Liviu Ioan Stoiciu

 

E o tradiţie bine pusă la punct: „faci literatură” şi atât

 

Fără „talent” nativ (el dă şi măsura estetică a valorii), fără a avea „vocaţie”, cum se spune mai nou, nu poţi să exişti în lumea artiştilor, de orice gen ar fi creatorii. „Coloana vertebrală” publică e specifică însă numai unora (excepţii). Fiindcă nu trăim izolaţi şi depindem de pretenţiile societăţii, ne manifestăm diferit. Ideal ar fi ca toţi artiştii să fie conştiinţe ale neamului de care aparţin, dar cum nici excepţiile nu confirmă o regulă scrisă... Suntem lăsaţi de la Dumnezeu atât de deosebiţi unul faţă de celălalt (diferenţa o fac şi influenţele astrale, arderile chimice interioare ale fiecăruia, mentalitatea, adaptarea, caracterul). E mult mai la îndemână oportunismul social: a vrea putere, a nu vrea să te contrezi cu puterea abuzivă, a nu-ţi plăcea în opoziţie (că nu ai nimic de câştigat cu ea). Până la urmă e vorba de opţiune, de temperament, de interes, de conjunctură. Dacă la receptarea critică a cărţilor mele s-a ţinut cont de alte criterii decât cele estetice? Ce să vă răspund, că n-am cum să mă pun în pielea criticilor mei? Unul dintre duşmanii mei iraţionali susţine că de aceea am primit premiul USR la debut, fiindcă am făcut „disidenţă”. Iar eu mă închin: am debutat prin concurs (manuscrise trimise prin poştă), nu mă cunoştea nimeni. Cartea mea de debut, mai apoi, a primit Premiul USR – eram în aceeaşi situaţie, de a nu fi cunoscut. Abia după ce am primit acest premiu al USR pentru „La fanion” (volum apărut în februarie 1980) am intrat în conflict deschis cu Securitatea vrânceană, din toamna anului 1981, în urma unui poem anticeauşist apărut în revista Viaţa Românească… Deja cronicile favorabile la cartea mea de debut se epuizaseră, n-avea nimeni cum să apeleze la alte criterii decât cele estetice. Mai apoi, locuind la Focşani, total izolat de lumea literară din ţară, n-a ştiut nimeni ce hram port, de faptul că am necazuri cu Securitatea (abia în anul Revoluţiei, în octombrie, s-a făcut caz la Radio Europa Liberă de „rezistenţa” mea la Focşani), criticii literari scriau despre cărţile mele pur şi simplu din considerente strict profesionale, îşi respectau condiţia. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, a scris rău despre cărţile mele un scriitor-activist din Focşani, Florin Muscalu (ceilalţi activişti-scriitori din Vrancea mă evitau), din clipa în care a aflat că am necazuri cu Securitatea. Acelaşi Florin Muscalu care mă premiase la Focşani înainte să debutez editorial în cadrul Salonului Dragosloveni. În literatura română putem vorbi de valori morale şi de valori estetice, separat? Deşi judecata de gust „obiectivată” are de suferit. E interesantă o asemenea abordare, Monica Lovinescu vorbea de valorile „est-etice” (valori care sunt şi estetice şi etice / morale). Dacă valoarea estetică ştim ce e în literatură, rămâne să determinăm valoarea morală în literatura română. Paul Goma e doar o valoare morală, iar G. Bălăiţă sau D.R. Popescu, care au fost membri ai CC al PCR, sunt doar valori estetice? Sau Paul Goma e şi o valoare morală şi estetică, ideală, pe când G. Bălăiţă şi D.R. Popescu sunt numai valori estetice compromise moral? De fapt, care e norma: valoarea estetică trebuie să cuprindă şi valoarea morală? Sau e obligatoriu ca valoarea estetică să fie cuprinsă în valoarea morală. În teorie lucrurile pot fi tranşate de partea valorii morale (singura onorabilă, care respectă principii universal-valabile ale drepturilor omului), în viaţa de zi cu zi a „omului-scriitor” (aflat sub vremi), însă, totul se complică, „omul-scriitor” îşi dă în petic, are obligaţii, are familie, are interese, o carieră pusă în joc.

 

După 20 de ani de postcomunism, noii veniţi în literatură nu dau mulţi bani pe modelul moral, pe protestul public, pe opoziţie. Ei au relativizat totul: că e de preferat să gândeşti pozitiv, nu negativ (se înţelege, cei care critică viaţa publică sunt în opoziţie şi gândesc negativ) – stupiditatea unei asemenea gândiri necritice a luat proporţii cosmice. Tot Occidentul intelectual e bântuit de această adaptare la mediul social, protestul public e strict organizat (redus la nivel legal sindical), pe agenda cotidiană înving pe rând ideologiile: când gândirea neomarxistă (a unei stângi reformiste, de tip laburist sau democrat) învinge gândirea neoliberală sau neoconservatoare, când invers. Rezultatul se vede la urne. Iar scriitorii nu contează dacă sunt valori morale, valori oportuniste, valori abstracte estetice. Vedeţi vreo mişcare morală la tinerii scriitori de azi de la noi? În afara faptului că vor să reabiliteze discursul neomarxist (compromis de comunism) şi să impună o a treia cale constructivă (neoconservatoare), ei îşi văd de scris, profitând de libertatea de opinii, cu capul plecat. Scriu, nu pun politici în practică. Altfel, se pare că scrisul de literatură, în sine, e o meserie liberală, aşa că despre neoliberalism se face caz mai puţin, dar el este în sângele literaturii (e pus în practică, prin opere?).

Personal, nu sunt de acord cu oportunismul scriitoricesc, necritic, nici cu cel de dinainte de Revoluţie (pe care îl condamn, el slujind o dictatură), nici cu cel de după Revoluţie, nedemn (odată ce abandonează principiile de bază morale). Un scriitor ar trebui să-şi respecte menirea, să devină un reper public moral, aflat mereu în opoziţie, să aibă atitudini critice. Compromisul cu un regim politic sau altul nu poate fi aplaudat, scriitorii care dau de gustul puterii pot deveni nişte fiare inclemente, gata să te sfâşie pentru cauza lor. Las deoparte scriitorii indiferenţi, neimplicaţi, mefienţi, care se cred superiori şi se închid în cercul strâmt „apolitic” al post-literaturii, experimental, cu cititori pe măsură.

 

„Artă pentru artă” face scriitorul român majoritar – cel ce trăieşte în „turnul lui de fildeş şi n-are treabă cu muritorii de rând”. E o tradiţie bine pusă la punct: „faci literatură” şi atât. Nu scoţi capul în societate să-ţi dai cu părerea, să nu deranjezi, că nu vrei să-ţi fie afectat actul de creaţie pur literar. Cum vă explicaţi că din cei 2.400 de membri ai USR, de azi, nici 240 dintre ei nu scriu la ziar, nu scriu la revistele literare, nu ies în mass-media audio-vizuală, n-au opinii sau comentarii de făcut? Pur şi simplu în marea lor majoritate scriitorii români fac „artă pentru artă”, scriu o literatură de salon, marginală, care nu foloseşte la nimic, stau cu capul la cutie şi scriu-şi-scriu la nesfârşit poezii, proză, teatru (se subînţelege, această mare majoritate n-are posteritate). Sigur, a face „artă pentru artă”, pentru scriitorii de valoare înseamnă şi a se perfecţiona la masa de scris… Dacă putem despărţi „opera” de „omul-scriitor”? Natural, o putem despărţi, cine ne poate opri? În biografia lui scriem că a făcut compromisuri, că a fost un turnător la Securitate sau un activist PCR, sau că a fost membru al unui partid corupt postcomunist şi n-a avut caracter, sau n-a făcut nimic pentru breasla lui din poziţia înaltă în care s-a aflat. Iar în dreptul operei lui, scriem că are valoare estetică (dacă are valoare). La fel se scrie în dreptul celebrilor Louis Ferdinand Céline (colaboraţionist cu ocupanţii nazişti) sau Mario Vargas Llosa (candidat la preşedinţia Peru), sau Eugen Barbu (colaboraţionist cu ocupanţii comunişti) şi Nicolae Manolescu (candidat la preşedinţia României). După cum în cazul scriitorilor disidenţi Vaclav Havel şi Paul Goma putem despărţi, cu onoare, opera de viaţa scriitorului… Sigur, opera poate fi aureolată, la scriitori, de valoarea morală a vieţii lor, dar opera nu creşte în valoare estetică dacă scriitorii au dovedit că au avut coloană vertebrală publică în momente istorice cheie.

 

Dacă talentul e o scuză, să-ţi poţi permite ca scriitor (adică, persoană publică responsabilă) să faci compromisuri? Nu, nu e o scuză, talentul literar nu poate acoperi lipsa de scrupule din viaţa publică a omului-scriitor. E regretabil că talentul literar poate fi pus în slujba demisiei publice. Pe toată perioada domniei lui N. Ceauşescu (1965-1989) mi-a fost ruşine de scriitorii care i-au dedicat ode (lui, soţiei lui şi partidului unic), sau de scriitorii care l-au slujit inclusiv din funcţii de stat care contau. Am acuzat permanent intelectualii (între ei, mulţi scriitori) care au stat în umbra lui N. Ceauşescu şi a lui Gh. Gheorghiu Dej, care au lichidat elita românească şi opoziţia civică, care au cenzurat şi îngropat literatura română şi au perfecţionat ideologia regimului comunist, a socialismului multilateral dezvoltat – toţi, aleşi pe sprânceană să-şi pună în practică „talentul”. România a traversat o perioadă mizerabilă spiritual, imorală, în care îndeosebi „talentele” intelectuale au fost arondate dictaturilor negre şi roşii. Fără aceste „talente intelectuale” compromise (care s-au întrecut unele pe altele în a inventa metode de coerciţie), puse în slujba răului, şi dictaturile ar fi fost mai suportabile.

 

Sunt opţiuni, dezbateri de idei scrise şi principii ale celor care, într-o conjunctură istorică, din timpul vieţii, şi le impun, în chip firesc, prin opera lor, prin publicistica niciodată adunată într-o carte. Faptul că după o sută de ani sau după 50 de ani, aceste opţiuni sau dezbateri de idei şi principii ale scriitorilor sau filozofilor culturii şi istoricilor religiei sunt interpretate după normele de azi (ale corectitudinii politice), e nefericită. Dar nu poţi să opreşti, în timp, nici acest gen previzibil de reevaluări. În definitiv, toţi trebuie să avem dreptate? Acesta e mersul natural, să revizuim, în timp, ceea ce a fost postulat de o personalitate de geniu, cu mare influenţă în epoca lui. Sigur, putem bate şi câmpii cu lipsa de clarviziune a marilor personalităţi ale omenirii, care la un moment dat al istoriei au ieşit din rând şi au susţinut altceva decât se susţine azi, sau care s-a demonstrat a fi fost eronat (de pildă, excluderile rasiale). Dar a fost dreptul lor să se exprime, după propria conştiinţă. Azi, ar fi o tâmpenie să nu gândim cu capetele noastre, aşa cum credem de cuviinţă, fie şi radical, de teama că peste 25 de ani ce am gândit noi ar putea fi repudiat, pus de extremişti la zid. Din cei pomeniţi, de la Eminescu la Heidegger şi Eliade, sunt şi azi ţinuţi pe soclu, au aderenţii lor, nu degeaba suntem lăsaţi de la Dumnezeu atât de diferiţi, după cum atâţia alţii îi condamnă în numele corectitudinii politice (pe care eu o consider o catastrofă a spiritului, spirit ce ar trebui să fie lăsat liber de orice constrângere).

 

Herta Muller a declarat că nu aparţine literaturii române, asta e: opera ei e scrisă în limba germană, e cetăţean german şi subliniază că provine dintr-o familie de germani din România. Faptul că e născută în Banat şi că subiectele operei ei au legătură cu anii tinereţii sale petrecute în România nu înseamnă nimic dacă ea nu s-a considerat niciodată româncă. Oricum, ea nu a intrat în istoriile literaturii române. Eu nu cred că literatura română a primit Premiul Nobel pentru Literatură prin Herta Muller (s-a şi anunţat că Germania a câştigat acest premiu; Germania, de altfel, i-a făcut pârtie spre acest premiu, România e incapabilă să facă un asemenea efort; Paul Goma ar fi meritat să fie promovat de România în acest sens). Din contră, cred că Premiul Nobel s-a îndepărtat de scriitorii români, după premierea Hertei Muller. Literatura nemţilor din România scrisă în limba germană poate, asemenea literaturii maghiare scrise în maghiară în România, să facă parte dintr-o anexă a istoriei literaturii române, care să exploateze minorităţile exprimate în altă limbă decât limba română, ca şi emigraţii de aiurea. Mie mi se rupe inima că basarabenii şi bucovinenii din fostul spaţiu sovietic sau „vlahii” din Serbia, declaraţi scriitori români, care au scris în limba română, nu au fost incluşi în istoriile literaturii române, fie şi într-un capitol distinct, mare. Dar cât va mai conta limba română, restrânsă, fără viitor, în cadrul Uniunii Europene? Scriitorii români care vin vor fi scriitori europeni.

 

O Românie literară (a nu se confunda cu săptămânalul cu acest nume) normală? Credeţi că literatura română actuală e anormală, sau artificială? Nu, e aşa cum e lăsată de la Dumnezeu. Scriam că în majoritate scriitorimea de limbă română stă concentrată numai pe „literatură” (face „artă pentru artă”), că nu ştie de altceva – şi aş putea să lungesc pelteaua, să spun că de aceea Premiul Nobel ne ocoleşte. Mi-ar plăcea să văd scriitori pe baricade, ieşiţi în faţă, care să provoace curente de idei şi direcţii noi literare, care să nu mai scoată reviste literare pentru câţiva cititori-scriitori, şi să publice cărţi care să conteze nu numai pentru ei. Azi scriitorul român e ignorat şi de societate, şi de confraţi.