Mi s-ar părea normal să nu existe graniţă între Republica Moldova şi România

interviu cu scriitorul basarabean Alexandru Vakulovski
realizat de Lina VDOVÎI

 


Alexandru Vakulovski nu a fost crescut în puf. Dacă îi citeşti cărţile, îţi dai seama că face parte dintr-o generaţie traumatizată, care a trecut prin „căderea Imperiului” rusesc, cu drame consumate în cărţi sau muzică. Este „generaţia 0”, care are un Dumnezeu, dar unul ce nu a mucegăit. Scriitorul a numit lucrurile pe faţă. În cărţile sale, rolul metaforelor şi al epitetelor este luat de înjurăturile româneşti, mixate cu cele moldo-ruseşti. ~n felul ăsta şi-a spus oful. Nu se crede un intelectual şi consideră că realitatea, dureroasă, ironică, ciudată, aşa cum e, trebuie să fie reperul de bază pentru literatură. Altfel, povestea va putrezi prin sertare.

Şi cu răul te obişnuieşti, mai ales dacă acesta este singurul lucru din viaţa ta

OPINIA VECHE: De ce nu crezi că eşti intelectual?

ALEXANDRU VAKULOVSKI: Nu neapărat că nu aş fi intelectual, dar, în general, intelectualii mi se par destul de falşi, dacă nu foarte falşi. Majoritatea oamenilor care se declară intelectuali o iau ca pe un merit. Dacă îţi spun oamenii de rînd „intelectual”, atunci e ca şi cum ai fi cîştigat ceva, iar asta nu prea se cîştigă, sau chiar dacă se cîştigă, nu  trebuie să spui lucrul ăsta. De obicei, cum cineva deschide gura şi spune că este un intelectual, este considerat ca atare, cînd, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Eu mai curînd sînt un scriitor.

O. V.: De ce ai face un interviu cu o prostituată de lux?

A. V.: Era prima oară de cînd am reînceput să fiu ziarist în Cluj. Fusesem şi în Chişinău ziarist. Ca scriitor, mi se părea foarte interesant să aflu cum e lumea asta la care, în mod normal nu poţi ajunge, că nu ştii cum. Auzi doar că există prostituate, că există traficanţi de droguri şi tot felul de oameni, dar nu îi poţi cunoaşte. Pe mine mă interesa şi ca jurnalist şi ca scriitor sa văd ce gîndesc oamenii ăştia, ce au în capul lor şi ce i-a determinat sa ajungă aşa.

Am găsit-o foarte simplu (n.r. pe prostituata de lux). Aveam un prieten care lucra într-o piaţă din Cluj. Era doctor în istorie, dar vindea în piaţă şi mi-a spus că vine o tanti de două ori pe lună la buticul lui şi cumpără de fiecare dată cîte 300 de prezervative. Mi-a zis că de fiecare dată este vopsită strident, îmbrăcată la fel, seamănă foarte tare cu o prostituată şi a presupus că fie face trotoarul, fie e o patroană la un bordel ilegal. Tipa a fost destul de deschisă. Mi-a zis la început că îi este greu să vorbească, dar după aia chiar a vorbit foarte mult şi am ieşit ameţit de atîta informaţie.

O. V.: Ţi-a spus ceva ieşit din comun?

A. V.: Părerea mea e că nu doar prostituatele sînt de vină că fac asta. De multe ori, chiar şi criminalii sînt împinşi să facă infracţiunea. Dar, e interesant ce i-a determinat şi, de multe ori, chiar statul e de vină pentru oamenii ăştia care s-au pierdut undeva. Pentru că şi femeia aia, cînd am vorbit cu ea, mi-a zis că a avut o copilărie nefericită, cu părinţi care o băteau, dar acesta este deja un clişeu. I s-au întîmplat în viaţă numai lucruri rele şi săraca femeie era şi cumva nebună. Se vedea că a cam luat-o razna, pentru că ajungea la mijlocul frazei şi uita ce spusese înainte. De la o vreme, a început să îi placă să se prostitueze şi spunea că asta o întinereşte. Şi cu răul te obişnuieşti, la un moment dat, mai ales dacă acesta este singurul lucru din viaţa ta. Şi-mi spunea ea cum clienţii se comportau mai bine cu ea decît familia. Dacă în cărţile pe care le-ai scris ai ca reper doar literatura, atunci ele sînt ca trandafirii de plastic

O. V.: La 16 ani, la concursul de debut al editurii „Arc” din Chişinău,  ţi s-a spus să te mai coci. Ai făcut-o?

A. V.: Acelaşi volum l-am publicat în România, peste un an sau doi, la „Aula”. E prima carte de poezii, scrisă foarte devreme. Din moment ce am publicat aceeaşi carte peste cîţiva ani în România, şi acum sînt de părere ce era o carte foarte „coaptă”. Poezia, în general, nu e ca matematica, nu există o formulă pentru poezie. Da, sînt anumite reguli şi tehnici în poezie, şi în general, în literatură, dar e şi un lucru subiectiv, poate să îţi placă, poate nu. Dacă nu le-a plăcut, atunci cartea mea de poezii, asta este. Într-un fel e bine că s-a întîmplat aşa, pentru că anul ăla, la acelaşi concurs, a dat un manuscris de poezie şi frate-miu. Pe al lui l-au publicat, aşa că m-am bucurat oricum. Din doi, cel puţin unul a reuşit.

O. V.: Spuneai la un moment dat că nu vrei să îţi putrezească cărţile prin sertare şi cutii.

A. V.: Vorbeam de manuscrise. Nu îmi place să am o carte-manuscris, care stă pur şi simplu. Dacă stă în sertare, cumva moare, dacă o publici mult mai tîrziu, se termină. Dacă publici o carte chiar atunci cînd ai scris-o, cînd o iei în mînă, te gîndeşti la timpul ăla. În schimb, dacă scrii acum o carte şi o publici peste zece ani, atunci rămîne doar data de pe copertă, fără nici un reper legat de vremurile în care s-a născut într-adevăr cartea aia. Şi timpul este un reper pentru literatură. Normal ar fi ca imediat ce ai terminat o carte să o publici.

O. V.: Conţinutul unei cărţi, ideea, povestea se pot cangrena?

A. V.: Nu tot, dar se pierde mult. Dacă nu aş fi scos „Pizdeţul” în 2002 şi l-aş fi scos acum, ar fi fost destul de ciudat. Atunci cred că a fost cam prima carte care atingea anumite probleme, pentru perioada aia. Dar, de atunci cred că s-au scris mai multe romane despre consumatorii de droguri şi au apărut şi alte cărţi care vorbesc despre relaţia dintre moldoveni şi români.

O. V.: Ziceai că vrei să scrii cărţi vii…

A. V.: Păi, da, nu stai în bibliotecă toată ziua şi citeşti cărţi şi vrei să scrii şi tu o carte cum ai văzut că se scrie în America Latină. Trebuie să ai ca reper realitatea şi nu literatura. Eu cred că literatura trebuie să pornească de la realitate şi numai aşa cartea poate prinde şi ea o parte de viaţă. Dacă în cărţile pe care le-ai scris ai ca reper doar literatura, atunci ele sînt ca trandafirii de plastic. E bine să fii tot timpul cît mai aproape de realitate. Atunci cînd citeşti un roman sau o proză scurtă, să ai impresia că îţi povesteşte cineva despre lucrurile pe care le cunoşti, pe lîngă care treci în fiecare zi. Asta mi se pare literatură vie. Şi chiar dacă nu le cunoşti, afli ceva, dar nu chiar ceva din cosmos. Afli despre ceva ce e aproape de tine, nu SF. Deşi şi SF-ul se referă tot la realitate, pentru că dacă cineva îşi imaginează ceva, tot de la realitate porneşte. Uite, de exemplu, dacă vede un copac cu rădăcinile în pămînt şi scrie despre o planetă pe care copacii au rădăcinile în aer, tot de la ceva real porneşte.

O. V.: Crezi că operele canonice nu se citesc?

A. V.: Păi da, de obicei, cînd vezi un autor într-un manual, toată lumea ia cărţile lui ca pe ceva obligatoriu. Nu iei cartea pur şi simplu de pe raft sau din librării şi o citeşti. Deja e ca şi cum eşti obligat să o citeşti. De asta prefer să nu am cărţi care să fie opere de artă, dar sînt vii.

O. V.: Păi şi dacă, la un moment dat, ai fi introdus şi tu în manuale şi „Letopizdeţ” ar fi considerat operă canonică?

A. V.: (rîde) Din cîte am înţeles, deja am fost introdus în cîteva manuale alternative. Păi, nu ştiu, aş prefera să nu fie aşa. Oricum mi se pare ciudat. Nu mi-ar plăcea să fie introduse cărţile mele într-o bibliografie obligatorie. Nu vreau să fie o obligaţie. Dacă este pur şi simplu din plăcere, e chiar OK. Referitor la „Letopizdeţ” (rîde mai tare), doar dacă vreun artist face o instalaţie din trei cărţi, ar putea ajunge operă de artă. Nu ştiu. Astea sînt cuvinte prea mari şi mie nu îmi plac cuvintele mari. E prea mult deja. Nu sînt adeptul lucrurilor mărunte, dar sînt adeptul lucrurilor vii. Am aflat că ţara în care am crescut a fost cea mai naşpa şi cea mai rea

O. V.: În „Pizdeţ” vorbeşti despre drama unei generaţii crescute în pripă, aflate într-un coşmar social. Nu crezi că e vorba doar de un simplu conflict între generatii, vechi de cînd lumea?

A. V.: Nu prea, pentru că nu fiecare generaţie trăieşte moartea unui Imperiu, cum s-a întîmplat cu Uniunea Sovietică atunci. Ştii că am crescut de mici cu ideea că trăiam în cea mai puternică şi cea mai frumoasă ţară. Deodată am aflat că nu e cea mai frumoasă, ba a fost cea mai naşpa şi cea mai rea. Şi atunci, nu doar noi, ăştia mici, care eram îndopaţi cu tot felul de idei cretine am luat-o razna, ci şi oamenii mari. Asta pentru că tot ce am învăţat noi o viaţă că e bine s-a dovedit a fi rău şi tot ce era rău, s-a dovedit a fi bine. Atunci toată lumea s-a cărat din Moldova şi normal că nu se trece uşor peste aşa ceva, chiar dacă te bucuri că în sfîrşit ai aflat adevărul. Taică-miu se bucura foarte mult şi eu nu prea înţelegeam, dar taică-miu avea de pe atunci foarte multe cărţi cumpărate în România, şi ştia mai multe. Eu la început eram mirat, mă întrebam de ce se bucură tatăl meu cînd de fapt se întîmplă o tragedie. 

O. V.: Cînd ţi-ai dat seama ce s-a întîmplat cu-adevărat?

A. V.: Nu ştiu, cred că am înţeles pe parcurs, cîte un pic, nu dintr-o dată. Că nu s-a terminat totul cu căderea Uniunii Sovietice. În Moldova se întîmplau multe nebunii, cu banii care se tot schimbau. Azi ruble, mîine cupoane, poimîine lei, nimeni nu mai înţelegea nimic. Cred că la facultate, atunci am început să văd în ansamblu ce se întîmplă. Cred că nu am trecut încă peste asta, că îmi continui şi acum drama.

O. V.: Totuşi spui că ai avut o copilărie foarte frumoasă…

A. V.: Da, am avut o copilărie destul de frumoasă, dar, de exemplu, cînd am publicat „Pizdeţ”, toată lumea credea că am scris despre părinţii mei, că a fost un fel de jurnal al meu. Asta are legătură şi cu ce spuneam mai devreme, cu literatura vie. Atunci cînd scrii, trebuie să ştii cum să transmiţi, să creadă lumea că este adevărat. Acolo, de exemplu, am scris că „m-am născut într-o familie de genii, mama curvă şi tata poponar”, şi doar ai văzut că părinţii mei sînt foarte mişto. Apropo, lui taică-miu i-a plăcut „Pizdeţ”, deşi s-a cam supărat la început. Vorbea despre cărţile mele că sînt mişto, numai că i-ar fi plăcut să fie scrise de altcineva.

O. V.: Imaginai un Dumnezeu al generaţiei 0. De ce 0 şi nu 1 sau 2, sau chiar 20?

A. V.: Într-un fel, aşa simţeam atunci cînd am scris cartea, că noi o pornim de la zero. Că s-a terminat Imperiul şi că noi o luăm de la zero. Şi că eram şi noi zero. În toate domeniile, chiar şi în literatură. Cel puţin, în Moldova, foarte multă literatură s-a transformat bursc în maculatură, pentru că era plină de realism socialist.

O. V.: Vor urma alte generaţii?

A. V.: Nu ştiu. Uite că românii deja sînt generaţia UE, cel puţin cei care s-au născut acum. Despre noi însă nu pot spune prea multe, trebuie să mă mai uit la canale de la Odesa (rîde). De aici prind Moldova 1, care arată ca o televiziune din timpurile sovietice şi, dacă vrei să vezi ştiri, numai la Moldova 1 nu le căuta. Aaa, şi mai este un canal care transmite vreo două ore pe zi programele Antenei 1. Bine, dar pe Antena 1 nu mă pot uita pentru că arată numai „Trădaţi din dragoste”. Nu credeam că o să îmi doresc atît de mult vreodată să văd ştirile din România. Acum pot să spun că se răzbună curvele pe mine

O. V.: Atunci cînd ai înfiinţat cenaclul KLU, erai împotriva oricărui tip de cenzură şi, mai ales, împotriva graniţelor dintre Republica Moldova şi România. Asta a devenit acum şi mai important decît era înainte?

A. V.:  Păi, cam da. Şi cu cenzura am păţit-o de cîteva ori. De exemplu, publicam un roman „Foileton”, într-un ziar din Cluj, şi m-am trezit şi acolo interzis. După cam multe luni. Scriam săptămînal. Acolo m-am trezit mai degrabă interzis, decît cenzurat. Pur şi simplu mi-a fost scos textul după o zi sau două. Oricum, nu l-am scris degeaba. După aia l-am postat pe blogul meu, ca să nu dispară. Din cîte am înţeles, se ofticase foarte tare cenzorul-şef de la Bucureşti. Redactorul-şef era plecat în Canada şi cînd a venit, lucrurile erau deja făcute şi nu am mai continuat. Aveam deja peste trei sau patru luni şi scriam în fiecare vineri. Cîte un episod pe săptămînă. Ultimul capitol a stîrnit mai multă zarvă. S-a scris pe mai multe bloguri şi pe site-uri despre capitolul ăla şi nah... Textul era adresat comentatorilor de pe net. Pentru că în fiecare vineri bănuiesc că erau mai mulţi comentatori care abia aşteptau să fie publicat textul ca să dea din gură. Ei făceau parte cumva din jocul ăsta. Imediat cum apărea textul, puteam să văd şi comentariile. Pe unii îi recunoşteam. În fiecare vineri îmi promiteau că mă vor călca cu maşina, mă întrebau dacă încă sînt viu. Era un oarecare farmec şi în asta. Şi atunci le-am răspuns. Cel mai tare s-a simţit atins cenzorul trustului. M-am supărat, dar m-am şi amuzat în acelaşi timp. Pînă la urmă zic eu că e bine, înseamnă că textele mele mai trezesc ceva, chiar dacă sînt sentimente negative.

O. V.: Crezi cumva că se razbună România pentru felul în care ai tratat-o în cărţile tale?

A. V.: Da, pot să spun că se răzbună curvele pe mine. Uite, acum am început şi aici (n.r. în Republica Moldova) să îmi refac actele şi am văzut că peste tot e la fel. Cînd trebuie să îţi faci un document, mai bine te-ai duce la casa de nebuni, că e mai simplu. E mai odihnitor acolo. Mai degrabă să ai de-a face cu nebuni, decît cu funcţionarii de la secţiile de paşapoarte. De exemplu, acum voiam să îmi fac paşaport şi, pentru asta, am nevoie de livret militar. Ca să îmi fac livret, trebuie să mă duc încă în şapte locuri, inclusiv la medic, să îmi fac cazier şi încă o grămadaă de acte care sînt inutile. Eu aveam nevoie doar de paşaport. Statul ar trebui să îţi facă viaţa mai uşoară, dar, din păcate, şi în România şi în Republica Moldova, statul ţi-o face mai grea.

O. V.: Dar, ar putea, oare, să-ţi facă viaţa mai uşoară?

A. V.: Păi, deja mi-a făcut-o. Cred că dacă nu mergeam la ei de bună voie, nu ştiu ce se mai putea întîmpla. Poate că la un control, mă luau şi mă aduceau sub escortă. Se putea şi mai rău, cred. Ştii vorba aia în care pesimistul spune că e atît de rău, că nu se putea mai rău, iar optimistul îl linişteşte cu „se putea şi mai rău”. Aşa spun şi eu.
O. V.: Ziceai că nu vrei sa fii manipulat de sistem...

A. V.: Sistemul m-a trimis acasă. Normal că nu îmi place, dar răspunsul e simplu. Statul complică lucrurile. Şi statul moldovenesc şi cel românesc cred că sînt destul de rigide şi au legi care sînt mai degrabă pentru birocraţi decît pentru oameni. La noi e o democraţie în care fiecare stă în cuşca lui

O. V.: De ce nu s-a ţinut cont de activitatea ta, atunci cînd ai fost expulzat?

A. V.: Nu interesează pe nimeni asta. Părerea mea este că un om care a stat mult într-o ţară şi care şi-a depus de atîta timp actele necesare obţinerii cetăţeniei ar trebui să aibă anumite facilităţi. În România e foarte greu să obţii un permis de şedere temporar. Am ameţit să tot vorbesc despre stat şi acte. Este foarte obositor. În momentul în care am hotărît să merg la Biroul pentru Străini eram deja împăcat cu gîndul că voi fi expulzat. Chiar m-am mirat că au fost foarte drăguţi cu mine – m-au expulzat rapid, nu am pierdut timp cu interogatorii şi alte prostii.

O. V.: Justifică ultimele lucruri care ţi s-au întîmplat temereile tale din „Pizdeţ”, unde scriai că nu ai loc în „societatea asta putrezită”?

A. V.: Da, lucrurile sînt la fel de putrede. Deşi a trecut destul de mult timp de cînd am plecat, pasul este bătut tot pe loc. Iar România, de cînd e în Uniunea Europeană, cumva, a încurajat birocraţia funcţionarilor care trebuia să dea cetăţenie, ca să fie graniţa cît mai solidă. Noi am trăit în Uniunea Sovietică şi eram închişi aici şi nu aveam voie să ieşim, şi acum ne trezim că altă Uniune nu ne dă voie să circulăm liber. De fapt, trăim într-un stat în care sîntem îngrădiţi de cei care ne-au lăsat pe afară. Tot e un fel de închisoare. E o democraţie în care fiecare stă în cuşca lui.

O. V.: Crezi ca în România sînt comunisti?

A. V.: Da, normal, cred că sînt. Dar, pot exista şi comunişti OK. Dacă pînă la urmă iei şi comunismul ca idee şi ce a intenţionat el să creeze, vezi lucruri bune. De exemplu, comuniştii francezi sînt OK. Pînă la urmă, cînd vezi că îţi face rău unul care se numeşte democrat şi te dă afară din ţară, ajungi să te întrebi ce e mai bine. De fapt, îţi aminteşti de funcţionarii ăia din Uniunea Sovietică decît de unii dintr-o ţară normală.

O. V. Care crezi ca sînt cauzele ultimelor divergenţe între statul roman si cel basarabean?

A. V.: Păi, România e pentru Moldova ca un ghimpe în coaste şi reciproca e valabilă. Politicienii Moldovei se ruşinează că există România şi politicienii români se ruşinează că există Moldova. În mod normal, de mult ar fi trebui să existe altfel de relaţii între Moldova şi România. Mi-am amintit de Zidul de la Berlin, care, de cum a picat, nu a mai contat că unul a trăit toată viaţa în Germania de Vest şi altul, toată viaţa în Germania de Vest. Era normal să trăiască împreună. La noi, din păcate, Moldova şi România nu se vor uni niciodată. Dacă va adera şi Republica Moldova la Uniunea Europeană, doar aşa vor dispărea graniţele dintre cele două state. Asta este şansa. Cred că greşeala a fost făcută în anii ’90. Moldovenii, în loc să ceară totul deodată, au cerut pe bucăţi: suveranitate, grafie latină şi alte chestii mărunte, cînd totul se putea rezolva printr-o simplă unire. Deşi eu nu sînt neapărat pentru unirea Moldovei cu România, dar, cel puţin, mi s-ar părea foarte normal ca să nu existe graniţă. Apăi, cum a fost la început, cînd se putea circula cu buletinul. Aşa ar fi corect. Doar sîntem români cu toţii, dar ne facem viaţa grea reciproc. Scriitorii basarabeni sînt trataţi ca nişte scriitori români

O. V.: Spui că mentalitatea românească e varză şi că nu o să se schimbe niciodată. Dar cum e mentalitatea moldovenească?

A. V.: Păi, unii români au rămas la fel, dar cresc copiii. Şi acolo şi aici, foarte puţini politicieni sînt deschişi la minte. Unii încă gîndesc de parcă ar fi pe timpul lui Ceauşescu. Iar în ceea ce priveşte Moldova, de exemplu, cînd mă uit la Mesagerul de acum, văd Mesagerul de acum zece ani. Se vede foarte clar cît de mult îi iubeşte poporul pe Voronin şi pe comunişti. Şi am înţeles că toate instituţiile sînt obligate să aibă pe perete  portretul lui Voronin.

O. V.: Să vorbim în mod special de elita culturală din Republica Moldova...

A. V.: Părerea mea este că Moldova are scriitori foarte, foarte mişto, cel puţin ăia tineri. Uite că s-a întors în Moldova şi Dumitru Crudu, care a stat în România mulţi ani. Unii sînt la acelaşi nivel cu cei din România. Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, deşi stau în Molodva, scot cărţi în România şi au o priză foarte bună la public. Cititorul cumpără cartea şi nu se întreabă dacă e scrisă de un român sau de un basarabean. Scriitorii basarabeni sînt trataţi ca nişte scriitorii români.

O. V.: Vei rezista doi ani fără România?

A. V.: Nu ştiu. Îmi era dor şi de maică-mea şi nu puteam să rămîn în România o viaţă, ilegal. Am stat în România din ’97 şi normal că între timp mi-am făcut mulţi prieteni şi o să îmi fie dor şi de locurile foarte mişto în care am mers. Îmi pare rău că nu o să merg la Roşia Montană, îmi pare rău că nu o merg în Vamă la Stufstock, în anumite locuri din Cluj, din Braşov.

O. V.: N-ai fost acasă de vreo patru ani. E la fel de mucegait totul?

A. V.: Păi uite, cînd am coborît din autobuz şi am mers prin centrul Chişinăului, chiar mă bucuram că s-a făcut foarte frumos. În schimb, de cum am luat-o spre Gara de Nord, era la fel de posomorît totul. Cred că nu s-au schimbat foarte mult lucrurile. Asta e impresia mea, cel puţin. Acum vreau să stau acasă o perioadă, să îmi adun gîndurile, şi apoi probabil o sa merg la Chişinău. Aici e frumos şi e bine, dar nu prea văd ce aş putea face. Sau, nu ştiu, mă mai gîndesc, poate fac ziarul satului (rîde), fac un cenaclu la şcoală. Chiar azi a intrat la mine directoarea şcolii şi încerca să mă convingă să fiu prof de română. I-am zis că am venit să o văd pe maică-mea, nu să devin prof de română.

Lina VDOVÎI

Caseta: Exilat în ţara lui

Poet şi prozator basarabean, Alexandru Vakulovski s-a născut la 9 aprilie 1978 în satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, în U.R.S.S. ~ntre 1995 şi 1997 a studiat la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău, Republica Moldova, iar în 2005 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca.  Publică eseuri, poezie, proză, teatru, critică literară în reviste de cultură din diferite ţări: Republica Moldova („Contrafort”, „Ţara”, „Virtual Expres”), România („Viaţa Românească?” – Bucureşti, „Interval” - Braşov,  „Arca” – Arad, „Vatra” – Tîrgu-Mureş, „Apostrof”, „Echinox”, „Steaua”, „Tribuna” – Cluj, „Timpul” – Iaşi, „Bucovina Literară” – Suceava, „Lolocur”, „Tiuk!” – online) şi Austria („Literatur und Kritic”). Este autorul a şapte volume de proză, poezie şi teatru, cel mai cunoscut fiind romanul „Pizdeţ”, publicat în 2002, primul din trilogia „Letopizdeţ”, care mai cuprinde romanele „Cactuşi albi pentru iubita mea” (2004) şi „Bong”(editura Polirom, Iaşi, 2007). În 2002 obţine Premiul „Esinencu” pentru romanul „Pizdeţ” la categoria „Cea mai bună carte a anului”.

***

De curînd, scriitorul a fost expulzat din România şi a primit interdicţie de a intra în ţară timp de doi ani şi jumătate. Astfel, Alexandru Vakulovski s-a întors în Republica Moldova pe 25 martie, în satul său natal, Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, unde locuieşte împreună cu mama sa, Sofia Vakulovski. Motivul pentru care a fost forţat să părăsească ţara a fost expirarea permisului de şedere temporară, în condiţiile în care scritorul a depus actele pentru obţinerea cetăţeniei române de aproape cinci ani.  Pe lîngă interdicţia de a vizita România, basarabeanul a primit şi o amendă în valoare de 1200 de lei. Indignaţi de situaţia autorului, aproximativ 1030 de români au semnat o petiţie adresată preşedintelui Traian Băsescu şi miniştrilor Cristian Diaconescu (Afaceri Externe),  Theodor Paleologu (Cultură şi Culte) şi Cătălin Predoiu (Justiţie), prin care cer soluţionarea în regim de urgenţă a cererii scriitorului de dobîndire a cetăţeniei române.

http://www.opiniastudenteasca.ro/beta/index.php?option=com_content&task=view&id=15096&Itemid=1