Alexandru VAKULOVSKI

 

Bicicleta morţii

 

Moartea are ordinea ei. Că totul e întâmplător e o poveste. De fapt, ea ştie ce va face cu mult înainte de-a fi cazul.

 

Unchiul Valeriu intră în beci. Înainte mă sunase şi m-a întrebat dacă mi-am dat seama că azi e ziua bunicului Vasile. A, da, ştiam, dar nu mi-am dat seama ce zi e azi. E 8 martie, ziua lui bunelu! Unchiule, să bei un pahar de vin!

 

Unchiul intră în beci. Beciul bunelului meu. Umple un ulcior de vin şi se uită la poloboace. Un poloboc e învelit cu o haină veche. E a bunelului.

 

O ridică, o pipăie, caută în buzunare. Simte o bucată de hârtie umedă într-un buzunar. O scoate. E o poză foarte veche. De prin anii 50, când era copil.

 

Bunelul ţine o bicicletă pe care stau unchiul Valeriu, mătuşa Sveta şi tatăl meu. Nu, bicicleta nu-i a lor. E a vecinului fotograf. E doar pentru poză.

 

- Vezi, îmi zice unchiu’, moartea ne-a luat în ordinea înălţimii din poză. Tata e cel mai sus. Urmează după înălţime sora Sveta, deşi ea e cea mai mică, dar aşa stă pe bicicletă… Apoi fratele Alexei… Eu stau în spate, pe portbagaj, cel mai jos, doar eu am rămas acum...

 

Mă gândesc la fotograf. El, ca şi moartea, nu se vede. Dar el s-a dus primul.

 

Să fi găsit, să fi găsit toate fotografiile astea şi să le fi ars.