Vasili Grossman

Viaţă şi destin

Editura POLIROM, 2010, Colecţia „Biblioteca Polirom”

Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş

 

Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev, apoi cele ale Universităţii de Stat din Moscova, perioadă din care datează primele sale încercări literare. La mijlocul anilor ’30 Grossman a renunţat la meseria de inginer, dedicîndu-se literaturii. În timpul războiului, a fost reporter de front, fiind printre primii comentatori ai Holocaustului. Criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice au dus la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.

 

Viaţă şi destin, considerată una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de atacurile la adresa romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă, Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea sa se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în Siberia, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi propunînd destine memorabile, în centrul cărora se află figura lui Victor Strum, un fizician a cărui activitate contribuie la impunerea Uniunii Sovietice ca superputere nucleară. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980.

 

„Unul dintre cele mai îndrăzneţe acte de condamnare a sistemului sovietic din cîte s-au scris vreodată.“ (The Wall Street Journal)

 

 Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.“ (The Wall Street Journal)

 

„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.“ (The New York Times Book Review) 

 

„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.“ (The Washington Post)

 

FRAGMENT:

Înspre dimineaţă ninsese, iar zăpada aşternută se menţinuse pînă la amiază. Ruşii se simţiră cuprinşi de bucurie, dar şi de tristeţe. Rusia le trimisese o răsuflare, le întinsese sub bietele picioare trudite o năframă maternă, albise acoperişurile barăcilor, încît, de departe, ele păreau domestice, rurale.

Numai că sclipirea de o clipă a bucuriei se amestecă pe dată cu tristeţea, înecîndu-se în ea.

Într-o zi, un soldat spaniol, Andrea, care era de planton, s-a apropiat de Mostovskoi şi i-a spus, într-o franceză scălîmbă, că un prieten al lui, furier, văzuse o hîrtie referitoare la un bătrîn rus, dar furierul n-a izbutit să o citească pînă la capăt, căci şeful cancelariei o luase cu el.

„Iată şi deznodămîntul vieţii mele, pe un petic de hîrtie“, a gîndit atunci Mostovskoi şi s-a bucurat că nu s-a pierdut cu firea.

— Dar nu-i nimic, spuse Andrea în şoaptă, încă se mai poate afla.

— De la comandantul lagărului? întrebă Gardi şi ochii săi enormi, negri licăriră în penumbră. Sau chiar de la Liss, reprezentantul Direcţiei Generale a Siguranţei?

Pe Mostovskoi îl uimea deosebirea dintre Gardi cel din timpul zilei şi cel din timpul nopţii. Ziua, preotul vorbea despre supă, despre nou-veniţi, cădea la învoială cu vecinii în ce priveşte schimbul de raţii, îşi aducea aminte de picantele mîncăruri italieneşti, usturoiate din belşug.

Prizonierii de război ruşi cunoşteau zicala lui preferată: tutti caputti şi, întîlnindu-l pe platoul lagărului, îi strigau încă de departe: „Taică Padre, tutti caputti“ şi-i zîmbeau, ca şi cînd aceste cuvinte erau de încurajare. Îi ziceau taică Padre, socotind că padre[1] este numele lui.

Odată, seara tîrziu, comandanţii şi comisarii sovietici care erau ţinuţi în Block-ul special au început să-l ia peste picior pe Gardi, întrebîndu-l dacă a respectat cu adevărat legămîntul celibatului.

Gardi asculta, fără să zîmbească, o întreagă colecţie alcătuită din frînturi de expresii franţuzeşti, nemţeşti şi ruseşti.

Apoi a vorbit el, iar Mostovskoi i-a tradus cuvintele. Se ştie că revoluţionarii ruşi au plecat în exil şi unii chiar au urcat pe eşafod în numele ideilor lor. Atunci, de ce interlocutorii săi se îndoiesc de faptul că, în numele unei idei religioase, un om poate renunţa la relaţiile cu femeia? Doar aşa ceva nici nu se poate compara cu sacrificiul vieţii.

— Ce ştii dumneata? rosti comisarul de brigadă Osipov.

În timpul nopţii însă, cînd toţi deţinuţii dormeau, Gardi devenea cu totul altul. Stătea în genunchi pe prici şi se ruga. Părea că în ochii lui extaziaţi, în negrul catifelat al pupilelor bine reliefate se poate cufunda întreaga suferinţă a oraşului penitenciar. Vinele i se încordau pe gîtul brun, ca şi cînd ar fi muncit, chipul prelung, apatic dobîndea o expresie de mîhnită, pioasă osîrdie. Se ruga îndelung, iar Mostovskoi aţipea toropit de şoapta febrilă, abia auzită a italianului. Se trezea, de obicei, după vreo oră şi jumătate, două de somn, cînd Gardi dormea deja. Însă dormea într-un chip agitat, furtunos, reunind, parcă, în somn ambele ipostaze ale fiinţei sale, cea din timpul zilei şi cea din timpul nopţii: sforăia, plescăia cu poftă din buze, scrîşnea din dinţi, îşi slobozea cu un zgomot tunător gazele abdominale şi deodată rostea prelung minunatele cuvinte ale unei rugăciuni în care se pomenea despre marea îndurare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului.

Niciodată nu-l mustrase pe bătrînul comunist rus pentru necredinţa lui în Dumnezeu, în schimb îl întreba adesea despre Rusia Sovietică.

În timp ce-l asculta pe Mostovskoi, italianul dădea din cap, aprobînd, parcă, istorisirile despre biserici şi mănăstiri închise, despre imensele domenii agricole ale Sinodului, confiscate de statul sovietic.

Ochii lui negri îl priveau cu tristeţe pe bătrînul comunist, iar Mihail Sidorovici îl întreba răstit:

Vous me comprenez?[2]

Gardi zîmbea în maniera sa dintotdeauna, de om obişnuit, la fel ca atunci cînd vorbea despre tocană şi sos de roşii.

Je comprends tout ce que vous dites, je ne comprends pas seulement, pourquoi vous dites cela.[3]

Prizonierii de război ruşi din Block-ul special nu erau scutiţi de munci, aşa că Mostovskoi se vedea şi discuta cu ei doar la ore tîrzii de seară şi din noapte; singurii care nu mergeau la muncă erau generalul Gudz şi comisarul de brigadă Osipov.

Interlocutor frecvent al lui Mostovskoi era un ins mai ciudat, de vîrstă nedefinită – Ikonnikov-Morj. Acesta dormea în locul cel mai rău din toată baraca: lîngă uşa de la intrare, unde era mereu în bătaia curentului şi unde, într-o vreme, îşi avusese locul un enorm vas metalic cu toarte şi cu capac tunător – tineta.

Deţinuţii ruşi îl porecliseră pe Ikonnikov „bătrînul paraşutist“[4], considerîndu-l cam smintit şi tratîndu-l cu o milă plină de scîrbă. Poseda o nemaipomenită rezistenţă, specifică doar nebunilor şi idioţilor. Nu răcea niciodată, cu toate că la culcare nu-şi scotea hainele pătrunse de ploile tomnatice. Se părea că, într-adevăr, numai un nebun poate vorbi cu un glas atît de răsunător şi de limpede ca al lui.

Iată cum a făcut cunoştinţă cu Mostovskoi. S-a apropiat odată de el, privindu-l îndelung, în tăcere, drept în faţă.

— Ce veşti bune aduce tovarăşul? a întrebat Mihail Sidorovici şi a zîmbit cînd Ikonnikov i-a răspuns, cu glas cîntat:

— Veşti bune? Dar ce este binele?

Aceste cuvinte l-au dus brusc pe Mihail Sidorovici cu gîndul la anii copilăriei, cînd fratele lui mai mare, sosit de la seminar, înjgheba cu tatăl său discuţii pe teme teologice.

— Asta-i o problemă străveche, cu barbă, a spus Mostovskoi. Cu ea şi-au bătut capul budiştii şi primii creştini. Pînă şi marxiştii au trudit destul de mult la dezlegarea ei.

— Şi au reuşit? a întrebat Ikonnikov cu o intonaţie care l-a făcut pe Mostovskoi să rîdă.

— Păi iată că Armata Roşie tocmai o rezolvă, a zis el. Numai că în tonul dumneavoastră, iertaţi-mă, se simte un fel de miruire, ceva de natură fie popească, fie tolstoiană.

— Altfel nici nu se poate, a spus Ikonnikov, căci eu am fost tolstoist.

Aşa, carevasăzică. Ciudatul om i-a stîrnit interesul.

— Vedeţi dumneavoastră, a continuat Ikonnikov, eu sînt convins că persecuţiile la care s-au dedat bolşevicii, după revoluţie, împotriva Bisericii au fost folositoare pentru ideea creştină, căci în ajunul revoluţiei Biserica ajunsese într-o stare jalnică.

Mihail Sidorovici a rostit cu bunăvoinţă:

— Dar văd că sînteţi de-a dreptul dialectician. Uite că şi mie mi-a fost dat să văd o minune evanghelică la anii bătrîneţii.

— Ba deloc, a ripostat Ikonnikov, încruntîndu-se. Doar pentru dumneavoastră scopul justifică mijloacele, iar mijloacele vă sînt necruţătoare. În mine nu vedeţi o minune, căci nu sînt dialectician.

Atunci, a zis Mostovskoi, enervîndu-se brusc, cu ce vă pot fi totuşi de folos?

Adoptînd poza unui militar ce a luat poziţia de drepţi, Ikonnikov a spus:

— Să nu rîdeţi de mine! Glasul lui îndurerat avea intonaţii tragice. Nu ca să mă ţin de glume am venit la dumneavoastră. Anul trecut, pe cincisprezece septembrie, am văzut execuţia a douăzeci de mii de evrei – femei, copii şi bătrîni. În ziua aceea, am înţeles că Dumnezeu nu poate să admită aşa ceva, iar pentru mine a fost evident că El nu există. În bezna de astăzi, văd forţa dumneavoastră, ea se luptă împotriva unui rău înfricoşător...

— Ei bine, a zis Mihail Sidorovici, să stăm de vorbă.

Ikonnikov muncea la săpături, într-o parte mlăştinoasă a pămînturilor anexate lagărului, unde se instala un sistem de conducte enorme de beton pentru devierea unui rîu şi a unor pîraie murdare care transformau în mlaştină depresiunea respectivă. Deţinuţii care munceau în acest sector erau numiţi Moorsoldaten şi aici ajungeau, de obicei, oamenii care aveau parte de antipatia celor din conducere.

Mîinile lui Ikonnikov erau mici, cu degete subţiri, cu unghii ca de copil. Se întorcea de la muncă mînjit de noroi, ud, se apropia de priciul lui Mostovskoi şi întreba:

— Îmi permiteţi să şed puţin lîngă dumneavoastră?

Se aşeza şi zîmbea, fără să se uite la interlocutor, îşi trecea mîna peste frunte. Avea o frunte uimitoare într-un anume fel – nu prea înaltă, bombată, luminoasă, atît de luminoasă, încît părea să existe separat de urechile murdare, de gîtul cafeniu-întunecat şi de mîinile cu unghiile rupte.

Pentru prizonierii de război sovietici, oameni cu biografii simple, el părea un ins obscur şi ignorant.

Strămoşii lui Ikonnikov fuseseră încă din vremurile lui Petru cel Mare preoţi din neam în neam. Numai ultima generaţie a Ikonnikovilor a luat-o pe alt drum – toţi fraţii lui au primit educaţie laică, după dorinţa tatălui lor.

El a studiat la Institutul Tehnologic din Sankt Petersburg, dar l-a pasionat tolstoismul, a părăsit Institutul în ultimul an şi a plecat în nordul guberniei Perm, ca învăţător. A trăit la ţară cam opt ani, iar apoi s-a mutat în sud, la Odessa, unde s-a angajat ca lăcătuş în sala maşinilor unui cargou, a ajuns prin India, prin Japonia, ba chiar a locuit o vreme la Sidney. După revoluţie, s-a întors în Rusia şi a intrat într-o comună agricolă ţărănească. Fusese visul lui de demult, crezuse că munca agricolă comunistă va aduce împărăţia Domnului pe pămînt.

În timpul colectivizării totale, a văzut însă trenuri înţesate cu familiile deschiaburiţilor. A văzut cum oameni secătuiţi cădeau în zăpadă şi nu se mai ridicau. A văzut sate „închise“, pustiite, cu uşile şi ferestrele bătute în scînduri. A văzut o ţărancă arestată, o femeie trenţăroasă, cu gîtul vînos, cu mîinile negre, muncite, la care pînă şi soldaţii din escortă se uitau îngroziţi: înnebunită de foame, îşi mîncase cei doi copii.

În vremea aceea, fără a părăsi comuna, a început să propovăduiască Evanghelia, să se roage la Dumnezeu pentru mîntuirea celor care se prăpădeau. Treaba aceasta s-a sfîrşit cu întemniţarea lui, dar curînd s-a constatat că năpastele anilor treizeci i-au tulburat mintea. După un an de tratament forţat în spitalul de psihiatrie al unei închisori, a fost pus în libertate şi s-a stabilit în Bielorusia, la un frate mai mare, profesor de biologie, angajîndu-se, cu ajutorul acestuia, la o bibliotecă tehnică. Însă evenimentele sumbre exercitau asupra lui o impresie extrem de puternică.

Cînd a început războiul şi nemţii au cotropit Bielorusia, Ikonnikov a văzut suferinţele prizonierilor de război, execuţiile evreilor de prin oraşele şi micile aşezări ale Bielorusiei. A ajuns din nou într-un fel de stare isterică şi a început să implore cunoscuţi şi necunoscuţi să ascundă evrei, el însuşi încercînd să salveze copii şi femei evreice. Curînd, însă, a fost denunţat şi, scăpînd prin cine ştie ce minune de ştreang, a nimerit în lagăr.

În capul zdrenţărosului şi murdarului „paraşutist“ domnea haosul; susţinea nişte categorii bizare şi comice ale unei morale aflate deasupra claselor.

— Acolo unde este samavolnicie, îi explica el lui Mostovskoi, domneşte durerea şi curge sînge. Am văzut marile suferinţe ale ţărănimii, în timp ce colectivizarea se făcea în numele binelui. Eu nu cred în bine, cred în bunătate.

— Atunci, urmîndu-vă sfatul, o să ne îngrozim că, în numele binelui, Hitler şi Himmler vor fi spînzuraţi. În acest caz, îngroziţi-vă fără mine, i-a răspuns Mihail Sidorovici.

— Întrebaţi-l pe Hitler, a spus Ikonnikov, iar el vă va lămuri că şi acest lagăr există în numele binelui.

Lui Mostovskoi i se părea că în timpul discuţiei cu Ikonnikov mecanismul logicii sale devenea asemănător cu eforturile absurde ale unui cuţit angajat în luptă cu o meduză.

— Lumea nu s-a ridicat mai presus de adevărul rostit de un creştin sirian care a trăit în secolul al VI-lea, o ţinea pe-a lui Ikonnikov, „Osîndeşte păcatul şi iartă-l pe păcătos“.

În baracă se mai afla un bătrîn rus, Cerneţov. Avea un singur ochi. Un gardian îi spărsese ochiul artificial, de sticlă, şi acum orbita goală, roşie, arăta straniu pe chipul lui palid. În timp ce vorbea, îşi acoperea cu palma orbita aceea goală, căscată.

Era un menşevic fugit în anul 1921 din Rusia Sovietică. Douăzeci de ani trăise la Paris, îndeplinind funcţia de contabil la o bancă. A ajuns în lagăr deoarece îi îndemnase pe funcţionarii băncii să saboteze dispoziţiile noii administraţii germane. Mostovskoi evita să aibă contacte cu el.

Pe menşevicul cu un singur ochi, însă, îl neliniştea, pare-se, popularitatea lui Mostovskoi, căci şi soldatul spaniol, şi un norvegian, patronul unei prăvălii de papetărie, şi un avocat belgian erau atraşi de bătrînul bolşevic, descosîndu-l cu întrebări.

Odată, pe priciul lui Mostovskoi s-a aşezat maiorul Erşov, considerat căpetenia prizonierilor de război ruşi. Înclinîndu-se puţin înspre bătrîn şi punîndu-i o mînă pe umăr, acesta începu să vorbească repede şi cu înflăcărare.

Mostovskoi întoarse brusc capul: de pe un prici depărtat, Cerneţov se uita la ei. Îi trecu atunci prin minte că expresia de alean din ochiul cel văzător era mai îngrozitoare decît gaura roşie, căscată în locul ochiului scos.

„Da, frăţie, nu ţi-e uşor“, gîndi el, fără urmă de bucurie răutăcioasă.

Nu era nimic întîmplător, desigur. Părea că o lege determinase ca Erşov să le fie tuturor mereu necesar. „Unde e Erşov? Nu l-aţi văzut pe Erş? Tovarăşe Erşov! Maior Erşov! Erşov a zis... Întreabă-l pe Erşov...“ La el veneau oameni din alte barăci, în jurul priciului său era mereu vînzoleală.

Mihail Sidorovici l-a botezat pe Erşov „mentorul“. Au mai existat mentori – cei din anii şaizeci; au urmat cei din anii optzeci. Apoi au fost narodnicii, a fost şi s-a sfîrşit Mihailovski[5]. Pînă şi într-un lagăr de concentrare hitlerist există un mentor! În schimb, singurătatea omului cu un singur ochi părea un simbol tragic în acest lagăr.

Zeci de ani au trecut din vremurile cînd Mostovskoi se aflase pentru prima oară într-o închisoare ţaristă, pînă şi secolul era atunci altul – al XIX-lea.

Şi-a amintit ce jignit se simţise din pricina neîncrederii unor conducători ai partidului în capacitatea lui de a desfăşura activitatea practică. Acum se simţea puternic, în fiecare zi vedea cîtă greutate are cuvîntul lui pentru generalul Gudz şi pentru comisarul de brigadă Osipov, ca şi pentru mereu deprimatul şi posomorîtul maior Kirillov.

Înainte de război, îl consolase faptul că, fiind îndepărtat de la activitatea practică, avea mai puţină tangenţă cu tot ceea ce îi provoca protestul şi dezacordul: şi autocraţia lui Stalin în partid, şi sîngeroasele procese intentate opoziţiei, şi insuficientul respect faţă de vechea gardă a partidului. Executarea lui Buharin[6], pe care îl cunoştea bine şi îl iubea foarte mult, i-a pricinuit o suferinţă cumplită. Dar ştia că dacă s-ar fi opus partidului în oricare din aceste probleme s-ar fi situat, fără s-o fi vrut, pe o poziţie contrară cauzei leniniste, căreia îşi consacrase viaţa. Uneori era chinuit de îndoieli: poate că din slăbiciune, din laşitate rămîne el tăcut şi nu se manifestă împotriva a ceea ce îi stîrneşte dezacordul. Doar multe din viaţa dinainte de război erau îngrozitoare! Şi-l amintea adesea pe răposatul Lunacearski[7] – cît ar mai fi dorit să-l vadă din nou, căci cu Anatoli Vasilievici îi era atît de uşor să vorbească, se înţelegeau unul pe celălalt de la primul cuvînt.

Acum, în acest îngrozitor lagăr nemţesc, se simţea sigur pe sine şi puternic. Un singur simţămînt chinuitor nu-l părăsea. Nici în lagăr nu era în stare să-şi regăsească tinerescul sentiment, limpede şi cuprinzător, că e în largul lui oriunde s-ar afla.

N-avea nici un amestec aici faptul că, odată, un ofiţer englez îl întrebase dacă nu i-a fost greu să se ocupe de filozofie în timp ce în Rusia era interzisă exprimarea unor puncte de vedere antimarxiste.

— Unora poate că le-o fi într-adevăr greu. Mie, însă, ca marxist, nu mi-e greu, a răspuns Mihail Sidorovici.

— V-am pus această întrebare tocmai avînd în vedere că sînteţi un vechi marxist, a explicat englezul. Iar încruntarea lui Mostovskoi, din pricina sentimentului dureros provocat de aceste cuvinte, i-a oferit englezului un răspuns.

N-avea nici un amestec aici nici faptul că oameni de felul lui Osipov, Gudz, Erşov îl incomodau uneori, deşi îi erau nespus de apropiaţi. Nenorocirea era că multe din propriul său suflet îi deveniseră străine. În vremuri de pace, se întîmpla să se întîlnească, bucurîndu-se, cu un vechi prieten, pentru ca la sfîrşitul întîlnirii să vadă în acesta un străin.

Dar ce era de făcut cînd ceva străin zilei prezente sălăşluia în el însuşi, era o parte a propriei sale fiinţe... Doar cu tine însuţi n-ai cum s-o rupi, cu tine nu poţi înceta să te mai întîlneşti.

În conversaţiile cu Ikonnikov se enerva, era lipsit de maniere, ironic, îl făcea bleg, molîu, netot, papă-lapte. Dar, cu toate că-l lua în rîs, îl cuprindea urîtul dacă nu-l vedea mai multă vreme.

În asta consta principala schimbare dintre anii săi de închisoare din tinereţe şi momentul de acum.

În tinereţe, totul era intim, de înţeles în manifestările prietenilor şi confraţilor de idei. Fiecare opinie, fiecare concepţie a unui duşman îi erau străine, absurde.

Acum, însă, recunoştea brusc în raţionamentele unui străin ceea ce îndrăgise cu zeci de ani în urmă, după cum uneori, în gîndurile şi cuvintele unor prieteni, apăreau elemente străine.

„Asta se întîmplă, probabil, din pricină că trăiesc de prea multă vreme pe lume“, gîndea Mostovskoi.



[1] Tată (it.); aici, părinte.

[2] Mă înţelegeţi? (fr.)

[3] Înţeleg tot ceea ce spuneţi, numai că nu înţeleg de ce spuneţi asta (fr.).

[4] Joc de cuvinte: paraşa – tinetă (rus.).

[5] Nikolai Konstantinovici Mihailovski (1842-1904) – publicist rus, unul dintre teoreticienii narodnicismului liberal.

[6] Nikolai Ivanovici Buharin (1888-1938) – economist şi om politic sovietic. Teoretician marxist. Reprezentant al comuniştilor de stînga, a devenit, începînd cu anul 1929, reprezentant al aripii drepte a partidului bolşevic. S-a aliat cu Stalin împotriva lui Troţki, apoi Stalin l-a eliminat din viaţa politică. Au urmat arestarea, înscenarea unui proces şi executarea.

[7] Anatoli Vasilievici Lunacearski (1875-1933) – om politic, publicist şi critic literar sovietic. Comisar al poporului pentru învăţămînt în Rusia Bolşevică (1917-l929).