Eliana POPEŢI

 

...

fiecare dimineaţă începe cu Doamne-Dumnezeule
o traumă ca prima zi de lucru după sărbătorile de iarnă

de departe se vede oraşul lui
se-mpinge dintotdeauna în oraşul meu
îl duce tot mai la margine de ţară

deasupra capului sunt ciorile negre
ca nişte gânduri de suicid
şi oamenii au început să vorbească singuri pe stradă

un cântec spune ,,vino Doamne”

în faţa mea trotuarul întins
ca o gumă de mestecat

oraşul ăsta-i a doua mea piele

îmi strânge carnea la un loc...

 

...

în fiecare an

pe 16 decembrie

se întoarce pe strada noastră

omul cu tricolorul găurit în mijloc

 

în fiecare an îl întâmpină aceleaşi prostituate de la cloţ

pe care deja le cunoaşte după parfum

 

pe strada asta

ca într-o familie

poştaşul este aşteptat de bătrâni ca un rege

cu biscuţi şi cafea

doar el aduce şi împarte banii

 

omul cu tricolorul

ştie că de fapt

poştaşul este eroul

privit prin tăietura din mijloc a tricolorului

cerul e mai jos

şi omul n-are cui să spună asta

că tineri nu sunt la noi pe stradă

iar bătrânii nu mai vor să ştie decât ziua

în care ajung pensiile

omul îşi pune tricolorul pe spate

îi arată ca un şal

el ştie că niciun copil n-a mai crescut de la revoluţie încoace

cei care aveau atunci doi ani

tot doi au şi azi

de-aia pe el nu-l salută nimeni pe strada noastră

 

 

...

singurul lucru care-mi aminteşte de tine

este firobuzul nouăşpe

 

şi-a întins firele ca nişte braţe

de la strada ta

până la strada mea

 

dragostea noastră e mai slabă decât o cafea ieftină

o târâim după noi prin oraş

cum îşi poartă fetiţele

cea mai murdară şi mai ruptă păpuşă

 

prin firele de la nouăşpe 

nu trece curent

pe acolo treci direct tu

şi în fir

aceiaşi oameni

în fiecare zi

compostează aceleaşi bilete

au aceleaşi haine turtite şi

se holbează prin geamuri

de parcă şi-ar citi tot viitorul

într-un glob de cristal