Alexandru Vakulovski

"Un-doi, un-doi, comuniştii la gunoi!" Un fel de jurnal despre un fel de Chişinău


Am ajuns la Chişinău luni, chiar după alegeri. Recunosc din start că nu cunosc prea bine partidele politice din Moldova. Oricum am fost şocat că iarăşi au câştigat comuniştii. M-am întâlnit cu un prieten în centru. Pe la ora 4 el primeşte un mesaj în care era chemat la monumentul lui Ştefan cel Mare la ora 18.00, pentru un protest paşnic, împotriva alegerilor fraudate.

La 18.00, la monumentul lui Ştefan cel Mare erau aproximativ 200 de persoane. Peste o oră Piaţa era plină de oameni. Care continuau să vină din toate cartierele.

Marţi, chiar când mă trezesc, văd ştirile din România. În Moldova mi-e dor de ştirile din România, pentru că, altfel, de la Moldova 1 nu afli nimic. Exact ca în epoca lui Brejnev. S-au adunat oameni în centrul Chişinăului, la Guvern, Preşedinţie şi Parlament. Merg să-mi scot cazierul judiciar (nu, nici în Moldova nu am scăpat de o grămadă de acte inutile). Sunt stupefiat, nu înţeleg ce se întâmplă. Se aud explozii şi ţipete.
Mă întorc la Preşedinţie şi Parlament. Mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am văzut de mai mult de 10 ani. Sunt toţi aici, toată lumea e în centrul Chişinăului. Chişinăul e blocat, nu se mai poate intra în oraş. Aud că ar fi foc şi la vama Sculeni, unde basarabenii nu sunt lăsaţi să vină acasă… Preşedinţia parcă ar fi muzeu, are geamurile sparte şi lumea circulă nestingherită. Cică ar fi primii morţi. Dar nimic nu e sigur. Pe clădirea Preşedinţiei e un drapel al Uniunii Europene şi unul al României. De pe geamurile Parlamentului zboară scaune, hârtii, cabluri. Ultimii poliţişti ies, sunt aplaudaţi pentru că nu vor să mai lupte cu protestatarii. E destul de dubios că aceste clădiri, cele mai importante din Moldova, sunt părăsite, lăsate să fie devastate. Pentru a-i face pe toţi protestatarii hoţi şi huligani. Parlamentul arde, eu fac poze.

Centrul e plin de protestatari, o parte o ia spre televiziune… Aflu că la televiziunile comuniste, un scriitor tânăr din Moldova, Pavel Păduraru, e acuzat de „instigare la violenţă”. Pentru un articol nevinovat. Cineva povesteşte că domnul comisar de poliţie al Chişinăului a rămas fără dinţi.
Pe la 11 aflu că mama e disperată şi nu ştie ce se întâmplă în Moldova, nu ştie ce se întâmplă cu mine. Cer un telefon şi o liniştesc pe mama. Ea stă în raionul Ştefan Vodă, unde nu e nici un post TV credibil. Sunt viu, mamă… Stai liniştită, sunt cuminte.

Când plec spre Buiucani, cartierul unde stă un prieten, văd cum vin trupele speciale. Iarăşi va fi sânge… Şi eu nu înţeleg nimic, chiar dacă sunt aici. Ce se întâmplă? Probabil că din afară nu se înţelege chiar nimic.

Azi, 8 aprilie, Chişinăul e plin de trupe speciale. Nu se ştie clar câţi morţi şi răniţi sunt. Câţi au fost şi câţi vor fi. Respect pentru tinerii care au ieşit în stradă, care au ales să nu mai creadă toate minciunile. Unii dintre ei deja sunt jertfe… Sper ca această mişcare să nu se termine aici, să nu se muşamalizeze cazul şi să nu se spună că totul a fost o acţiune a unor golani… Liderii partidelor „mai OK” din Moldova sunt speriaţi, nu se solidarizează cu protestatarii. Sunt în Chişinău, se adună iar oamenii în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ce se întâmplă? E protest? E revoluţie? Cu siguranţă e istorie…

Pe lângă mine aleargă un grup de copii cântând: „Un-doi, un-doi, comuniştii la gunoi!”
P.S.: Termin textul rapid şi mă grăbesc să-l trimit în România. Rapid, pentru că ieri nu mai mergeau telefoanele şi internetul. S-ar putea ca şi azi să fie la fel…

II. 8 aprilie. Seara

În Piaţa Marii Adunări Naţionale e mai puţină lume, nu mai există sonorizare. Sunt mulţi oameni care dezinformează, încearcă să trimită lumea acasă, ca să se întoarcă „mai târziu”, vineri.

Se împart foi cu prima declaraţie FAM (Forul Anticomunist din Moldova). De FAM se ştie doar că nu au nici o culoare politică, sunt oamenii care au protestat în Piaţă.

9 aprilie

Azi e ziua mea. Merg acasă, la mama, pentru că nu am reuşit să vorbesc cu ea la telefon. Merg cu părintele Savatie Baştovoi, sunt bucuros că l-am reîntâlnit după mulţi ani. Vladimir Tismăneanu scrie pe blogul său despre ceea ce se întâmplă în Chişinău şi despre declaraţia FAM: „Într-adevăr, aşa încep revoluţiile, prin încheierea ciclului minciunii şi fricii şi debutul celui al adevărului şi libertăţii. Când Ioan Paul al II-lea a vizitat Polonia în 1979, a spus-o cât se poate de limpede: Să nu vă fie frică! Rezultatul se cunoaşte: prăbuşirea nedemnă a odiosului sistem totalitar-comunist”.

Acasă îmi aerisesc un pic creierul, pentru că în Chişinău nu mai e aer… Se anunţă că se va lua lumina din Chişinău, din „motive tehnice”, între orele 9.00 până la 21.00…

10 aprilie

Ne întoarcem în Chişinău. Drumul e plin de poliţişti. Şi maşina noastră e oprită. „Părinte, de unde şi încotro?” – întreabă curios poliţistul. Primele ştiri: au fost eliberaţi înainte de termen 100 de condamnaţi, în schimb sunt arestări în masă, au fost arestaţi de poliţişti în civil peste 500 de tineri, din Piaţa Marii Adunări Naţionale sau direct de la universităţi.

La Moldova 1 oamenii sunt îndemnaţi să-şi ţină copiii acasă, să nu-i trimită „sub gloanţe”. E o ameninţare directă. Se anunţă că în Chişinău au venit două avioane cu armament. Toţi primesc pe telefoane zeci de mesaje dubioase. Apar imagini cu poliţişti care sparg borduri pentru a face pietre cu care să se arunce în Parlament şi Preşedinţie… Spre Piaţă merg oameni cu flori, chiar dacă sute de tineri au fost răpiţi.

E ora 14.00. Apare a doua declaraţie FAM. Asta e un lucru bun, faţă de tot răul care s-a întâmplat zilele astea. În Chişinău există doar ACUM. Un ACUM greu ca o piatră. Nu se poate vorbi de ziua de mâine. Asta simt eu acum. După patru ani în care nu am fost acasă.

Seara oraşul e pustiu. În schimb e plin de ambulanţe. În cinci minute, de la balcon, vezi ambulanţe cât pentru o săptămână. Şi „băieţi în negru”. Se pare că ambulanţele din filmele horror, în care sunt răpiţi oamenii – acum sunt o realitate în Chişinău. Seara târziu apare un foc pe stradă, la marginea şoselei. Arde mult, probabil e un cauciuc. Nu ştiu sigur ce e şi de ce ar fi apărut, dacă înseamnă ceva sau nu… De când m-am întors acasă trăiesc într-un film. În fiecare dimineaţă când mă trezesc mă întreb dacă m-am trezit cu adevărat sau dorm în continuare.

11 aprilie

Îmi iau rămas bun de la prieteni şi ies din Chişinău. Normal, la prima ţigară văd o ambulanţă. În drum spre gară mai văd câteva.

Până iese autobuzul din Chişinău văd o grămadă de filtre. Şi după. Foarte multe maşini oprite. Oamenii sunt terorizaţi, chiar şi tinerii, nu doar cei cărora le-a intrat frica în oase pe parcursul multor, prea multor ani de comunism. Voronin mulţumeşte Uniunii Europene, pentru că a condamnat tinerii care au ieşit pe stradă.

Multă lume se gândeşte să ceară azil politic. Majoritatea în România, ţara din care am fost expulzat. Mă pufneşte râsul când mă gândesc că dacă aş fi vrut să vin în Moldova acum, aş fi fost probabil oprit între vama României şi a Moldovei.

12 aprilie

Merg la 1Q la internet. El e profesor de informatică şi nu de mult i-au pus şi net la şcoală. De când n-am fost acasă în sat au băgat gaz, au promis că poate, cândva, vor da şi apă.

13 aprilie

S-a întors mama de la şcoală. Îmi spune că fratele unui fost coleg de clasă a fost luat pe sus de poliţişti în civil din gară. L-au bătut şi i-au rupt mâna, chiar dacă el n-a fost deloc la proteste.

Mama îmi spune că i-au spus copiii că au văzut la ştirile de pe net o fată care spunea că a fost băgată într-o ambulanţă cu mai multe colege de-ale ei, direct de la ore, a fost bătută…

Nu mai am chef de jurnal… M-aş bucura ca acesta să fie sfârşitul…