Nicoleta PAPP

 

Cu vârfurile degetelor simţea frigul

 

fuge dintr-un vagon într-altul

cu mâinile ţinute la frunte

să arate

cum corpul său depăşeşte viteza trenului

 

atunci

 umbra i se acoperă cu absenţă

 

în marginea şinelor e la capătul buzunarelor –

ce ar putea pierde sunt doar monede

 

***

s-au hotărât cu toţii

să răstoarne geamurile în pahare şi

să spargă sub pantofi

urma de aripă

care i-a atins de departe

 

Construcţia şoselei prin centrul satului

 se găseşte acolo unde

câini vorbesc peste garduri de la mare distanţă

femeile merg greu

iar pe mijlocul şoselei scuipă

cu privirea aţintită ba în jos

ba la cer

de parcă tot răul atârnat la intrarea în casă

a venit odată cu căruciorul ce aduce apă

 sau cu prima maşină ce a trecut pe strada principală

 

cu câteva monede uiţi chiar şi viaţa

 aici

cu cârciumarul la unica masă

unde nu se aşează nimeni

noi jucăm dintr-o privire în alta

 

stau toate amintirile uitate

cu câţiva mărunţi găsiţi rest

la automatele de cafea din spital

 

de pe fundul paharului masa pare mai frumoasă

 

la plecare

rămâne o farfurie cu sare fină

 

şi

 

câţiva mărunţi aduşi de la spital cârciumarului

 

 

proscrisul satului

 tot satul s-a oprit la poartă

am tras zăvorul şi m-am ascuns în casă

să mătur cu crengi uscate

să fac focul

şi să trag de timp

pentru ca ultima rugăciune să fie acasă

 

în fiecare seară

mă transform în proscris

iar oamenii aprind torţe

în prunul din faţa unui raft cu cărţi

 

mă strecor prin găurile din gard

fug repede să mă bag în pat

şi trag plapuma până la gât

să nu mă vadă nimeni

 

decât

numai

Dumnezeu