A murit şi femeia lui, i-a murit şi băiatul. În casa lor trăiesc alţii, dar oamenii mai ţin încă minte cum el a furat oiţele bietei femei. Asta necătînd la aceea că el a făcut multe fapte bune în viaţă, dar cine îşi mai aminteşte de ele?

            Azi lumea are ce mînca, nu trage foame, dar tot mai sunt de aişti cu mîna lungă. Ne vezi pe noi? Pe mine şi pe babă? Nici nu putem merge ca lumea, abia – abia mai ţineam vreo zece găini pe lîngă casă şi un cocoş. Şi ce credeţi? Ne-au furat în toamna asta trei găini. Pe cele mai mari ni le-au furat. Au intrat şi în beci. Au smuls belciugul, au intrat şi ne-au dus vinul. Că făcusem un polobocel. Acum n-am cu ce întîlni oaspeţii. Iată aşa îi lumea. Va trece şi asta zici? Poate va trece, dar şi noi ne trecem, abia ne mai ţinem sufletul.

            Mare noroc am avut că nu ne-a ars casa şi în timpul foametei am avut unde trăi. Căci casa noastră avea să fie arsă, numai printr-o minune a scăpat. Cînd  nemţii fugeau, iar ruşii îi fugăreau, a căzut o bombă şi pe casa noastră. A explodat în pod şi i-a omorît pe cîţiva ostaşi care se ascundeau acolo. Mai tîrziu, acum vreo zece ani, cînd fratele Vasile a descoperit casa, am văzut în pod pete mari de sînge, pete rămase din ostaşii omorîţi atunci. Am avut mare noroc că casa n-a ars. Este şi azi.

            Vladimir Haret: După ce au avut loc cele spuse de fratele Maxim, noi am fost ridicaţi şi evacuaţi mai întîi în Carahasani, apoi în Placheuca. În Carahasani am nimerit la o familie – Ganencu. Bărbatul gazdei era la război. Nemţii nu ne obijduiau, ne dau bomboane, ne ţineau pe genunchi, dar pîine cu unt nu ne dau, iar noi tare mai vroiam pîine cu unt. Ei pîine cu unt dau numai căţelei noastre, iar nouă nu ne dau.

            Apoi am fost evacuaţi în Placheuca  şi acolo nimerisem la nişte gospodari care aveau oi, vaci, cai. Surorile mai mari le ajutau prin gospodărie şi stăpînii erau bucuroşi, căci harnice erau surorile mele, ca şi oricare  fată de la noi. Eu eram mai mic şi nu eram acolo de ajutor. De aceea nici mîncare nu mi se cuvenea. Ţin minte că am luat vreo două abricoase de pe jos şi m-a zărit băiatul mai mare al gazdelor. Mi-a făcut el o bătaie că şi pînă azi, iată, îmi amintesc de ea.

            Mai tîrziu am revenit în sat şi pe drum am trecut prin mari emoţii. Era cald, înăbuşeală. Şi tot cîmpul pe unde mergeam era presurat cu trupuri de oameni şi de cai. Umflate erau. Trecuse războiul pe acolo… O străşnicie.

            Maxim Haret: În primăvara lui 1947 primise mama nişte bani pentru copii. Ne gîndeam să ieşim la arat, la semănat. Ne-am sfătuit cu mama ce să facem cu banii aceia. De, eram cel mai mare. Ne-am înţeles să cumpărăm un cal. Auzisem că moş Terinte Spataru avea un cal bun de vînzare. Ne-am dus şi l-am cumpărat. Nu ştiu cum l-am dus noi pînă acasă, dar am ajuns cu el pînă în grajd. Aveam oleacă de pleavă, nişte grăunţe, l-am hrănit cîteva zile, dar el a mîncat cît a mîncat şi s-a prăvălit la pămînt, a pierit. Oamenii măncau cîini, dar nouă ne-a fost jele să mîncăm carne din calul cela. L-am chemat pe moş Dionis Grib; feciorul lui, Căprian, poate să confirme lucrul ista, l-am chemat, zic, pe moş Dionis şi el a jupuit pielea calului, i-a hăcuit carnea şi, deoarece noi nu ne înduram s-o mîncăm, Căprian a cărat-o toată la ei, cu tobultocul a cărat-o. Asta e toată povestea calului nostru.

            Vladimir Haret: Îmi amintesc un moment de atunci. Cădeau oamenii, dar cădeau şi animalele. Ţin minte că în faţa casei unchiului nostru Toadere Haret, era în primăvară, a căzut calul unui sătean. Hăcuiau carnea şi o duceau acasă cîte puţin, căci nici multă putere nu mai aveau oamenii atunci, erau sleiţi. După ce au cărat oamenii, le-a mai rămas şi cîinilor de mîncare carnea de pe oase. S-au ospătat şi cîinii. Înghiţeau mîrîind şi nu era nici o putere să-i alunge. Doar să-i fi omorît. Ce doresc să spun? Oamenii şi animalele aveau o singură problemă: cum să supravieţuiască.

            Maxim Haret: O să vă mai spun o întîmplare de atunci, dar ştiu bine că cineva n-are să mă creadă. Dar aşa a fost. Mă duceam de la Antoneşti la Carahasani cu căruţa. Aveam şi un ţîncan frumuşel care umbla totdeauna cu mine. Aşa l-am învăţat. Bun cîine era. Şi atunci cîinele era cu mine. Şedea în două labe şi i se vedea numai capul. Cînd să intru în Carahasani, pe lîngă moară, aud: ţiuuuu! Mă uit la ţînc şi văd că-i curge din cap o dîră de sînge. L-a împuşcat cineva cu luneta. Poate i s-a părut cuiva o glumă, nu ştiu, dar mi-a ucis căţelul. Eu, speriat, l-am apucat de picioare şi l-am zvîrlit jos, şi am dat în cai. Am fugit. Mă temeam să nu tragă şi în mine. Mi-e şi ruşine să vă spun. De frică, nu ştiam ce fac. Atunci mulţi aveau arme…

            Fratele Vladimir şi-a amintit de viaţa noastră la Placheuca. Să vă povestesc ce s-a întîmplat cu mine acolo. Ceva foarte interesant. Deseori mă scăldam acolo în iaz. În coada iazului, dinspre Răileanca, era o păşune mare. Mă duceam după scăldătoare şi coseam acolo. Într-o zi, cînd coseam, m-am pomenit înconjurat de o coloană de ostaşi români. Vreo cîţiva din ei s-au apropiat de căruţa mea şi mi-au luat tot ce cosisem eu. Am început a plînge şi le-am spus că suntem şapte copii orfani, că nu avem ce mînca, că… Ei m-au ascultat, s-au uitat unul la altul, mi-au adus toţi cîte o pîine-două pînă mi-au umplut mica mea  căruţă. Cînd ei şi-au continuat drumul, eu am mai cosit puţină iarbă şi am acoperit pîinile. Cînd am ajuns acasă toţi ai noştri se mirau de asemenea bogăţie. Deşi ţineau pîinile în mînă, nu le venea a crede că noi suntem atît de bogaţi. Iată ce s-a întîmplat cu mine atunci. Şi să nu-mi spuneţi mie că soldaţii nu-s oameni. Îs oameni! Şi încă oameni buni. Un rău putea să ia de la gura lui şi să-mi de mie o pîine? Vă închipuiţi ce însemna asta în timpul cela? Mai tîrziu, în timpul foametei mari, deseori visam căruţa mea încărcată cu pîine…

            Iar oamenii la care stam noi acolo în gazdă nu ne dau nouă nimic. Aşa erau timpurile, poate. Mai ales baba era o hîrcă, o cărpănoasă. Moşneagul era mai bun. El fusese luat prizonier în Germania. În timpul primului război mondial fusese asta. Iar baba era cu cerul gurii negru. Aveau ei doi cai frumoşi pe care-i ascundeau. Mîrţoaga  noastră muncea în gospodăria lor. Iar cînd au intrat în sat ruşii, au pus pe masă slănină, vin şi îi ospătau pe gospodarii noştri. În timpul cînd ei chefuiau, un locotenent a dezlegat calul cel mai frumos al gazdelor, l-a încălecat şi dus a fost. Nu l-a mai văzut nimeni nici pe leitenant, nici pe cal.

            În timpul foametei, mai ales în iarna aceea straşnică, mulţi săteni se duceau în lume după hrană. M-am pornit şi eu odată cu unchiul Toadere după cartofi şi după secară. Eu încă nu fusesem nicăieri şi nu ştiam multe, iar unchiul era om în stare, era trecut de 40 de ani, făcuse armata, umblase mult prin lume. Mă uitam la unchiul Toadere ca la un vrăjitor, căci el ne-a povestit odată pe unde a umblat şi ce isprăvi a făcut. Aveam toată nădejdea în el. De aceea cînd am văzut ce jale-i în satul nostru, speriaţi că a venit sfîrşitul lumii, ne-am oprit noi într-o gară şi ne gîndeam ce să facem ca să nu ne pierdem şi încă să rămînem în cîştig. Unchiul se uită împrejur cu ochii lui şireţi, îmi arătă nişte saltare mari sub vagoane şi-mi zise:

            - Le vezi?

            - Le văd, îi răspund.

            - Ele-s salvarea noastră.

            Eu nu înţelegeam nimic, iar unchiul Toadere mi-a lămurit că dacă vrem să ajungem undeva şi să găsim ceva, atunci să ne ascundem în saltarele acelea de sub vagoane; nimeni nu ne-a dat de urmă şi vom ajunge pînă-n inima Poloniei, iar acolo e rai, acolo ne vom opri şi vom trăi pînă va trece urgia aceea de foamete. Eu scînceam că doresc să mă întorc acasă, dar unchiul nici nu vroia să mă asculte. Ne-am băgat în lăzile de sub vagoane şi am pornit spre raiul din Polonia. Dar la o gară auzim noi cum ceferiştii băteau în roţile vagoanelor: Ţoc! Poc! Cioc! Poc! Şi ce credeţi? Vine unul, deschide capacul lăzii unde mă ascundeam şi mă scoate ca din oală. L-au poftit şi pe unchiul Toadere, apartamentul căruia era sub vagonul de alăturea, să iasă la lumina zilei. Ne-au arestat, ne-au dus la miliţie, ne-au cercetat, mi-au luat cuşma mea nouă de caracul, eu am început a plînge, iar ei ne-au luat şi ceea ce luasem de acasă – covoare, ţoluri, haine şi ne-au trimis mai departe. Ne-a trecut nouă pofta să devenim polonezi. Am luat-o spre casă. Am ajuns în Odesa şi ne-am gîndit să dormim acolo o seară, dar parcă poţi dormi-n Odesa? Dacă aţipeai acolo, te coşeau hoţii. Am pornit somnoroşi mai departe şi am intrat somnoroşi în Antoneşti cu mîinile goale. Despre aceea cum era să devenim polonezi n-am suflat o vorbă nimănui. S-ar fi prăpădit satul de rîs. Ne-ar fi zis “polonezii”, ca şi lui Vasile Creţu. Aceluia pînă la moarte, şi după moarte, Polonezul i-au zis şi-i zic. Mda! Aşa au fost timpurile. Noi nu prea aveam ce alege. Una era clar pentru toţi: ori te mişti şi, poate, vei trăi, ori laşi mîinile în jos şi te cuprinde cea cu coasa. Din două – una. Da, aşa au fost vremurile.

            Vladimir Haret: Vreau să vă mai spun ceva despre tata. Pe tata nu l-au luat la început la război fiindcă avea mulţi copii, mă gîndesc. Cînd trăia el, nu aveam nici o grijă. Dar s-a îmbolnăvit tata. Avea friguri. Cînd îl apucau frigurile, ori tremura de frig, ori se înăduşea de căldură. Cînd îngheţa, îi tremura tot corpul, dinţii i se loveau unul de altul şi noi îl înveleam cu ce aveam: cu pături, cu iorgane, cu cojoace, dar nimic nu-l putea încălzi pe tata. Cînd îl apucau căldurile, se înroşea, arunca totul de pe el şi zicea că se topeşte, că n-are aer. Aşa e boala asta blestemată – frigurile. Tare mult s-a chinuit tata. Dar aşa bolnav l-au luat la război. N-au vrut să creadă-n boala lui. Ţin minte cum a intrat în casa noastră Alexandru Machedon, fratele lui Filip Găleată, şi i-a poruncit lui tata să meargă la sovietul sătesc. Ce? Numele lor adevărat, al lui Filip şi al lui Alexandru, Gherman era. Dar aşa îi poreclea satul. Erau nişte oameni foarte înalţi. Atunci, cînd a venit la noi, avea armă Machedon acela. Nu s-a uitat că pe tata îl scutură frigurile. L-a dus la sovietul sătesc, iar de acolo – la război. Cred că l-au luat în locul altuia, care a avut cu ce plăti; se făcea şi pe atunci treaba asta. A plecat tata şi nu l-am mai văzut pînă astăzi. A murit pe front. Nu, n-a ajuns pînă la Berlin. S-a stins pe drum.

            În timpul foametei am rămas numai cu mama. Badea Maxim avea 18-19 ani şi el ne-a fost atunci şi frate, şi tată. Iar păcatul lui Machedon a trecut asupra familiei fratelui său, Filip, care s-a pierdut în timpul foametei. Poate. De fapt, şi Machedon acela a dispărut undeva. Nimeni nu ştie nimic despre dînsul.

            Maxim Haret: Să nu dea Dumnezeu încă o foamete ca aceea. Omul nu poate răbda de două ori timpuri ca acelea. De noi nici nu vorbim. Mai avem cîteva zile de trăit împreună, abia răsuflăm. Dar o foamete ca cea din 1946-1947 ar fi o străşnicie pe capul nostru. Şi nu se ştie cîţi ar scăpa de ea. Căci astăzi oamenii sunt mai răi dar mai slabi şi mai molăi. S-ar prăpădi cu totul.