Alexandru VAKULOVSKI

 

157 de trepte spre iad

 

Salvaţi-mă la Roşia Montană

 

(bun de tipar la editura Cartier)

 

 

Lângă muzeul şi galeriile romane din centrul Roşiei e o biserică. Acolo locuieşte şi familia popii. De mică, când ieşeam din galerii, abătută, fascinată de lumea pe care o găseam sub pământ – vedeam lucrurile sfinte din curtea bisericii.

 

Pe lângă slujbele pe care le făcea, popa avea vaci, o soţie şi câteva fiice. Preotul, ca de altfel toţi preoţii din sat, era respectat, pentru că era - după cum spunea lumea – un bun creştin şi un bun gospodar. Bun creştin pentru că ţinea slujbe cu care speria babele cu furia lui Dumnezeu şi gospodar pentru că avea animale şi nu se sinchisea să facă munci pe care le face tot ţăranul.

 

Invariabil, când ieşeam din galerii, îl vedeam pe popa care bătea vacile. Ăsta era hobby-ul lui. Dădea cu biciul şi cu bâta cu mare poftă:

- Futu-vă Dumnezo să vă fută, dobitoace tâmpite şi murdare ce sunteţi – zbiera popa şi lovea continuu în vaci. Vacile alergau, popa fugea şi el cu armele după ele, le bătea până le plesnea pielea, iar când vedea vreo fiică o trimitea rapid din orizontul lui vizual:

- Ce te beleşti, vacă? Marş la muncă, nu vezi că-s ocupat?!

 

Îi mai scăpăta câte-un pumn şi în preoteasă şi fiice, ca tot gospodarul, doar gospodăria trebuie ţinută din scurt. Când preotul obosea, lega vacile de gard, ca să nu mai alerge, ca să-i fie şi lui mai comod să le bată.

 

Dar nu se limita doar la vaci. Nu se limitează, de fapt, pentru că tot e în Roşia şi încă nu s-a strămutat, bisericile pleacă ultimele. Şi atunci, dar mai ales acum, când satul e plin de animale părăsite, preotul de-abia aşteaptă să-i treacă în curte vreun animal străin – în special câini şi pisici, dar intră şi găini şi altele... Atunci nu se rezumă la bătut. Atunci are loc Judecata Supremă. Acele animale, fiinţe ale întunericului, cum ţipă el după ele sunt decapitate pe loc sau ucise cu pietre. Roşienii nu comentează:

- Părintele are dreptate, e curtea lui...

 

Mai târziu mama şi bunicii îi vor duce acestui popă hainele mele. Ca să scoată blestemele şi să mă apere de dracu'.

 

 

 După ce i-am cunoscut pe pitici şi pe Cavaler mi-am dat seama de ce mă duceam în mine. Acolo era aceeaşi senzaţie pe care o simţeam când erau ei alături de mine. Mă miram când auzeam că le e frică de astfel de fiinţe. Cum să-ţi fie frică de cineva, de ceva care îţi aduce liniştea şi pacea? Dar oamenii sunt prea puţin interesaţi de linişte, poate de aia... Ei cer rău şi atunci li se dă până se sufocă...

 

Dar în galerii nu erau piticii şi Cavalerul. Adică poate că veneau şi ei, dar acolo era teritoriul altcuiva. Le simţeam prezenţele, dar încă nu mă apropiasem de nimeni. Aveau grijă să nu pic în vreun puţ când mergeam cu lanterna stinsă, să nu mă împiedic, să nu mă lovesc. De multe ori căldura mă atrăgea undeva, sau din contra, mă împingea ca să nu fac un pas greşit.

 

Începusem să merg la şcoală. Era mai bine la şcoală decât acasă. La început copiii se uitau urât la mine, apoi s-au obişnuit. Nu au încercat să mă bată sau să-şi bată joc de mine. Eram o ciudăţenie pentru ei, căci părinţii le spuneau să nu se apropie de mine. Şi cum copiii sunt atraşi de lucrurile interzise de părinţi, ei mă priveau cu un fel de respect. Chiar ne înţelegeam destul de bine. Adică am început să vorbesc cu ei, ceea ce nu se prea întâmpla acasă. Era neobişnuit să stau în bancă şi învăţătorii să-mi vorbească. Ore întregi. Apoi să găsesc atâtea lucruri în câteva cărţi...

 

Viaţa îmi era împărţită între orele de şcoală, orele de citit, căţăratul pe şteampurile din curtea muzeului şi orele petrecute în galerii. Da, mai erau şi orele de acasă, dar încercam să le ignor, mai ales că şi piticii şi Cavalerul mă apărau. Bunicii parcă simţeau ceva, că sunt apărată şi mă pedepseau numai aşa, ca să văd că mai au putere asupra mea. Ei mâncau la masă, iar eu cu pisicile şi căţeii stăteam pe jos şi ne uitam la ei. Din când în când ei aruncau câte ceva câinilor, nu mie. Şi râdeau. Aşa făceau dreptate şi îndreptau lucrurile.

 

Dar la şcoală am văzut că există oameni cu care poţi pur şi simplu vorbi, poţi vorbi aproape despre orice, ce ciudat, poţi să povesteşti lucruri fără nici un sens şi să te simţi bine. Poţi să zâmbeşti, ceea cu ce eu mă obişnuisem doar în mine sau în prezenţa Cavalerului şi a piticilor. Nu toţi oamenii erau la fel, ceea ce era bine. Sau cel puţin copiii nu erau ca oamenii mari.

 

La şteampuri, în curtea muzeului, înainte de a intra în galeriile romane, atunci când citeam, am observat că un băieţel a început să se plimbe prin zonă şi să se apropie din ce în ce mai mult de mine. Până când, într-o zi, a venit pur şi simplu şi s-a aşezat pe un şteamp lângă mine.

- Salut.

- Salut.

 

Şi fiecare a citit din cartea lui. Începusem deja să mă obişnuiesc cu prezenţa lui în curtea muzeului. Ştiam că îl găsesc acolo ori înainte de intrarea în galerii, ori la ieşire. Stătea tăcut şi mă aştepta. Şi începuse să-mi aducă tot felul de bomboane şi jucării. Viaţa începuse să mi se umple cu lucruri plăcute.

 

Într-o seară, după ce ieşisem din galerii, plină de linişte şi începând să mă îngrijorez că va trebui să merg acasă, el parcă a simţit şi m-a strâns de mână. Nu am mai avut senzaţia asta până atunci. Nici mama, nici bunicii nu m-au luat niciodată aşa de mână. Mi-am ridicat ochii spre el. Avea ochii mari şi îmi zâmbea. I-am zâmbit şi eu.

 

Atunci el şi-a apropiat capul şi mi-a luat buzele între buzele lui. Mi-a atins limba cu limba lui. Nu ştiam dacă trebuie să mă feresc sau nu. Aşa că am stat. Nu a fost neplăcut. Mai degrabă ciudat, să ai în gură ceva ce nu e de mâncare. Ceva cu ce pur şi simplu să te joci şi să-ţi producă, după cum mi s-a părut atunci, plăcere.

 

A urmat o perioadă în care mă întâlneam cu băiatul ăla la şteampurile de la ieşirea din galerii şi citeam şi ne sărutam. Pe ascuns. Pe ascuns pentru că nu văzusem să facă asta oamenii mari. Adică mai văzusem, dar ei o făceau cumva pe ascuns şi atunci am înţeles şi noi că e ceva interzis sau semiinterzis, aşa că nu am riscat.

 

Nici nu ştiu cum a dispărut acel băiat. Nu am amintiri prea intense legate de el, dar ceea ce contează e că el a făcut ceea ce trebuia pentru mine – m-a făcut să descopăr plăcerea fizică. Mai apărea în viaţa mea ceva esenţial. Descopeream că trupul nu e numai pentru durere, pentru bătăi şi umilinţe, pentru frig, foame şi chin, ci şi pentru plăcere.

 

Probabil asta vroiau să-mi arate şi piticii, noaptea, atunci când eu dormeam ţinându-i strâns la piept, în timp ce ei mă mângâiau.

 

 

 Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi am cântat, dar doar în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure, eu nu ştiam ce fac.

 

Era întuneric, dar vedeam liniile pe care le fac. Era un cilindru la capătul căruia se afla un copil cu capul în jos. Lângă el - o găleată trasă în sus de o funie. Faţa copilului era şi speriată, dar şi preocupată.

 

- E un filon prea mic şi atunci nu are rost să muncească mai mulţi oameni. Are doar o singură direcţie, e fără ieşire.

 

Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins, metalic.

 

- Noi mergeam după aur, aurul era scos, iar noi rămâneam în locul lui. Cred că e un preţ bun. Dar şi ei trebuiau să plătească după asta.

- Cine?

- Cei care ne schimbau pentru aur. Vrei să ne jucăm?

- Cum?

- Adu aici pe cineva de care vrei să scapi...

- Dar sunt mai mari ca mine.

- Şi tu ştii pe cineva mai mic ca mine? Fiecare are puţul sau filonul său cu o singură intrare şi fără ieşire. Uită-te la degetele mele.

 

A întins mâinile spre mine. Degetele erau roase pe jumătate.

- Dacă sunt mai tari ca aurul pe care l-au scos, de ce nu ar fi mai tari decât nişte suflete putrede? Eşti ca şi mine, dar ei vor plăti mai scump decât noi, ţine-mă în braţe.

 

Am întins mâinile spre el şi pentru prima oară în viaţă m-am simţit foarte uşoară, fără nici o greutate. Am şters desenul şi am alergat afară. Eram fericită.

 

Acasă, în curte, bunica şi mama şuşoteau.

- Ce te uiţi ca proasta, adu-mi o furcă!, mi-a zis mama printre dinţi.

 

I-am adus o furcă. Şi bunica avea o furcă.

- Tu ce crezi, sunt piticii sau Cavalerul?, o întrebă bunica pe mama.

- S-ar putea să fie împreună... E cam mare zgomotul. Urcă tu prima, fii atentă.

 

La început mama, apoi bunica şi eu. Am luat-o uşor pe scara podului. Eram foarte curioasă, pentru că ştiam că acolo nu-s nici piticii şi nici Cavalerul. Când au ajuns sus - mama şi bunica s-au oprit şi au înlemnit cu furcile în mâini.

 

După cum mă aşteptam, nu era vorba nici de Cavaler, nici de pitici. Pentru prima oară în viaţă am deschis gura la mama şi la bunica:

- Ce curve proaste sunteţi!

 

Dar cred că nici nu m-au auzit. Ele erau fascinate de ceea ce vedeau. În faţa noastră era bunicul, cu curul gol, trântit peste proaspăta soţie a vecinului. Tânăra vecină avea ochii daţi peste cap şi urla şi eu m-am gândit că bunicul îi face ceva dureros. Bunicul s-a uitat nervos la noi şi a continuat să dea din cur. La un moment dat curul i-a înţepenit şi tânăra femeie a urlat. Atunci bunicul s-a ridicat şi a început să se îmbrace lent. S-a apropiat de noi şi le-a tras câte-o palmă mamei şi bunicii:

- Curvelor, tocmai acum v-aţi găsit să veniţi aici?

 

Tânăra femeie de-abia atunci s-a dezmeticit şi a tras rochia între picioarele ei:

- Săru’ mâna! – le-a zis ea mamei şi bunicii, care continuau să stea înţepenite, cu furcile în mâini.