FLORIBUNDA

de Veronica D. Niculescu

 

Fericiri aiuritoare

 

Mă tem – o teamă aproape paralizantă – de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură.

Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.

Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat – acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară – stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă ca de caşcaval. Primisem, aşadar, cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici... Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei – mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.

Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez – şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei – căci ea se chinuia să salveze uleiul.

Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce – şi dacă! – am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.