Veronica D. NICULESCU

 

Brook, Barba şi alţi B de la Bilete, Bucurii, Bravo!

- Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 28 mai – 6 iunie

 Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu – cum să începi, cînd festivalul încă nu s-a terminat? Se spune că ar fi cea mai bună ediţie de pînă acum. Eu, ca spectator, spun că ediţia care tocmai se derulează şi încă nu s-a încheiat, pe aceasta o îndrăgeşti cel mai mult, la fel cum scriitorul îşi iubeşte cel mai mult ultima carte, cea scrisă şi încă nepublicată. A şaptesprezecea ediţie a FITS face din nou întregul oraş să vibreze, din sălile de conferinţe şi librării, pînă în sălile de spectacol şi în stradă, din zori pînă în noapte.

Cu sutele de evenimente, festivalul ne-a pus şi anul acesta la dulce încercare: să alegem. M-am supus cu drag încercării, încă de acum o lună. Cu programul definitiv în faţă, am bifat cu creioane, am cumpărat o duzină de bilete şi-am făcut alte cîteva rezervări. Precauţia s-a dovedit salvatoare: niciodată n-a fost mai mare bătălia pe un bilet, la intrarea în săli, şi mulţi au fost cei rămaşi la uşă.

 Festivalul care fericeşte oraşul

Sibiul se schimbă enorm în fiecare an, în exact aceeaşi perioadă: cele zece zile ale Festivalului Internaţional de Teatru. În centrul oraşului, cu locuitorii ce-şi fac veacul pe străduţe şi-n pieţele istorice se amestecă figuri noi, altfel de figuri, cu un altfel de mers şi altfel de voci. Sînt oamenii teatrului, veniţi din toate colţurile lumii, vorbind toate limbile pământului, degajînd o energie de flacără vie. Scena şi culisele unui teatru universal se mută în inima oraşului, curg în şiroaie vesele acele grupuri de oameni pe care îi poţi uşor identifica nu numai după vreun ecuson legănat la gît. Festivalul fericeşte oraşul. Chiar şi într-un astfel de an? Da.

 Care criză?

 S-a simţit criza la festival? Se pare că nu. Directorul festivalului şi-al Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, Constantin Chiriac, mărturiseşte că în vremuri de criză se pot face mai multe decît de obicei: „În ani de criză, poţi face mai multe. Alte teatre, deşi aveau aceiaşi bani, au redus din spectacole. E criză, au zis. Nu e aşa. Au fost alţi ani în care ne-am chinuit mult mai mult. Am făcut şi noi mici compromisuri, totuşi: sînt zece zile de festival, faţă de unsprezece în ceilalţi ani. Dar nu am făcut nici un compromis la calitate!”.

Bugetul a fost asemănător cu cel de anul trecut: 5,6 milioane de euro. Din aceştia, bani publici din România doar 1,6 milioane. Restul, patru milioane, vin din contribuţii directe, sponsorizări şi parteneriate gîndite cu mulţi ani în urmă. Aşa cum şi acum deja se gîndeşte pentru ediţiile viitoare.

 Adio, invitaţi din zona politică

 Fiecare ediţie a festivalului vine cu fel şi fel de noutăţi. Este o regulă care îşi dovedeşte eficacitatea: să modifici un pic chiar şi atunci cînd totul merge bine. Printre noutăţi se numără schimbarea la faţă a ziarului festivalului, Aplauze. Acum realizat în colaborare cu Academia Caţavencu, e mult mai atractiv şi te face să zîmbeşti de la prima oră a dimineţii. Actorii din fotografii uită replicile din piese pentru a spune în celebrele bule ale caţavencilor te miri ce năzdrăvănii, iar dansatorii de mare clasă regretă că n-au mers la „Dansez pentru tine”, fiindcă sigur ar fi cîştigat...

Altă noutate a fost reducerea numărului de invitaţii, mai ales în zona politică. În schimb, au fost invitaţi pentru prima dată bloggeri interesaţi de teatru.

Tot pentru prima dată a existat o zonă dedicată artelor plastice: Dan Perjovschi a iniţiat o platformă de arte vizuale în cadrul festivalului. Scena, curtea interioară a teatrului. Va reveni şi la ediţiile viitoare. Iar spectacolele lectură, de la Librăria Humanitas, au beneficiat de moderarea lui Ioan T. Morar şi a doi invitaţi, din zona teatrală şi literară.

Şi târgul de carte Sibiu Bookfest se poate înscrie printre noutăţile festivalului, fiindcă a fost inclus în programul acestuia. Dan C. Mihăilescu şi Ruxandra Cesereanu şi-au lansat volumele nou apărute la Editura Humanitas, „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei”, respectiv romanul „Angelus”. Prezent mereu la festivalul de teatru, Dan C. Mihăilescu a susţinut şi o conferinţă extrem de interesantă, „Teatrul şi vîrstele întrebării”. În plus, în festival au fost lansate alte cincizeci de cărţi, de George Banu, Mihai Măniuţiu, Eugenio Barba, Matei Vişniec, Venedikt Erofeev.

 În conferinţe bate inima teatrului

 Despre conferinţele festivalului s-ar putea scrie cărţi. Sînt adevărate comori întîlnirile cu regizorii şi actorii, iar atmosfera de aici, din fiecare dimineaţă, este cea care dă tonul şi tonusul festivalului. Octavian Saiu, venit din Noua Zeelandă pentru a modera întîlnirile, a fost din nou la înălţime.

I-am ascultat cu mare plăcere pe Eugenio Barba, vorbind nu numai despre teatru şi fuga de tradiţie, dar mărturisind că atunci cînd privea muzicienii acrobaţi de la Transe Expresse, seara, în Piaţa Mare, cîntînd din cer suspendaţi de o macara, a înţeles că „Sibiul e ţara lui Andersen”. Apoi, uluitoarea întîlnire cu actorii din spectacolul lui Peter Brook, „Warum, Warum”, Miriam Goldschmidt povestind cum l-a întîlnit pe Brook şi Francesco Agnello cîntîndu-ne o muzică din alt univers la un instrument magic, pe nume hang. Actorul german de origine bulgară Samuel Finzi, unul dintre cel mai mari actori din Germania, de la Deutsches Teater Berlin, prezent în festival cu Însemnările unui nebun, spunînd că „teatrul nu e despre a înţelege”, ci despre deschiderea altor canale. Regizorul Masahiro Yasuda, prezent în festival cu un excepţional Oedip rege, explicînd diferenţele esenţiale dintre arta teatrală japoneză şi cea europeană, vorbind despre limbajul trupului artiştilor japonezi. Căci, în timp ce artistul european îşi înalţă privirea la cer, acolo unde crede că locuieşte divinitatea, japonezul crede în Dumnezeul ce locuieşte în adîncurile pămîntului, şi va juca nu cu pieptul şi privirea, ci cu întregul trup ce va părea că are rădăcini, aplecat spre pământ.

 Ai bilet din timp, ai parte

 Spectacole, sute de spectacole pentru toate gusturile. M-am mirat, dar nu foarte mult, citind în revista festivalului un sondaj printre trecătorii de pe stradă: niciunul nu avea nici un bilet la vreun spectacol. Pentru sibianul obişnuit, festivalul e în stradă. Iar strada a avut partea ei, de la restrînse reprezentaţii cu jonglerii, statui vii reprezentînd mineri postaţi în faţa fiecărui spaţiu al festivalului, pînă la spectacolele grandioase de seară, cu foc şi muzică şi lumini, plus concerte aduse de Artmania, cu trupe româneşti. „Spectacolele de stradă sînt cadoul pentru cei care nu au intrat niciodată într-o sală de spectacole; cadoul pentru cei care află că de mîine au pensia mai mică cu cincisprezece la sută”, spunea Constantin Chiriac.

Dar chiar şi aşa, sălile tot neîncăpătoare au fost. La spectacolele din săli mai mici, cum au fost cele de Barba, Brook sau Dabija, dar şi la Faust al lui Purcărete, cine n-a avut bilet cumpărat din timp n-a avut nici o şansă. S-a intrat mai uşor acolo unde erau locuri multe, de exemplu la Casa Sindicatelor, la spectacole de teatru-dans, dar şi aici au fost oameni rămaşi la uşă.

 Despre ce vorbim cînd vorbim despre teatru

 Festivalul a adus cîteva reprezentaţii rarisime. Să vezi un spectacol de Peter Brook este o şansă unică în viaţă. Warum, warum – Întrebări, o meditaţie asupra teatrului, cu Miriam Goldschmidt de la Burgtheater din Viena, a reunit un public select. Face parte din farmecul festivalului ca artiştii să devină spectatori. În sală s-au aflat Ofelia Popii şi Andryi Zholdak, Tudor Chirilă şi Dragoş Bucurenci, numeroşi artişti invitaţi, cronicari, scriitori, jurnalişti. Spectacolul care i-a împrumutat festivalului titlul temei din acest an, „Întrebări”, a fost probabil evenimentul cel mai răscolitor, ca o esenţă tare destupată într-un spaţiu mic, îmbătătoare pentru iubitorul de teatru. Despre ce vorbim cînd vorbim despre teatru? Meditaţia lui Brook ne poartă la rădăcinile pure ale teatrului, distruge pentru a construi. „Dacă aţi venit să căutaţi literatură la teatru, mergeţi acasă”, spune actriţa. Şi totuşi textul, textul e cel căutat cu disperare, de-a lungul şi de-a latul şi chiar şi în muchia unei coli albe, pliate apoi mărunt şi franjurată şi oferită în dar unui spectator. Pentru ca la final totul, tot sensul teatrului să se concentrez într-un cuvînt, o întrebare: Why? (De ce?).

 Bucurii nenumărate

 Eugenio Barba a venit la Sibiu cu două spectacole de la Odin Teatret din Danemarca: Odă progresului şi Închisoarea de oase. Barba însuşi s-a îngrijit de spectatori, aranjîndu-i în prima seară la Sala Studio, astfel încît să fie cît mai multe locuri. Epuizate cu mult timp în urmă au fost biletele şi la Însemnările unui nebun după Gogol, cu Samuel Finzi, de la Deutsches Theater Berlin, jucat în sala Teatrului Gong.

Alte momente de vîrf: teatrul de marionete chinezesc Din străbuni pînă-n prezent, cu şapte poveşti încîntătoare, la Sala Thalia; Stropi, cu compania britanică Motionhouse, un spectacol ce îmbină dansul cu proiecţiile video; Aproape de soare şi Amintiri, teatru-dans cu Kibbutz Contemporary Dance Company, din Israel; Dumnezeul Nijinsky, cu Teatr Wierszalin din Polonia. Oaspeţii festivalului s-au bucurat de spectacolele teatrului sibian, încadrate în secţiunea Patrimoniu.

La Teatrul Gong am trăit, la început de festival, o bucurie intensă: Acasă la tata, în regia lui Alexandru Dabija, pe un text de Mimi Brănescu. Povestea, cîştigătoare anul trecut, ca scenariu de film, la concursul organizat de HBO şi TIFF, mă va ajuta să şi închei. Mai sînt patru zile de festival şi nenumărate spectacole pe care îmi doresc să le văd: Femeia care şi-a pierdut jartierele, regia Silviu Purcărete, Pyramus & Thisbe 4 You, regia Alexandru Dabija, Depeche Dance, cu trupa Teatrului Odeon. Însă va trebui să fug la Cluj, la TIFF. Cu puţin noroc, l-aş mai putea prinde în ultima seară pe Herr Paul, al lui Radu Afrim. Dacă îmi este permisă o dorinţă, aceasta ar fi ca anul viitor cele două superbe festivaluri din Transilvania să nu se mai suprapună. Măcar nu chiar de la cap la coadă.