Liviu Ioan STOICIU

 

Tigru Vărsător? Delirul celor 60

 

De luna asta, din 19 februarie am legată a 60-a piatră de moară la gât: nu e nici o nenorocire, îmi scria Paul Aretzu zilele trecute, li s-a întâmplat şi altora. Da, dar eu nu mi-am dorit asta. Sunt scriitori optzecişti cu zecile care „au dat colţul” înainte să împlinească 60 de ani – s-au liniştit? Eu ce mai caut pe aici? Dintotdeauna am fost nemulţumit de „condiţia mea”. Nu am avut niciodată nimic de demonstrat, pe cine păcălesc eu acum „schimbând iar prefixul”, la ce-mi trebuie „continuarea”? Chinezii cred că există cicluri de 60 de ani, asta înseamnă că urmează să retrăiesc, la alt nivel, de aici înainte, evenimente petrecute în 1950? La ce mi-ar folosi, aşa evoluez? Ce responsabilităţi umilitoare trebuie să-mi mai iau? Calendarul chinezesc începe pe 14 februarie: 2010 e Anul Tigrului de Metal, un an cu previziuni sumbre (în calendarul chinezesc eu sunt Tigru), clarvăzătorii, inclusiv Nostradamus pomenesc de începerea celui de-al treilea război mondial. Bat în lemn. Celebra Vanga spune şi în ce lună din 2010 începe acest război devastator, nuclear: în noiembrie (şi se termină în noiembrie 2014). Istoria a arătat că Tigrul este asociat cu energia atomică. Pe 12 februarie 1950 (ziua Tigrului, luna Tigrului, în an de Tigru) Albert Einstein a avertizat că un război nuclear ar putea duce la distrugerea planetei. Catastrofa nucleară de la Cernobîl a avut loc în 1986 – an de Tigru, într-o zi de Metal Yang. Să tot trăieşti! Sau să re-trăieşti, ciclic. De aceea mai sunt pe aici, să fiu martor? Să fiu supus unor teste care să-mi schimbe sistemul propriu de valori?

 

Care va să zică sunt 60 de ani de când vizitez această lume, fără voia mea (o tot repet). Am o misiune de îndeplinit? Nu sunt conştient de o asemenea posibilitate. Dar cum subconştientul mă conduce… În definitiv, de cine să fiu eu trimis aici, să duc la capăt un plan? Sunt în trecere. Sau să-i spun menire, nu misiune. Dacă e să ascult preceptele ortodoxe, viaţa veşnică abia urmează, pe lumea asta trecătoare fac numai o pregătire, sunt angajat de probă într-o întreprindere, în şapte. Abia după ce mor o să merite efortul… Mor pe capete optzecişti (cei debutaţi editorial asemenea mie, în anii ’80), înainte mea cu mult, ei s-au grăbit spre altă dimensiune, unde nu e întristare, nici suspin, nici nu eşti în criză de timp. Zilele trecute a murit Augustin Frăţilă, înaintea lui a murit Ştefan Ioanid. Au murit colegii mei de generaţie Mariana Marin şi Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun şi Ioan Lăcustă, Aurel Dumitraşcu şi Ion Stratan, Radu G. Ţeposu şi Radu Săplăcan sau Mircea Doru Lesovici şi Al. Th. Ionescu. Dar şi Cornel Brahaş şi Valeriu Bârgău, Al. Pintescu şi Dan David. În dreptul naşterii, la ei e trecut şi anul morţii în dicţionare – sunt „clasaţi”, au scăpat de o grijă? Eu ce mai aştept pe aici, de ce mai întârzii?

 

Stau cu ochii pe geam, e ger afară (minus 10 grade), e zăpadă groasă aşezată peste tot, şi pe pervaz aterizează o pereche de porumbei, întârzie, e agitată, o privesc după perdea, am senzaţia că se ceartă, dar nu, cei doi porumbei se giugiulesc, îşi caută unul altuia în gură, se ciugulesc, se încleştează cioc în cioc, el se învârte în loc, porumbiţa se lasă pe picioare, el o acoperă, o „calcă” şi porumbiţa zboară de sub el pe nesimţite, e momentul lor de graţie… Ce misiune au porumbeii? Sau ce menire… Azi le-am presărat o pâine pe pervaz, au venit claie peste grămadă. Le-am admirat cheful de viaţă.

 

Dacă n-am o misiune, poate am o menire? Azi am primit pe e-mail de la Ion Lazu un „pps”, o „diaporamă” intitulată chiar aşa: „Menire”. În care se subliniază că fiecare dintre noi are o scânteie din Dumnezeu „şi toţi laolaltă suntem Unul”. Nu e un „film” de propagandă creştină, fiindcă face caz de harta astrală, de zodiac. M-am uitat la Vărsător şi Peşti, natural, fiindcă eu sunt născut pe linia de graniţă a acestor două zodii, pe 19 februarie (acum 60 de ani). Unii dintre astrologi mă consideră Vărsător, alţii mă trec la Peşti, la unii zodia Vărsătorului se termină pe 19 februarie, inclusiv, şi Peştii încep din 20 februarie, la alţii Peştii încep din 19 februarie şi Vărsătorul se termină pe 18 februarie, inclusiv. Citesc şi intru în pielea mea, îmi vorbeşte însuşi Dumnezeu (nu e nici o impietate, aşa e în textul „pps”): „Tu, Vărsătorule, eşti vizionarul omenirii”… (îmi place, recunosc) „Privirea ta desluşeşte toate posibilităţile glorioase”… (nici chiar aşa) „Vei trăi însă durerea singurătăţii pentru că această viziune nu-ţi permite să personifici Dragostea mea”… (cu durerea singurătăţii a nimerit, acum pricep de ce sunt eu atât de singur, fiindcă nu sunt îndrăgostit; totuşi, la vârsta mea e explicabil) „Dar pentru a-i întoarce pe oameni către noile şanse, primeşte darul libertăţii, pentru a servi omenirea oricând va avea nevoie de tine” (iată explicaţia de ce nu suportam eu dictatura ceauşistă, de ce m-am răsculat şi de ce m-am trezit „revoluţionar”, pus cu forţa preşedinte al judeţului Vrancea pe 22 decembrie 1989 – să servesc „omenirea” care avea nevoie de mine – e clar, am darul libertăţii din naştere, în sânge)… Să continui? „Vărsătorul e adeptul invenţiilor şi al originalităţii, el reprezintă viitorul… din dorinţa de progres spiritual”… (aşa e, iubesc experimentul şi mă poziţionez în avangardă, „din dorinţa de progres spiritual”; slavă cerului, am asigurată posteritatea?). „Vărsătorul acţionează cu independenţă şi libertate de spirit, neconformându-se nici unei metode prestabilite de colaboratori sau superiori ierarhici. Aceasta îi creează uneori  deziluzii amare şi ajunge să considere că viaţa e prea plină de nedreptăţi pentru a merita efortul să reacţioneze” – aici iar a nimerit, întocmai! De aceea am fost acuzat toată viaţa de inadaptabilitate. Libertatea şi independenţa sunt caracteristicele mele de căpătâi – ce chestie, habar nu aveam că ele mi se trag de la zodia astrală! Că sunt înscrise în ADN-ul meu… Ce noroc pe capul meu, că nu mă pot lua în serios, fiindcă imediat îmi amintesc de faptul că, de fapt, eu pot fi la fel de bine cuprins şi în zodia Peştilor, care e mult mai cu moţ: „Tu, Peşte, ai cea mai grea misiune dintre toţi. Îţi cer să ridici pe umerii tăi toată suferinţa omului. Lacrimile tale sunt menite să fie lacrimile mele. Durerea aceasta este rodul înţelegerii greşite a Odei mele, dar tu exişti ca să-i aduci omului compasiune” – e clar, de aceea scriu eu inconştient poezie, din compasiune faţă de condiţia omului… Sunt salvat! E vorba de sacrificiul de sine? La 60 de ani încep şi eu să mă înţeleg? Nu. Şi Dumnezeu încheie, în „pps”, adresându-se fiului lui (al 12-lea în ordinea zodiacală, „care trăieşte sub semnul infinitului”): „De aceea îţi hărăzesc darul cel mai de preţ: vei fi singurul dintre cei 12 copii ai mei care mă va înţelege” – cu asta sunt făcut praf, numai eu îl pot înţelege pe Dumnezeu? Eu, care nu mă înţeleg nici pe mine însumi? Păcat că nu ştiu să profit de proprietăţile native lăsate Peştilor – dar de ce are nevoie Dumnezeu să fie înţeles? Sunt bătut în cap.

Mă întorc la întrebare: care e menirea mea? E vreuna? Când se termină? 60 de ani nu sunt de ajuns pentru un fiu al lui Dumnezeu (al 11-lea sau al 12-lea, nu contează), rătăcit pe căile hărţii astrale? În cele descrise la Vărsător şi la Peşti mă recunosc în excesele destinului. Că n-am trăit în afara mea.

 

Până aici n-am făcut, te pomeneşti, decât o demonstraţie de obrăznicie şi de trufie, provocat fiind de ziua mea de naştere din 1950, rotunjită acum? Chiar dacă nu mai am aroganţa din copilărie şi umilinţa din tinereţe, nu pot să mă laud că am ajuns în 2010 la atât cinism şi insolenţă încât să cred în proprietăţile terapeutice ale delirului: să mă liniştesc sufleteşte şi să am, în sfârşit, certitudini. Sunt tot ros de îndoieli.