Flori Bălănescu

A aţipit ideologia, trăiască neoideologia!

 


Nu îl cunosc pe Alexandru. Dar îl cunosc pe Mihai, fratele de pe partea aceasta a Prutului.
Nu am citit nicio carte de-a lui Alexandru. Dar mi-au trecut pe sub ochi foarte multe cronici dedicate lui. Mi-am spus: e tânăr, o să tot scrie, când mă mai eliberez de poveri, împrumut „Pizdeţ” de undeva, că prea a făcut vâlvă! Da, „Pizdeţ”, repet pentru timpanele oripilate! Aici este vorba de literatură, ca în cazul unei poveşti de-a lui Creangă...

Cu Mihai corespondez des, chiar colaborez la Tiuk! De vreo două ori am împărţit o rubrică din revista „Cuvântul”, care se numea chiar „Cuvântul Basarabiei”.
Am făcut altceva – nu am citit cărţile celor doi fraţi, pentru că nu am timp, ca fiecare om, am treburile şi lecturile mele prioritare – am citit, în schimb, manuscrisul tatălui lor, un volum de mărturii culese de la supravieţuitori ai foametei din Basarabia... Basarabia este una din priorităţile mele de suflet. Datorită, în primul rând, lui Paul Goma. Însă, cronologic vorbind, aveam această „sensibilitate” de pe vremea studenţiei.  Editorii din România nu s-au grăbit să publice cartea tatălui. Nu ies bani din difuzarea ei! În schimb, s-au grăbit binişor să îl editeze pe Alexandru. El aduce şi „rating” şi imagine, iar editorii, probabil, nu ies în pierdere financiară cu el. Este deja un „brand”.
Cu alte cuvinte: Alexandru Vakulovski, tânăr român originar din Basarabia, absolvent al Universităţii din Cluj – ROMÂNIA –, scriitor român de limba română, traducător în limba română, locuitor al României... expulzat de autorităţile române, cu o interdicţie de intrare în România, pe o perioadă de doi ani şi jumătate.
Patru ani a aşteptat dosarul lui acceptul pentru acordarea mult-menţionatei cetăţenii. Asta în timp ce tinerii români cu cetăţenia moştenită odată cu certificatele de naştere – şi cei un strop mai răsăriţi şi cei mânaţi de fiorul pragmatic – se grăbesc să plece în „ţările civilizate”.

Ce criterii/ motive/ argumente există pentru acordarea cetăţeniei într-un timp record (am auzit şi de cazuri de „rezolvări” în câteva zile!) unor indivizi vorbitori de tot felul de limbi, îngăimători de română, aciuaţi pe aici din nu se ştie ce motive… în defavoarea nativilor români, vorbitori de limba română şi, absolut neîntâmplător, cu o istorie nefericită comună cu a românilor din actualele graniţe naţionale? Căci, este foarte clar, atunci când se invocă numărul mare de cereri de obţinere a cetăţeniei, personalul insuficient etc. etc. cei defavorizaţi sunt exact aceia care au cele mai multe îndreptăţiri de a nu sta la coadă ani de zile. Cu ce este mai util poporului român (nu intenţionez deloc să fiu bombastică, dar nici să îmi cer scuze că vorbesc despre poporul din care fac parte) un fotbalist de aiurea, în comparaţie cu un scriitor român? (Fotbalistul fără nume este doar un exemplu de lucru). Cu siguranţă, nu nouă ne este de folos. Ci numai clubului care l-a cumpărat. A vinde, a cumpăra, a negocia. Verbele cu cea mai mare greutate în ziua de azi! Banul nu are „naţionalitate”, şi nici Dumnezeu. Dar noi avem. Şi instituţiile statului nu dau semne că vor să ţină cont de drepturile noastre.

Alexandru Vakulovski nu este o excepţie. Este revoltător că în anul 2009, avem încă refugiaţi politici (cazul lui Paul Goma şi al familiei sale, al lui Remus Radina) şi, iată, români basarabeni care pendulează ca nişte migratori, de pe un mal pe altul al Prutului. Nu s-au schimbat decât decorurile faţă de anii ’40. Pentru ei se repetă la nesfârşit urmările nenorocite ale Decretului Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941, care-i îngloba cu japca pe basarabeni şi bucovineni (aşa cum fuseseră înglobate şi teritoriile Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în iunie 1940). Pe baza acestui decret, întărit de Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 (Art. 5), au fost vânaţi ca animalele de Comisia Aliată de Control (Sovietică), desigur, sub pleoapele diplomatic plecate ale englezilor şi americanilor şi cu ajutorul „neprecupeţit” al autorităţilor române, şi chiar al românilor de rând. Mulţi trăiesc un nefericit paradox: nu este suficient că „sunt” români, ei vor „să şi fie” români! Iar noi – nu doar reprezentanţii noştri –, prin nepăsarea noastră, prin defetism şi miserupism, nu îi vrem. Ce drept avem noi să nu îi vrem, cu ce drept îi considerăm noi de mâna a doua? Dincolo de toate tâmpeniile şablonoide eurointegratoare pe care le înghiţim de la televizor şi din ziare, noi nu avem cap să gândim cu el şi inimă să simţim cu ea? Nu este omeneşte să te simţi mai apropiat de unul de-al tău? De ce nu suntem în stare să susţinem public ceea ce simţim şi gândim între patru pereţi? Credem noi că Churchill a fost englez numai cu raţiunea lui rece, de politician? Vrând el, înainte de toate, binele englezilor, oare nu a acţionat şi cu inima? Ne place să vorbim despre conştiinţă, dar oare conştiinţa este reductibilă la calcule politice şi politicianiste? Interes nu înseamnă doar pragmatism meschin, poate însemna şi „naţional”. Or, „naţional” nu este egal cu scenariile celor care doresc puterea cu orice preţ.

Alexandru Vakulovski şi miile asemeni lui – români basarabeni care vor să fie şi cetăţeni români – sunt „de-ai noştri”. Chiar nu ne pasă de suferinţa lor? Suntem chiar atât de reeducaţi încât să repetăm ca morile stricate – din 1990 încoace – că nu avem nevoie de „alţi minoritari”, de „vânduţi ruşilor” etc. etc.?  
Celor care vor zâmbi superior (cu tot cu conştiinţele lor de europeni recenţi!) le răspund în avans: Domnilor, nimic bun în istoria românilor (de orice etnie vor fi fost ei) nu s-a realizat fără patriotism. Am putea să privim către unguri, către polonezi, către toate popoarele europene cărora nu le este ruşine să scoată capul în lume. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt siguri pe ei. Ca să fii conştient de identitatea ta, mai întâi trebuie să o ai, să nu o doseşti sub preş!

Observator Cultural, Numarul 468 din 02.04.2009