Emilian GALAICU-PĂUN

“Arme grăitoare”

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

 

passager

                                               Motto: “... ci vene,

                                                                              multe vene neîntrerupte

                                                                              de nici o lamă”

                                                                                                                  (Mihai Ignat, Bă Cancer)

 

 

şi ce dacă-şi deschide din cînd în cînd venele? face parte din specia celor aleşi ce-şi ascut astfel sîngele.

roş-albastru. la ambele capete. ca pe-un creion bicolor. răsucindu-se-albastru în ascuţitoarea

de creioane a inimii, să-şi facă vîrf. după felul în care împunge-n buricele degetelor, din interior spre afară, cu roşii corniţe,

să-şi revendice non omnis moriar, gata de scris. jumătate în mîinile domnului, pe jumătate dat dracului — nimeni nu-i

mulţumit cu juma’ de măsură! şi nici, întreruptă de lama cuţitului, linia de demarcaţie nu mai e sigură.

ca şi cum, aruncat în sus ca un toiag incrustat, să-şi dispute-n teren dreptul primei

lovituri, două mîini osebite, zvîcnind amîndouă odată, -n acelaşi timp s-ar întîlni undeva pe la mijloc. fiecare-n

contra celuilalt, scrisu-i apropie: pus pe jar, demonul (zis şi-al creaţiei”) face risipă de purpură

pînă la dumnezeu tot aşa cum, tocindu-şi grafitul ce-i ţine de inimă, domnul e cît ce să

dea de dracu’! puţin mai lipseşte şi unul va-ncepe să scrie cu sîngele altuia, paloşe gotice faţă cu praporii

glagolitici. pe viaţă şi moarte. cum ai completa un pomelnic cu nume — aceleaşi — trecute pe rînd de la unii

[morţi] la alţii [plugari]: nu e literă să nu fie scrisă de două ori, cu chinovar şi sineală, o dată în ceruri şi, -ntoarsă,

pe pămînt. după gustul, tot mai pronunţat, de rugină din gură, se simte că au şi pornit să se taie în săbii, de sînge.

acum tot mai subţire, cu două tăişuri, de care se prinde cînd unul cînd altul cu mîinile goale.

într-o mînă de om, Dumnezeu şi Satana fac skanderbeg. mîna

                                                                                                              scrie morţii cu cerneală

                                                                                                           şi pe cei vii cu roşeală

 

                sang dencre

 

neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar

întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-

luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,

tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului

atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca

niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.

— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?

                                                                                                     — dacă numele

s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele

tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!...”). spune-mi

după tată...

                     — al cui eşti, păcatule?

                                                                — al nimănui!

 

neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are

ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar

prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar

pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă

filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa

lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,

se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.

şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.

şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.

iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.

iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “... nu vă uitaţi că sunt neagră!

 

“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva

celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iei loc în

capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune

vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă

nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă

cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu

a venit, omu’ negru...”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile

pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.

ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile

de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!

ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —

ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci

cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,

                                                                                                            de unu la sută,

                                                                                                                                       de unu la mie...

 

şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:

stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,

aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază

de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar

fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.

pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul

celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.

după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,

viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.

albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.

nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de

(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!...)

doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.

la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe... nici n-ai prins de veste că, iată,

vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul

de familie: “vai! ce copil minunat...” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.

 

să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?

 

stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul

la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa

de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.

o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care

te prevezi se desface de plîns că

nici un vraci n-a putut să... “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”

niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage

conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”

 

data. anul. semnat: băieţel-decreţel

 

 

un metru de vodcă la cub

 

                                                           cinstindu-i memoria lui ioan flora

 

cînd ne-am luat fraţi de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele:

iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem

după „zilele blaga” din cluj – alba-iulia. el în belgrad, eu în ch-ău, fiecare sub numele celuilalt, la adăpost de bătaia

artileriei ruse/ de bombardamentele nato. „poştaşul, am rîs într-un glas, sună întotdeauna de două ori.”

(ca şi cum moartea vine prin corespondenţă şi dacă nu dă de-adresant, face cale întoarsă şi nu te aşteaptă la

post-restant.) după care-am băut o tărie la bruderşaft. scurt. cît s-o facem pe vasele comunicante.

torna fratre!” şi am. şi el a. şi ne-am. neamul nevoii! ca unda pe apă spărgînd primul cerc creştea gura paharului; noi

doi eram pe aceeaşi lungime de undă. iar ca înfrăţirea să fie deplină, a zis: „hai să-ţi spun cum beau sîrbii mei.

intră unul în bar şi comandă un metru de vodcă, la care barmanul îi toarnă – la ochi! – pe tejgheaua

lustruită de coatele cui nu i-i lene o dîră de-un cot şi o palmă, la fix. etalonul etilic se cheamă

de-atunci barul. şi ruşii tăi?...” „duc la ureche!” şi i-am povestit cum tot rusul e-n stare să toarne –

la auz! – în pahare de 0,2 l, şlefuite-n faţete, o sticlă de vodcă la trei.

           

ah! ţuica e băută şi alcooluri scrise!

 

rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta!) cercul poeţilor

dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra.

cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilică – mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră

boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere

am ajuns, iată, priveghetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă

masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii de cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele

se întorc în postume. ţărîna-n pămînt. şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul

de la groapă. degeaba l-am plînge – regretele sunt rîgîielile spiritului! –; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate

ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare

unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodcă – a unor soldaţi ai armatei sovietice

prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele-au fost încuiate în seif.

şi aşa, înainte s-ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier.

 

cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra, -ntărită la cub, bateriei de sticle.

 

cum luau seifu-n braţe, cum îl zgîlţîiau – în dorinţa lor de-a se-ameţi – ca pe un cetăţean turmentat.

cum dădeau marea spargere, pe dinăuntru, în sensul în care făceau cioburi sticlele. cum, strecurată

printr-o faţă de pernă întoarsă pe dos, băutura umplea ochi ligheanul de rufe („băga-mi-aş picioarele!

nu credeam să învăţ a bea vodcă cu vadra...”). cum, spre dimineaţă, cazarma visa

l’eau-de-vie en rose. cum, la trezire, mai mulţi au vărsat în ligheanul din care-au băut. cum au fost fugăriţi

toată ziua, cu masca de gaze pe faţă, încît – „алкоголь, выходи! никотин, выходи!”* – vai, în loc să le treacă

i-a ajuns ameţeala... păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!

ce-nfrăţire pe cinste-ar fi fost dacă metrul de vodcă (-al lui flora) l-aş fi ridicat (eu) la cub, tot atunci.  

să fi fost străveziu (ca-n poemul lui blaga) pămîntul, ciocneam negreşit, cum văzduhu-i tăiat în faţete. atîta tovarăş

de pahar am avut eu la viaţa mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.

(paranteză deschisă: decembrie 1950 –

februarie 2005, paranteză închisă.) cît linia de orizont este gura paharului. nimeni nu

toarnă, frate?

 

 

 

*(rus.) „alcool, ieşi afară! nicotină, ieşi afară!”

 

Foto, copertă: Vitalie Coroban