Beatrice SEREDIUC

Ce bun-ar fi nişte ceapă  2

     În jurul meu e numai zăpadă, Eva.

    Se întinde în fața mea orbitor de albă, până la linia orizontului care pare destul de aproape. Nici o urmă nu tulbură  platitudinea covorului alb, e neted şi strălucitor în sclipirea tăioasă a soarelui. Sunt prea multe lumini venind de la el şi eu sunt aici, printre ele. Lanterne şi scurtcircuite scânteietoare, neoane obosite dar  pâlpâinde, lămpi de interogatoriu mobile, becuri reci pe faianță albă, toate, trimise de soare, îmi agasează ochii mijiti şi mă simt subiectul nenorocit al unui experiment optic. Lăcrimez. Dar tu eşti atât de frumoasă şi te urmez, chiar daca vederea mi-e agasată de lumina. Nu mai merge cu spatele, Eva, nu înțelegi că încerc să te ajung? Nu te văd bine, nu-mi pot ține ochii deschişi dar e un lucru bun că eşti îmbrăcată în negru. Te conturezi, Zâna Umbrei, pe fundalul alb şi cerul gri şi astfel, avem filmul nostru alb-negru în care putem face lucrurile să se întâmple. Avem şi muzică Eva, printre sclipirile scurte ale zăpezii se aud picurii cutiuței muzicale în care-ți ții cerceii de argint. O deschid şi mă servesc cu o bucată de şuncă presată rece, muşc din ea şi o ronțăi încet, ce bun-ar fi nişte ceapă lângă ea. O ceapă albă, proaspătă şi zemoasă, dezbrăcată de învelişurile subțiri şi portocalii.

     Înaintez cu paşi mici. Zăpada-mi scârțâie sub picioare, scrâşneşte a amenințare. Eu merg demult Eva, nici nu mă uit înapoi, aş vedea acelaşi peisaj, zăpada şi cerul gri deasupra. N-am ceas dar îmi amintesc c-a fost odată dimineață, şi noapte a fost demult, iar stelele erau şi ele reci si albe, schițând o hartă lucitoare. Îmi era şi foame parcă, sau doar poftă de ceapă, ar merge cu şunca asta. Te-aş invita la cină deseară. Ar trebui sa porți rochia ta neagră cu decolteu la spate sau ceva neapărat negru pentru că noi doi ne-am proiecta cinematici pe fundalul alb al sufrageriei, continuând povestea noastră alb-negru. Ai fi elegantă şi palidă dar nu te-aş putea privi, miile de lanterne mi-ar chinui ochii, ca acum; razele de soare trimit încă săgeți de lumină printre şuvițele părului tău. E şi mai greu să te urmez dacă fugi, ai părul prea lung dar ți-a placut aşa tot timpul, lung până la şolduri. Puțin ondulat şi nu foarte negru, dar totuşi închis la culoare, ar contrasta cu pereții luminoşi ai apartamentului nostru de la etajul 5, îl ții minte? Aş vrea să gătesc pentru tine în dup-amiaza târzie, să înăbuş ciupercile întunecate în ulei, să le sufoc cu albeața orezului adăugat peste ele, să tai ceapa mărunt şi să presar piper şi sare; cred că ştiu cât de condimentat vrei să fie; să umplu crapul mort ce stă pe masa din bucătărie; odată argintiu, el aluneca prin mare; să bem vin, neapărat alb, cu apă minerală turnată deasupra; în timp ce bulele ei minuscule s-ar disipa cuminți,  paloarea gălbuie a vinului s-ar pierde.  Subțiat şi străveziu, l-am bea  pe terasa noastră goală, stând în picioare şi privind oraşul amorțit de octombrie. Doar acoperişurile caselor ar fi portocalii-roşiatice, dreptunghiuri şi triunghiuri morcovii, pe lângă blocuri cenuşii mai mici decât cel în care locuim, înconjurate de  străzi goale care nu se văd.  Se lasă seara repede în octombrie, Eva, şi luminile străzii se aprind alburii iar mâna ta e rece şi palidă pe paharul gol de vin.

     Aici nu ninge niciodată, Eva. N-am văzut nici un fulg care să perturbe liniştea, eliberat de cerul gri.

     Te întrebi oare, de când merg prin zăpadă spre tine?  În mintea mea, undeva, e un ceas deşteptător pe care-l aud câteodată strident, altă dată înecat printre celelalte sunete. Vrea să mă țină permanent în alertă ticăind constant, ăsta cred că e rolul lui. Cert e că trebuie să înaintez prin zăpadă spre tine, te învârți copilăreşte cu privirea în sus, spre soare, cu mâinile depărtate de corp şi cu părul prea lung în bătaia vântului, la fel ca-n miercurea aia, în parc. Ştii, noi n-avem nevoie de leagăne şi căluți, trenulețe şi tobogane. Ne suntem suficienți nouă înşine. Te văd şi acum dar eşti tot mai departe parcă, mă chemi prin mişcarea familiară a mâinii spre tine, dar eu nu pot să vin acum, ştii că mă mişc greu şi mi-e o lene rece, iar dacă mă mişc repede mi-e teamă că îngheț, statuie glaciară nemaiajungând la tine.

      Sunt obosit şi o toropeală de piatră mă împresoară grea, mă copleşeşte.

      O rafală tăioasă de vânt îmi arde obrajii şi mă trezesc cu gândul fix că degetul mare al piciorului stâng a început să-mi degere. În timp ce încerc să-mi mişc mâna în căutarea busolei, mă chinui să-mi amintesc de câte zile m-am rătăcit de tabără, o pâclă alburie parcă îmi înăbuşă gândurile. Eva? De ce-mi stăruie Eva în gânduri acum? Proviziile de mâncare sunt ca şi inexistente – două felii de şuncă- şi constat că încă am febră. Mirosul de ceapă călită şi fereastra deschisă de acasă, camera goală a Evei, îmi vin în minte. Trebuie să merg înainte, să lupt cu amorțeala.

    Reuşesc să mă ridic şi scrutez întinderea albă din fața mea. M-aş lasa pe genunchii moi şi aş sta, aş sta întins pe zăpadă, să mă odihnesc, să privesc cerul gri, dar ceasul deşteptător e la datorie. Trebuie să merg mai departe.

    În fața mea, pe fundalul alb, un punct negru mobil, devine tot mai mare. Se îndreaptă spre mine.